Euforia
Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
*
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.[i]Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.
Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).
Euforia (IV) - Acceptarea
Personaj: Mama, mama unei tinere consumatoare, care se luptă din răsputeri pentru a-și salva fiica de dependență și pentru a-i oferi șansa de a-și reface viața (interpretă: Mirela Niță Lupu)
Ați simțit vreodată că totul în jurul vostru se dărâmă? Ca un turn din piese de lemn. Și cu fiecare piesă care cade simți un gol în stomac ce se adâncește din ce în ce mai mult. Ei, uite așa mă simt eu acum. Fiecare zi care trece, fiecare oră, fiecare minut, se adună ca niște piese de domino care se prăbușesc una după alta.
Gia, copilul meu, era... era lumina ochilor mei. Era mereu veselă, plină de viață, avea un râs molipsitor. Îmi amintesc, când era mică își petrecea ore întregi în grădină, culegând flori și inventând povești cu prințese și zâne. Timpul petrecut cu ea era un cadou. Dar acum, acum totul s-a schimbat.
Gia avea niște prieteni noi, niște băieți care mie nu mi-au plăcut de la început. Dar, mă rog, ce știu eu? Sunt doar o mamă. Apoi, au început să apară schimbările. A venit acasă cu ochii roșii, cu un comportament ciudat. Am încercat să vorbesc cu ea, dar de fiecare dată se închidea în camera ei și nu voia să audă de nimic.
Odată, am găsit un pachet mic ascuns în sertarul ei. Nu știam ce e la început. Am deschis pachetul și am văzut acele prafuri albe. Mi s-a oprit inima. Nu putea fi adevărat. Fiica mea, Gia, se droghează? Era un coșmar. Un coșmar din care nu mă mai puteam trezi.
Știi, ca mamă, ai mereu încredere că îți poți proteja copilul de toate relele din lume. Dar când vezi cum copilul tău se autodistruge, te simți neputincioasă. E ca și cum ai încerca să oprești un tren în mișcare cu mâinile goale.
Așa că am început să o supraveghez. Îi citeam mesajele pe telefon, îi verificam lucrurile când nu era acasă. Am aflat că își petrecea toate nopțile cu acei prieteni dubioși. Odată, am găsit-o pe jos, în baie, leșinată. Am chemat salvarea, totul s-a întâmplat atât de repede. Îmi amintesc privirea medicului, una de compasiune, dar și de condamnare. "Doamnă, fiica dumneavoastră are nevoie de ajutor specializat." Am plâns. Am plâns zile întregi. Mă gândeam: ce am greșit? Unde am greșit ca mamă? Ce nu am făcut bine? Îi ofeream tot ce avea nevoie, îi dădeam dragoste, atenție. Dar poate că nu a fost suficient. Noi nu aveam pe nimeni în Oradea. Așa că eu n-am lucrat. Am stat acasă și am avut grijă de ea. Am fost o mamă bună. Dar am fost și severă cu ea. Moștenirea. Mama mea a fost la fel. Eu de ce să nu fiu așa? Sunt o femeie, o mamă, obsedată de control. Na, și uite ce bine am ajuns.
Am încercat să o duc la terapie, dar refuza. Se enerva, țipa la mine, spunea că nu am încredere în ea. Dar cum să am încredere când vedeam cum se autodistruge? Îmi amintesc o noapte, o noapte în care mi-a spus că vrea să moară. M-a privit cu ochii ei mari, pierduți, și a spus: "Mamă, vreau să mor. Nu mai pot trăi așa." M-a distrus.
Mi-am amintit de zilele în care mă ținea de mână și îmi spunea că mă iubește. De serile în care adormea în brațele mele, liniștită și fericită. Și ea acum spune că vrea să moară.
D-aia zic, am încercat să o încurajez, să-i spun că există soluții, că poate să se vindece. Dar cu fiecare cuvânt, simțeam că mă îndepărtez și mai mult de ea. Am simțit că o pierd, că o pierd cu fiecare zi care trecea. La început, am crezut că e doar o fază, că adolescența își spune cuvântul. Dar nu a fost așa. A devenit extrem de egoistă. Numai ea conta.
Primul pas în a se face bine la dependenți e să recunoști că ești dependent. Acum are 28 de ani și a fost deja la multe încercări de reabilitare. E curată de un an de zile, dar e foarte fragilă. Mai are. Se poate întâmpla oricând să se reapuce.
