Euforia (III) - Little Heart

Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.^[i]

Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.

Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).



Personaj: Fata, o tânără care se simte neglijată de părinți și începe să consume droguri din revoltă, până pierde total controlul asupra propriei dependențe (interpretată de Giorgiana Coman)


M-am născut în cel mai de căcat cartier. Am crescut în cel mai urât apartament, cu cei mai plictisitori părinți. Taică-meu era mecanic sau schimba cauciucuri sau roți sau ceva. De fapt sigur schimba doar cauciucuri. Era prea interesant pentru el sa fie mecanic. Da, sigur ceva în care să facă același lucru de 1.000 de ori pe zi.

Maica-mea era vânzătoare la un chioșc din cartier. Era vânzătoare la primul magazin din care am furat vreodată. O femeie tăcută care nu intra în vorbă cu nimeni, așa fără motiv.

Erau ca niște pietre. Așa îi vedeam. Ca niște pietre care se rostogoleau pană la serviciu și înapoi. Măcar să fi zis că au o carieră. Nu, pur și simplu așa erau ei. Tot anul hibernau prin viață. Nu se bucurau, nu se întristau, trăiau degeaba. Până când venea vara. Vara nu ratau niciun week-end fără să facă grătar. Și bineînțeles cu mine după ei. Am văzut oameni în sevraj, dar privirea lui taică-meu în timp ce întorcea micii, nu se compara cu nimic. Uram fiecare secundă. Dimineața trebuia să mă trezesc devreme ca să prindem loc bun la Silvaș. Oricât de devreme mergeam oricum nu găseam locul perfect pentru tata. Peste tot erau oameni și toți aveau câte o boxă așezată în așa fel încât să nu ai liniște nicăieri. Manele, privirile, și urletele oamenilor mă sufocau mai tare ca fumul de grătar. De ce trebuie să suportăm atâta doar ca să mâncăm carnea arsă de tata?

Mama nu comenta nimic niciodată. O vedeam că nu-i place fututa aia de aripioară arsă, dar tot o rodea cu toți dinții. Tăcea tot timpul. Nu avea viață în ea. Dă-i cu aripioara aia în cap și mănâncă doar salată. Prove a point!

Eu am făcut asta.

Mă simțeam așa... că am o inimă mică. Ca a alor mei. Dar nu puteam trăi cu așa o inimă mică. Ce, voi fi produsul părinților mei, voi fi vânzătoare la un magazin de cauciucuri sau ce? Cred că în viață, cu toții luăm câte un pic din inima fiecărui om pe care îl întâlnim. Și eu aveam nevoie de cineva care să-mi mai dea și mie o părticică, dar nu găseam pe nimeni dispus.

Până într-o zi, când cineva părea că mă întreabă pe bune ce fac. "Bine", am răspuns. A dat din cap de parcă: "really?" Nu pare că faci bine.

În seara aia am ieșit într-un bar. Era primăvară, stăteam la terasă. Spre seara s-a întunecat și se făcea tot mai frig. Dar nu voiau să intrăm înăuntru pentru că toți fumau. El mi-a dat mie bluza lui. Știți sentimentul ăla când îți e iarna frig și te învelește mama? Nici voi? Eu atunci l-am simțit. Bluza lui era caldă și mirosea a parfum frumos.

