Euforia (II) - Prea liniște (L-am pierdut)

Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.^[i]

Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.

Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).



Personaj: Tatăl, un tată singur, care și-a pierdut copilul din cauza consumului de droguri și trece prin tot procesul de conștiință generat de pierderea acestuia (interpret: Sorin Ionescu)


Toată viața am avut vise în care pierdeam lucruri. Simt că majoritatea nopților mi le-am petrecut pierzând și căutându-mi lucrurile. Nu m-a deranjat niciodată cu adevărat acest lucru. Eram mulțumit că măcar se întâmplă noaptea în vis, și nu ziua. Diferența dintre realitate și vis, este că atunci când ai un coșmar, dimineața te poți trezi la realitate. Dar dacă realitatea ta este un coșmar degeaba te mai culci. O, Doamne, a trecut ceva timp de când am avut un coșmar mai urât decât realitatea.

Și eu am fost, sunt, nu, am fost părinte. Momentul în care îți ții copilul pentru prima dată în brațe, este panică totală. Îl vezi pe copilul ăla ca pe ceva din sticlă foarte subțire și ai impresia că dacă respiri mai tare spre el îl spargi. A fost un copil bun. Inteligent. Spunea tot timpul că el vrea să se facă soldat. Nu voiam ca băiatul meu să fie soldat, dar eram al naibii de mândru că își dorea asta. Băiatul meu, militar. Se uita de mic la video-uri pe Youtube cu militari, și încerca să le copieze rutina. Seara când mergeam să-i spun să se culce, mă aștepta în poziție de drepți cu mâna la frunte, ca un adevărat soldat. Intram pe ușă și mă speriam de fiecare dată, pentru că urla cât putea: "Să trăiți domnule maior!". În fiecare seară eu aveam alt grad. "Să trăiți, domnule sergent!". Iar eu trebuia să îi verific patul, sub pat și prin dulapuri să nu cumva să aibă ceva neregulamentar. Apoi la final strigam și eu: "Culcat!". Și el se băga în pat. Într-o seara, sau chiar în prima seara când a făcut asta, i-am zis: "Felicitări soldat, ești un exemplu.". El încerca să nu zâmbească de fericire. Așa zicea unu pe Youtube la care se uita el, când era mulțumit de un soldat: "ești un exemplu". Și l-am salutat și eu cu mâna la frunte. Făcându-i semn din ochi că el are de fapt mâna stângă la frunte. A bufnit în râs apoi a inspirat și s-a oprit. Și-a dus mâna la frunte și a zis: "Noapte bună, domnule colonel!".

Era momentul meu preferat din zi. Problema e că nu mai țin minte când a fost ultima oara când a făcut asta. Dar știu că nu mă deranja. Trebuia să vină un moment când să se maturizeze. Toată joaca asta de a milităria e amuzantă când ești copil, dar armata adevărată? În sinea mea mă rugam să-și mai schimbe opinia până la momentul deciziei. Din păcate, dorința mea s-a îndeplinit. Mai repede decât ar fi trebuit.

El niciodată nu ieșea în cluburi sau la petreceri. Și nu pentru că nu-l lăsam sau așa. Pur și simplu era el mai retras. Dar avea prieteni, mai ieșea la câte un suc prin oraș, la joacă, la fotbal, dar venea singur la maxim ora 10 seara. Și nici asta nu i-am spus vreodată. Nu i-am spus niciodată o oră la care să vină. Pur și simplu venea el acasă. Intra pe ușă și îl întrebam cum a fost. El îmi povestea tot ce făcea. O dată mi-a spus că un coleg de al lui a furat o țigară de la maică-sa din pachet și a adus-o pe terenul de fotbal. A aprins-o acolo și a dat la toți copiii. "Eu nu am tras. Dar să nu mă întrebi numele copilului, pentru că nu sunt turnător". I-am spus, bravo, pentru că nu a tras și cam atât. M-am bucurat, și am fost mândru.