Dependența nu se vindecă.
Și nu vorbesc doar de copilul meu. Eu de 11 ani umblu pe la aparținători, co-dependenți și discutăm. Enorm de multe cazuri am văzut, enorm de mulți copii sunt victime. D-aia că zic sunt mulți. Sunt consumatori care nu au limită, pierd controlul.
Iar fiica mea așa e.
Într-o seară, stăteam la fereastră, mă uitam absentă pe telefon. Deși era liniște, inima-mi bătea cu putere în piept. Fata mea nu ajunsese încă acasă și era deja trecut de ora 12. Am început să mă îngrijorez tot mai tare, așa că am hotărât să ies să o caut. Mi-am luat haina groasă și am pornit pe străzi. Știam că obișnuiește să se întâlnească cu prietenii ei la marginea orașului, acolo la blocurile NATO... un loc care mie întotdeauna mi s-a părut înfricoșător și periculos. Am ajuns acolo, inima îmi bătea din ce în ce mai tare, dar curajul de a-mi găsi fata mă împingea înainte. Deodată, am auzit voci de sus de pe bloc. Am urcat și acolo, în mijlocul unui grup de tineri, am văzut-o pe Gia. Fata mea de 14 ani stătea pe o saltea murdară, ținând în mână o sticlă de alcool și râzând zgomotos. Vorbea foarte indecent. Nu o recunoșteam. Nu-mi recunoșteam propriul copil. Am privit neputincioasă cum fata mea își duce la gură o țigară care părea a fi umplută cu ceva mai mult decât tutun. Am știut că trebuie să acționez rapid, dar în același timp nu am vrut să o pun în pericol. Mi-am înfruntat frica și-am ieșit din ascunzătoare. "Iubito, ce faci aici?", am strigat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Toți tinerii s-au întors spre mine, surprinși. Ea era șocată că ce caut eu acolo. "Trebuie să plecăm de aici, acum!" Am luat-o de mână, am început să trag de ea. Ea țipa, mă înjura. Și atunci unul dintre băieți s-a ridicat amenințător. Am simțit cum adrenalina mi-a inundat tot corpul. "Sunt mama ei și o iau acasă. Acum!" Am ieșit din clădirea aia, rugându-mă ca acea noapte să fie un punct de cotitură în viața noastră. Am știut că drumul spre recuperare va fi lung și dificil, dar eram hotărâtă să lupt pentru copilul meu, indiferent de obstacolele ce vor urma.
Dar nu am așteptat mult pentru un nou obstacol. A avut o nouă cădere. Am internat-o în spitalul de psihiatrie. Am lăsat-o singură. Ea, țipa disperată, "MAMĂ, MAMĂ, MAMĂ nu mă lăsa aici!!" Îți trebuie multă putere să îi întorci spatele copilului tău.
Îmi amintesc cum într-o zi Gia a ieșit cu prietenii ei și s-a întors acasă târziu, mai târziu decât de obicei. Era dezorientată, aproape incoerentă. Se uita la mine și nu mă recunoștea. S-a prăbușit în fața mea pe preșul de la intrare, abia am reușit s-o prind. Am simțit că nu avea suflare, corpul ei tremura. Am sunat imediat la salvare, iar când au ajuns, medicii au realizat că era o supradoză. Au încercat să o resusciteze. Era un haos total, iar eu eram în stare de șoc, privindu-i cum se chinuiau să o readucă la viață. Era... ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Au reușit să o stabilizeze și au dus-o la spital. Am stat acolo ore întregi, rugându-mă, rugându-mă să fie bine. Medicul mi-a spus că a fost la un pas de moarte și că a avut noroc că i-am chemat la timp. Acele cuvinte mi-au răsunat în minte încontinuu: "La un pas de moarte. La un pas de moarte."
Exact ce își dorea. Oare și-a făcut asta dinadins?
S-a trezit după două zile, era speriată. Era prima dată când am văzut-o așa de vulnerabilă. Mi-a spus că nu mai poate să trăiască așa, că e prinsă într-un cerc vicios din care nu știe cum să iasă. Mi-a spus că acea noapte a fost un punct de cotitură pentru ea, că a realizat cât de aproape a fost să-și piardă viața. Atunci a fost momentul în care a acceptat să meargă la dezintoxicare. Mi-a spus că își dorește să se schimbe, să redevină fata care era înainte. Am simțit o speranță în inima mea, o speranță că poate, poate, o vom putea salva.