La un moment dat am rămas doar noi pe terasă. Adică nu doar noi doi, gașca noastră. Eram retrași mai într-un colț. Nici chelnerii nu mai ieșeau afară, ne duceam noi și ne mai luam de băut. Am fost cu el să ne luăm de băut, el și-a luat ceva bere "aia mai tare", după cum a comandat-o, și eu un cuba libre. Când ne-am întors la masă am simțit un miros ciudat și înțepător: "bă sunteți bulangii? I-ați dat drumu?" El a spus asta. Apoi am văzut că se plimba o țigară din mână în mână. Adică nu o țigară, un joint. A ajuns și la mine în mână. "Ce e asta? Iarbă?". "Aproape" zice el. "E ok, e mai bună ca iarba". "Doar nu crezi că încercam să-ți facem ceva rău sau ceva, și noi fumăm. Vrei sau nu?" În semi-întunericul ăla simțeam un milion de priviri asupra mea. Și am băgat țigara în gură fără să zic nimic și am tras un fum. M-am înecat și simțeam că mă arde îngrozitor pe gât și îmi venea să vomit. El mi-a pus berea lui în mână și mi-a dus mâna la gură. Am luat o gură de bere și mi-am înghițit voma. Aveam ochii înlăcrimați și mă durea abdomenul. Bineînțeles că toți râdeau de mine, dar asta mi-am dat seama mai târziu. El mi-a pus ușor țigara înapoi în gură, nici nu mi-am dat seama când a făcut-o. A aprins-o și mi-a șoptit: "trage mai ușor". Și am tras mai ușor. A scos țigara din gura mea și a tras și el. Și a suflat fumul spre mine. Nici nu mi-am dat seama când am început să-mi simt picioarele grele și parcă fierbinți. Auzeam diform și vedeam mai mult umbre. Am simțit cum îmi bate inima. Micuța mea inimă. Creștea. Simțeam cum inima mea crește. Parcă îi simțeam forma și fiecare vibrație. În sfârșit simțeam sângele cum se mișcă în vene.

A doua zi m-am trezit pe același scaun. În aproape aceeași poziție. Mă durea spatele îngrozitor și un picior îmi era atât de amorțit încât nu-l mai simțeam. M-am ridicat cu greu. Și am început să mă întind. Trosnea fiecare os. M-am uitat în jur și cu toate că era înnorat, lumina tot era orbitoare. La masă erau toți, mai puțin el și încă un băiat. Toți dormeau duși. Păreau extrem de incomode pozițiile.

"Neața, am adus Mc" am auzit din spate. Era el și cu celălalt băiat. Ne-am pus la loc la masă și am început să mâncăm. Am devorat mc puișorul sau ce era ală. În timp ce eu mâncam al doilea hamburger, el se apucase să ruleze un joint. "Desertul!"

Eu în timpul ăsta mușcam câte o gură din burger, rugându-mi parcă sângele să meargă prin tot corpul. Mă gândeam doar că ar fi mai bine să plec. Am zis să profit de faptul că atenția nu le e pe mine, ci pe un băiat care era plesnit peste frunte în timp ce dormea adânc. "Ar cam trebui să plec." Le-am zis și el zice "Bine", așa relaxat.

M-am simțit ca o proastă pentru că eu credeam că sunt prizonieră acolo. Dar de fapt puteam pleca oricând. M-am ridicat de pe scaun, le-am zâmbit băieților în semn de salut, chiar dacă ei nu se uitau la mine și am plecat. Am făcut trei pași și am auzit:
"Te așteptăm aici!" Fuck. M-am oprit. Am simțit fiecare fir de păr cum se ridică pe rând. Am știut că cel mai bine ar fi să îmi continui drumul fără să zic nimic. "Nu cred că mă mai întorc!" Am spus adevărul. De ce dracu nu am zis și eu "bine" și să plec. Mi-a zis că: "Ei cum nu. E duminică. Ce treabă ai duminică. Plus imediat ne combinăm și eu plec? Ieri am fumat pe combinația lor și acum plec? Nu se face așa." M-am așezat la loc pe scaun. Și am început să iau guri mici de burger. Fuck telefonul, ai de capul meu. Era pe silențios. La dracu. Mă uit în telefon și... Nici un apel pierdut. Zero. Ai mei nici nu au observat că nu am ajuns aseară acasă. Hahaaaa. Ce idioți. Doamne... "N-au observat că nu sunt acasă?" Între timp ăsta a rulat un alt joint. Brusc a început să râdă foarte tare. În timp ce râdea, a făcut o pauză pentru a duce cuiul la gură să-l aprindă. A tras câteva fumuri încercând să nu râdă și în timp ce a mai bufnit odată, a îndreptat cuiul spre mine. Eu m-am ferit și i-am făcut semn celuilalt băiat să îl ia el. Fuck. Să iau? De fapt ce mi se poate întâmpla? Să mă pedepsească ai mei? Ăsta a fost ultimul meu gând de acolo de pe terasă.