Vinerea seara, de obicei ieșea la fotbal și eu îl așteptam cu pizza comandată, sau îi făceam eu paste cu brânză. Deja știam când să comand pizza ca să vină aproape deodată cu el. Maxim 10 minute diferență. În seara aia, pizza a venit. S-a și răcit. Dar el tot nu mai venea. Nu-mi făceam neapărat griji. Știam că e băiat deștept și nu are ce să pățească. Nu avea telefonul cu el. Nu și-l lua la fotbal, îi era frică că îl sparge. Trecuse deja o oră de când a venit pizza și el, nu. Mă gândesc că ar fi bine să mă duc până la terenul de fotbal. Dar spre terenul de fotbal sunt două căi. El tot timpul a zis că într-o vineri merge pe la nonstop, și în următoare pe lângă Peco. Vinerea trecută a zis pe unde a venit. Eu l-am întrebat, el mi-a spus. Dar eu cum am auzit, aparent am și uitat. Dracu să o ia de treabă, de ce nu sunt mai atent. Nu pot să plec așa, dacă el vine pe partea cealaltă, ajunge acasă și găsește ușa încuiată și pe nimeni acasă. Mai stau jumătate de oră, sigur ajunge în jumătate de oră. Simțeam cum panica mea se turează tot mai tare și mai tare. Mă uitam când pe geam, când în telefon. Mă mai duceam până la bucătărie, apoi mă așezam la televizor. Nu puteam sta mult și mă ridicam înapoi la geam. De ce sunt atât de panicat. Am un băiat bun, nu mi-a dat niciodată motive de îngrijorare și totuși eu înnebunesc la gândul că întârzie o oră. Nici măcar nu întârzie, pentru că nu are o oră stabilită la care să vină. Nu nu nu, ar trebui să pornesc spre teren. Mi-am luat ceva rapid pe mine. Și m-am urcat în mașină. Am decis să o iau pe la nonstop și să mă întorc pe la Peco.

Gura mă-tii. Pe la nonstop e închis drumul de la jumătate încolo. Decid să las mașina acolo și să pornesc pe jos. Oricum aveam impresia că nu văd bine din mașina dacă dau de el pe drum. Ajung la teren, nici urmă de el. Terenul era gol. Îmi bag capul mai atent printre gratiile terenului și văd în colțul din spate al terenului, unde una dintre nocturnele terenului era arsă, un licurici de țigară. Deschid poarta de la teren. Face un zgomot de scârțâit infernal. Și văd câțiva puștani alergând și ieșind printr-o gaură în gard. Am încercat să fug după ei, dar eu nu încăpeam prin gaura aia. Plus că ei fug mult mai tare. Când am ajuns în dreptul locului unde i-am văzut prima dată, era un miros înțepător și ușor înecăcios. Am pornit înapoi spre casă. Pe la Peco de data asta. Ajung acasă și în fața ușii era el. "Unde ai fost până la ora asta?". Îmi zice să mă liniștesc, e abia ora 11."Tu unde ai fost?" m-a întrebat el. Mi s-a încleștat gâtul. Nu voiam să-l mint, dar nici nu voiam să știe că nu am avut încredere în el. "Tot la fotbal am fost și eu. Hai că ți s-a răcit pizza, ți-o bag puțin la microunde, du-te fă un duș". A intrat în casă râzând și s-a dus direct la baie. Apoi mi-a povestit despre partida de fotbal, despre ce a mai făcut, dar nimic despre o altă țigară. Sau ceva care să se lege cu ce am văzut eu în seara aia pe teren. A mâncat și s-a dus să se culce. Eu am așteptat să intre în camera și am intrat la baie. I-am scos hainele din coșul cu rufe și le-am mirosit. Nu-mi dădeam seama dacă chiar miros a fum, sau e doar în capul meu.