M-am trezit pe o canapea roșie, într-o cameră slab iluminată, cu muzică destul de tare pe fundal. Toți râdeau în jurul meu. Eu mă simțeam ușor anesteziată și totodată confuză. Ce caut aici? Cine sunt toți oamenii ăștia și ce caut aici. M-am uitat mai atent în jur, erau 5 băieți. Eu eram între 2 pe canapea și ceilalți trei stăteau pe jos în jurul mesei. Era o masă joasă al cărui colț mă împingea în genunchi. Probabil unul dintre băieți s-a lăsat în masă și mi l-a înfipt fix sub genunchi. Asta m-a făcut să mă ridic. Nu de tot, dar cât să nu fiu leșinată pe toată canapeaua. Odată îndreptată, am simțit o mână pe piciorul meu drept. O mână care nu doar stătea, era o mână care avea treabă pe piciorul meu, se tot plimba de sus în jos. M-am uitat în dreapta și era el. Cam îndrăzneață mișcarea aș spune domnule parfum frumos. Dar inima mea. Inima mea bate. Inima mea crește. E vie, uau. Am o inimă mare, o simt. O simt. Tot timpul m-am plâns că nu-mi simt inima, și acum era așa de mare și frumoasă. Pieptul meu nu era obișnuit cu o inimă așa mare. Dintr-o dată, bătaia și-a schimbat ritmul. Nu mai era o bătaie de fericire, ci de panică. O a doua mână se plimbă pe piciorul meu stâng de data asta. Apoi o a treia, a patra. Ce dracu, atâtea mâini are băiatul ăsta? Bineînțeles că nu. Erau și mâinile tovarășului său. Ceilalți băieți nu mă atingeau, dar nici nu era nevoie. Privirea lor atingea tot. Au scos un praf alb de sub masă și au început să tragă toți. Am tras și eu. Eram panicată total, dar totuși simțeam că sunt ca o pernă. Probabil, în capul meu era că mă ating toți, că-s pufoasă. Pe dracu.

Deodată a zis unu dintre ei: "Bă, a venit omul. La cine sunt banii?". "La tine prostule!", a zis din stânga mea. M-au împins pe mine spre ușă să iau marfa. M-am trezit în pragul ușii cu banii în mână. "Ești ok?!", aud de după ușă. "Nu știu ce caut aici", am răspuns "Cică are ceva mizerie nouă. Ne dă să încercăm. Se duce să ia din mașină. Ne băgăm?" M-am trezit spunând aceste cuvinte, realizând mai apoi că sunt șoptite de după ușă. Toți au fost de acord. "Faza e că a zis să merg eu cu el!" Nu mi-a venit să cred, dar da. Despre mine era vorba. Băieții n-au văzut nimic în neregulă. Mai întâi voiau să mă fută și acum voiau să mă și vândă pe droguri. "Sigur că da!", am spus eu. M-am întors spre ușă, știind că asta e șansa mea să scap, dar cu cât mă apropiam, cu fiecare pas pe care îl făceam, mă tot întrebam de unde plec și unde mă duc.

"Ascultă-mă. Luăm un Bolt până la mine. Știu că e ciudat, dar crede-mă că nu vrei ca ai tăi să te vadă în halul asta."

Așa cum m-am trezit pe canapeaua roșie, așa m-am trezit pe o altă canapea. De data asta chiar dormisem. Nu știam unde sunt. M-am ridicat și am văzut o baie. Am intrat. M-am spălat pe față, și am încercat să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. "Neața!", am auzit din spatele meu. M-am întors și era un băiat în boxeri și cu un tricou cu un urs polar. Așa o să-i și zicem. Ursu. Mi-a făcut o cafea și s-a așezat lângă mine. Pentru scurt timp amândoi sorbeam din cafea în tăcere. L-am întrebat până la urmă de ce a spus să mergem până la mașină și totuși am plecat cu boltul. Mi-a spus că a mințit. Avea 16 ani, dar băieții la care mai mergea, nu trebuiau să știe că era de o vârstă cu ei. "E doar un setup mental. Au mai mult respect."

Am început să povestim. Mult. Foarte mult. Intram dintr-o poveste în alta. M-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să plec acasă. M-am gândit că sunt totuși plecată de cam multe nopți de acasă. La un moment dat o să observe. Dar deja nu-mi mai păsa. Să observe! S-a înserat. Și noi nu mai terminam de vorbit și povestit. Inima mea parcă ușor, ușor creștea. Mi-aș fi dorit să o mai pot ajuta să crească. L-am întrebat dacă nu cumva mai are ceva dubioșenii. După ce și-a dat seama la ce mă refeream a râs de mine. Știam că ele m-au adus în situația de dinainte, dar poate că nu eram cu persoanele potrivite. S-a ridicat și-a adus un cui deja făcut. Iar imaginea asta cu el plecând în camera cealaltă și întorcându-se pe canapea cu un cui sau un plic în mână, s-a repetat. De foarte multe ori. De prea multe ori. El era ursul care își împărțea mierea cu mine. Împreună mâncam mierea pe care el o lua din pădure. De multe ori se bătea cu viespi, dar tot timpul venea acasă cu un borcănel de miere.

Ajunseserăm să fumăm atât de mult... Fumam tot, nu mai apuca să vândă nimic. Brusc s-a terminat. Nu mai avea de unde să facă rost. Dar mă obișnuisem cu inima mea mare, cu un soare în piept. O căldură și o stare de bine. Care într-adevăr erau din ce în ce mai scurte, oricât de multe dubioșenii am fi băgat. În momentul în care efectul trecea deja te gândeai cum să faci să te întorci la starea aia. Dar nu am mai avut cu ce. Dar eu nu puteam trăi așa dintr-o dată, iar, cu o inimă mică și urâtă.

Și pe urmă am început să bem pentru a compensa lipsa dubioșenilor. Ne trezeam și nu vorbeam nimic până când nu ne anesteziam la loc. În fiecare zi era așa. În afară de weekenduri. Mama urs se întorcea la final de săptămână. Lucra în Cluj și doar sâmbăta și duminica era acasă. Mai treceam și pe la ai mei pe acasă. Și da, bineînțeles că au observat cât de mult sunt plecată. Am plecat cu totul de acasă. Oricum simțeam că mai bine stau la urs.

Și cum spuneam, trebuia să bem mult. Și beam mult. Atât de mult încât inima mea se menținea mare încontinuu. Dar într-o zi, am simțit că inima mea nu mai are loc. Dar nu pentru că era prea mare. Ci pentru că altceva încerca să se înghesuie în corpul meu. Simțeam un alt impuls. Puternic. Îmi vedeam inima ca un soare sugrumat de o umbră neagră. Iar umbra aia tot creștea în fiecare zi și inima mea avea tot mai puțin spațiu de crescut. Într-o dimineață mi-am simțit inima sugrumată de această umbră și nu mai puteam respira. Ursul când m-a văzut mi-a spus: "Ok, gata. Trebuie să ne oprim. Din toate. Gata." Am dat din cap și am încercat să adorm la loc. Dar numai la gândul că ar trebui să renunț, picioarele mele deja au început să frământe patul. Degetele mele se mișcau ciudat și singure. Am încercat. El a încercat mult mai tare. Eu mă ascundeam și mai beam. El mă mirosea și mă certa. Apoi bea și el. El și-a dat seama ce ne făceam unul altuia. Eram miere unul pentru altul. Eram dubioșenia celuilalt.