Următoarea vineri seara a plecat la 6 de acasă. Îmbrăcat în blugi și tricou și bluză. "Dar ce faci, stai în poartă de pleci îmbrăcat așa?". Mi-a spus că nu are chef să joace, merge doar să se uite la băieți și să mai povestească cu ei. Poftim? Băiatul meu merge doar să se uite și nu joacă? Am încercat să cred. A plecat la 6 seara și s-a întors la 10, dimineața. A bătut la ușă, i-am deschis. M-am uitat în ochii lui. Erau roșii. Hainele lui miroseau de parcă a ieșit dintr-o scrumieră. Nu-mi venea să cred. Am avut intenția să închid ușa. Ăsta nu e băiatul meu. "Scuze tată, am rămas la un prieten peste noapte. Mi-a fost lene să mai vin până acasă să-ți zic. Și scuze că miros așa tare a țigări, tatăl lui a fumat în bucătărie, și nu au ușă la bucătărie și mi-am lăsat bluza în cuier." În mintea mea era: "Și ți-ai lăsat și gura tot în cuier? Că tot a fum miroase. E într-adevăr o tentă de Orbit. Dar tot fum e." Dar n-am zis nimic. I-am făcut loc să treacă. Am încuiat ușa după el și el s-a băgat la făcut duș. Am intrat după el în baie și m-am șocat. Având nebunia asta cu armata, își împătura și hainele murdare când le punea în coș. Acum, pantalonii erau agățați de mașina de spălat, bluza pe jos, șosetele în chiuvetă. Cine e băiatul ăsta?

A dormit până seara. Seara s-a trezit, a mâncat și a plecat iar. L-am rugat să-mi spună la ce oră vine. El a spus că nu știe, că nu știe dacă se va întâmpla ceva interesant. Adică poate să vină într-o oră sau iar a doua zi dimineața. A doua zi dimineața a venit. Cu ochii la fel de însângerați, mirosind la fel de rău. "Același prieten și același tată?". "Da" mi-a răspuns el cu ochii în pământ și a fugit la baie. Știam că e timpul să intervin. Aveam totală încredere în băiatul meu, dar ce se întâmplă? Pur și simplu nu înțelegeam dacă lucrurile chiar s-au schimbat atât de repede sau eu nu am fost atent și lucrurile au început de mai mult timp. Dar ce lucruri? Despre asta e vorba. Ce lucruri? Ce lucruri se întâmplă? Trebuia să stau de vorbă cu fiul meu. Trebuia să știu ce se întâmplă cu el. (Putem vorbi puțin?) L-am rugat să stăm puțin de vorbă. "Da tata, ce s-a întâmplat?". "Nimic, nimic nu s-a întâmplat. Aș prefera dacă se poate ca atunci când mai mergi la prietenul ăsta al tău să-ți ții bluza la el în camera. Presupun că tatăl lui nu fumează și la el în cameră, nu?". "Știu că îți faci griji, dar îți faci degeaba. Mă cunoști doar."

Mă cunoști doar. Mă cunoști doar. Sunt cuvintele care mă bântuie. Îl cunoșteam? Știam cine e băiatul meu cu adevărat? Îl mai cunoșteam eu pe micul meu militar? Nu el m-a convins să-l las să facă ceea ce vrea în continuare. Nu el m-a convins să-l las să-și petreacă nopțile la prietenul ăla al cărui tată fumează în gura lui. Nu, nu. Nu el m-a convins. Eu m-am convins pe mine. Sentimentul ăsta de panică și stres de la cele mai mici semne m-a dus la a fi tată singur. Nu voi repeta aceleași gelozii și prostii pe care le făceam cu soția mea. Nu, nu le voi face și cu copilul meu. Eu m-am convins pe mine să-l las în pace. Eu m-am convins pe mine să nu dau ascultare instinctului meu. Așa că îl lăsam în pace. Cu toate că semnele erau acolo! Dracu să mă ia. Acolo erau toate semnele. Copilul meu zbiera de cât de tare se vedea ce face el noaptea și eu totuși îmi puneam mâna la urechi și nu ascultam, pentru a nu fi o povară cum am fost pentru alții.

Dispăreau lucruri și bani din casă. Dar mă convingeam că eu am uitat unde i-am pus.

Am reușit să trăiesc în ignoranța asta până într-o seară. El nu era acasă, bineînțeles. Nu mai știu ce voiam să iau sau ce uitasem în mașină. Nu găseam cheile de la mașina. Am căutat în toată casa, în blugii din coșul cu rufe, nu erau nicăieri. L-am sunat și l-am întrebat dacă are habar unde e cheia de la mașina. Și el mi-a spus foarte calm: "Nu știu tată, poate ai pierdut-o prin fața blocului, cine știe. Eu n-aveam ce să fac cu ea.". Într-adevăr, ce să facă el cu cheia de la mașina. Am luat cheia de rezervă și am coborât în parcare. Dar mașina nu era acolo. M-am panicat. Mi s-a furat mașina, nu pot să cred. Am sunat imediat la poliție și am declarat furtul.

A doua zi dimineața pe masa din bucătărie era cheia de la mașină. Fug repede pe scări și în parcare văd mașina. Am urcat în alergare scările până înapoi în casă și m-am dus direct la camera lui. Camera lui duhnea din nou a fum și el era leșinat pe pat. L-am strigat cât să-l trezesc. I-am zis să se trezească imediat, să facă o baie și să vină în bucătărie. Mi-a spus că e obosit. I-am spus să se trezească imediat și să vină în bucătărie. L-am așteptat cu cheia în mână.

Nu-mi amintesc exact discuția din dimineața aceea. Dar acela a fost momentul în care eu mi-am pierdut copilul. Parcă în dimineața aia l-am văzut ce ajunsese să fie de fapt. Era slab, cu ochii injectați. I-am spus că nu mă interesează unde a fost mașina cu o seară înainte, dar aceste ieșiri și aventuri ale lui se opresc. În privirea lui citeam ură. Mă ura. I-am spus că nu-mi pasă ce consumă, dar totul se oprește. Ochii lui parcă se făceau tot mai roșii. De acum vei intra în casă la maxim ora 22. Și vom pune o pauză la zile de naștere, petreceri etc.

După cum spuneam, nu-mi amintesc exact ce am zis sau ce a zis el, dar știu că avea un pahar de apă în mână și discuția s-a terminat când a aruncat cu paharul în perete. Nu am schițat nimic fizic, dar sufletul meu era deja înecat. S-a ridicat și a plecat în cameră.

Din poziția de sergent sau maior, în care el mă instaurase, devenisem acum un gardian. Orice lucru de valoare trebuia să-l ascund. Mă temeam că îmi va face rău, așa că îmi încuiam ușa la dormitor. După un timp am aflat că furase deja zeci de biciclete, și cine mai știe ce. Băiatul meu, militar, era acum un hoț.

Așa că a trebuit să mă confrunt cu adevărul. Băiatul meu era consumator. L-am dus la REHAB, 8 luni tratament, o lună părea să fie bine, apoi se transforma la loc. Era agresiv, dar nu mă lovea, mă umilea. Mă prindea de mâini, mă strângea și se uita în ochii mei. Iar eu, pe cât de multe kilograme sunt diferență între noi, împietream și nu-l puteam dezlipi de mine. Dar a venit momentul în care să spun stop. Am schimbat yala de la ușă. I-am spus că nu mai are ce căuta în casă cu mine. A venit la ușă și a bătut. M-a implorat să-i deschid. I-am spus calm: "Tu nu mai aparții acestei case. Te rog să pleci!"

Într-o noapte am auzit un sunet de telefon din camera lui. M-am uitat în mesaje și l-am reperat pe un tip de la care comanda. M-am dat drept el și i-am dat întâlnire. Imediat cum l-am identificat i-am băgat mâna în gât și i-am spus: "Dacă mai vinzi copilului meu, te omor!". Îl strângeam așa de tare de gât încât nici nu putea să răspundă la întrebare. Am reușit să scot degetele din gâtului lui și cu o voce stinsă a zis: "Dacă nu cumpără de la mine, o să ia de la altul.". Și când mă uit mai atent, nu era un om în toată firea. Nu, era un alt copil. Un copil de vârsta copilului meu. Copiii își vând între ei. "Băiatul tău ce crezi că face, cumpără și dă mai departe.".