Ne-am certat. Rău. M-am întors acasă la ai mei. Care imediat cum m-au prins intrând pe ușă au încercat să mă țină prizonieră în casă. Am ripostat și am urlat la ei. Le-am spus că mă arunc de pe balcon dacă nu mă lasă să ies și alte prosti. Eram disperată. Aveam nevoie de miere. Dar de unde miere fără urs. Am fugit de acasă și m-am dus unde a început totul. Domnul parfum frumos era cu aceiași băieți la aceeași masă. M-am așezat la masă cu ei. Și cu ei am rămas. Am început să beau iar și alte mizerii. După ce am adus tot ce am putut de la ai mei din casă pentru a putea cotiza și eu la dubioșenii, ajunsesem să plătesc cu trupul meu. Dar nici asta nu mă deranja, eram mult prea amorțită.

Totul s-a oprit brusc.

Am simțit că mor. Într-o seară, ca oricare alta, am luat prima gură de bere și am simțit că am pus ultima picătură. Inima mea era îngropată de umbra aceea neagră. Am închis ochii și m-am prăbușit la pământ. Când am reușit să deschid ochii primul lucru a fost privirea mamei. Pentru moment am fost șocată, știind că urmează ditamai cearta. Dar m-am liniștit după ce mi-am dat seama că mă mângâie pe frunte. Și privirea ei nu era de ură sau nervi, era privirea de mamă. În spatele ei, în picioare era tata care se plimba din stânga în dreapta. A observat că m-am trezit și a spus: "Sper că ești mândră de starea în care ai ajuns!". Ar mai fi spus el multe, dar nu l-a lăsat mama. Uau, mama. Bravo! Uau, eram așa mândră. Și eram mândră și de tata pentru că și-a cerut scuze și i-a dat dreptate. Am ajuns într-un punct critic. Doctorii au fost șocați de ce am reușit să dobândesc până la vârsta mea. Ciroză. "Am ciroză."

Am alergat atât de mult să-mi fac inima mare și am ajuns să o blochez cu totul. Ea e acolo mică. Nu mai poate face mare lucru.

Bine că am ajuns la timp la spital. Am avut noroc cu un chelner, pentru că prietenii mei erau de mult plecați. Nici n-au sunat la ambulanță. Au fugit, cel mai probabil când m-au văzut pe jos. Mama mi-a spus că nu știe cum să mă ajute, dar va fi mereu prezentă să mă mângâie pe frunte. Și tata va fi și el în spatele mamei certându-mă. "Suntem aici, te rog lasă-ne să te ajutăm."

Au urmat ani de recuperare și cu centre de dependență și psihologi și tot felul de doctori și tabere și de toate. Ai mei au fost tot timpul acolo. Și când se bucurau că trecea un an fără să mă ating de dubioșenii, și când mă trezeam iar într-un pat de spital. Au fost acolo. Așa cum au promis. Cu băieții n-am mai vorbit. Mereu am vrut să-l sun pe urs, să ne întâlnim. Dar i-am ascultat sfatul mamei și nu am mai contactat pe nimeni din perioada aia.

Acum realizez că mi-am încredințat inima cui nu trebuie. Aveam o inimă mică care își dorea să crească, dar am cerut ajutorul persoanelor greșite. O inimă niciodată nu trebuie să crească artificial. Cu dubioșenii și miere. Poate dacă aveam răbdare chiar mama și tata mi-ar fi putut face inima să crească frumos și în ritmul ei. Poate dacă le spuneam ce e în sufletul meu, poate chiar mă ascultau. Acum e prea târziu, inima mea nu mai are unde să crească. Sau cine știe, poate la un moment dat își va face loc.