M-am întors acasă. Nu știam încotro să o iau. Ce să fac. L-am dat afară din casă și totuși mă întreb unde dracu e, sau ce face. Îl voiam înapoi acasă. Voiam să fiu din nou sergent sau maior.

Într-o dimineață l-am găsit dormind în fața ușii. S-a trezit când am deschis ușa: "Tată, te rog tată. Ajută-mă. Sunt pierdut.". Mirosea a gunoi. Era atât de murdar și arăta atât de rău. Dintr-un băiat care m-a rugat el pe mine să-l cert dacă nu stă cu spatele drept, era acum ca un material păduchios și murdar aruncat pe jos. Rugămințile sale erau adevărate. Avea nevoie de ajutor. Așa că l-am ajutat cu tot ce am putut, din nou. Clinici, doctori, psihologi, terapeuți, tratamente peste tratamente. Dar am înțeles că nu poți vindeca dependența. Dependența nu se vindecă. Mi-a spus că simte ca și cum are un dragon în el, care atâta timp cât nu-i dă de mâncare, adoarme, dar atunci când simte cel mai mic miros se trezește super înfometat.

Așa am trăit. Cu acest dragon. Care nu pleacă, nu moare, doar doarme.

A fost o perioada de 3 sau 4 ani în care nu am știut nimic de el. Până când m-am trezit cu el în fața ușii. Era slab, cu fața trasă. Dar era curat. Avea haine curate și nu mirosea a stradă. Nu am spus niciunul nimic. Doar ne-am îmbrățișat. Ne-am pus la masă dar parcă ne era teamă sau nu știu, ne era ciudat să ne folosim vocea. Până am auzit un: "Tată". Mi-au înlăcrimat instant ochii. "Tată, spune el. Îți mulțumesc că m-ai dat afară din casă. Am ajuns rău tată, am ajuns rău. Mă simțeam singur. Știu că tot timpul îmi erai alături. Cu tine puteam povesti orice. Am crezut că am descoperit o super putere. Puteam vorbi tată. Puteam vorbi cu ei fără să tremur. Nu ți-am spus niciodată. Dar niciun soldat nu e sincer sută la sută cu comandatul lui. Dacă ești sută la sută, înseamnă că ești turnător. Uram pe toată lumea, tată. Îi uram. Simțeam cum îmi pleznește capul de nervi când trebuia să ascult pe cineva. Credeam că toți sunt idioți. Le arătam tuturor că am o problemă cu ei, și ei totuși mă ignorau. Urlam în fața lor și ei parcă nu mă auzeau. Dar tu tată, de tine am încercat să mă ascund și totuși tu ai știut că am o problemă. În momentul în care am fumat, toate aceste lucruri au dispărut."

"Nu mai era liniște, tată! Liniștea din apartamentul nostru. Tot timpul liniște. De când a plecat mama, liniște. Nici măcar nu v-ați certat când v-ați despărțit. Totul a fost în liniște. Tot timpul era liniște. Acasă simțeam că trebuie să fac liniște, la școală liniște, în parcuri liniște pentru că se luau oameni de noi, până și pe terenul de fotbal trebuia să jucăm în liniște după o anumită oră. Peste tot liniște. Îmi pare rău că nu am spus asta niciodată. Dar cum explici asta? Cum spui cuiva că în viața ta e prea liniște."

Avea dreptate. Cum spui asta? Eu tot timpul am preferat liniștea. Nu aș fi înțeles. Nu, ba da! Aș fi înțeles. Aș fi înțeles? Da, aș fi înțeles. E copilul meu, trebuie să-mi poată spune orice. Dar oare chiar putea? Chiar putea? Era prea liniște, prea liniște. Are dreptate. Era liniște. Singura sclipire din viața mea, era soția mea. Și după ce a plecat, am rămas același plictisitor eu. El nu era ca mine. El era ca ea, avea nevoie de gălăgie în viața lui. Și eu tot timpul preferam să-l aștept cu o pizza comandată acasă decât să îl scot la un restaurant sau în mall sau ceva.

Până la urmă, soldatul meu a pierdut războiul cu drogurile, iar eu am rămas în liniște.