La centrul de dezintoxicare, a avut o sesiune de grup care i-a schimbat perspectiva. A întâlnit acolo oameni care trecuseră prin aceleași lupte, care aveau aceleași dureri, aceleași temeri. Atunci a realizat că nu este singură. În sesiunea aia, Gia a plâns pentru prima dată după mult timp. A plâns nu doar de durere, ci și de eliberare. A plâns pentru toate greșelile făcute, pentru toate șansele ratate, dar și pentru noua șansă pe care o avea acum. Când a venit acasă de la centru, am văzut o schimbare în ea. Nu era complet vindecată, dar avea o scânteie de speranță. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne putem reconstrui relația, că putem depăși această încercare împreună.
Dar, știi cum e, timpul nu iartă. Fiecare zi e o nouă provocare, fiecare minut o nouă luptă. Am învățat să prețuiesc fiecare moment, să nu mai iau nimic de-a gata. Pentru că, în cele din urmă, timpul e tot ce avem.
Dependența este o boală psihică. Noi facem totul ca părinți pentru copilul nostru, dar tot nu e bine.
Am încercat tot ce am putut, am plâns, am țipat, am implorat. Dar nu poți obliga pe nimeni să nu facă ceea ce face. Am înțeles asta prea târziu. A fost atrasă într-un abis din care nu am mai știut cum să o scot. A umblat pe străzi, a furat, a vândut la piață când nu a mai avut ce să ia de la mine.
Ei nu i-a plăcut niciodată școala, dar e foarte inteligentă, are un psihic bun. Gia e bună în sinea ei. Faptele ei nu mai sunt ale ei. E dependența.
Îmi amintesc că eu am fumat prima dată prin clasa a 12-a, am tușit până am vomitat și de atunci n-am mai pus gura pe ele.
Cred că undeva în noi există ceva care ne face să avem o predispoziție spre astfel de lucruri.
Gia era o fată introvertită și a vrut să iasă cumva în evidență.
De ce? De ce a ales acest drum? Poate că lumea asta e prea dură, prea crudă pentru ea. Poate că eu, ca mamă, nu am fost suficient de puternică să o țin departe de rău. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru asta. Nimeni nu mi-a spus că a fi mamă poate însemna și să îți vezi copilul pierzându-se în fața ta și să nu poți face nimic. Nimeni.
Aș da orice să o am înapoi, așa cum era înainte. Aș da orice să o văd din nou fericită, sănătoasă, visând din nou. Dar știu că nu e posibil. Știu că trebuie să o las să își găsească propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să sufere, să cadă și, poate, să se ridice singură. Nu e pentru oricine să trăiască cu o asemenea durere.
Pe la 16 ani avea o prietenă Ana care a fost găsită moartă în Criș. Știu că sună dur, dar m-am întrebat de multe ori cui îi e mai bine, mamei Anei sau mie.
Eu o s-o iubesc indiferent de drumul pe care îl alege.
[i] Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, care are în componența sa cinci artiști profesioniști, cu experiență vastă în teatru, atât din punct de vedere actoricesc, cât și regizoral și dramaturgic (George Dometi, Sorin Ionescu, Giorgiana Coman, Mirela Niță Lupu, David Constantinescu) și un P.R. (Florina Maria Dometi). În sprijinul acestui program a venit Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.
Proiectul a pornit de la identificarea unei nevoi: aceea de a lansa o discuție deschisă și sinceră despre consumul de droguri în rândul tinerilor și de a evidenția modul în care o astfel de decizie poate să-i afecteze pe toate planurile.
Scopul principal al proiectului este unul educativ, prin încercarea de a ne alătura luptei împotriva consumului de droguri și a conștientizării pericolelor la care se supun consumatorii. Demersul are și un scop adiacent, cultural, mesajul fiind comunicat printr-un act artistic, sub forma unui spectacol de teatru, care are loc în cadrul instituțiilor de învățământ.
Textul dramatic pornește de la mărturii adunate din rândul unor tineri și adulți din Oradea care s-au confruntat cu probleme cauzate de consumul de droguri, care sunt ficționalizate în așa fel încât să nu fie divulgată identitatea nimănui și să nu pună în pericol datele cu caracter personal, însă fără a periclita autenticitatea mesajului.
Grupul-țintă direct al proiectului sunt adolescenții, o categorie vulnerabilă și influențabilă, ce poate fi mult mai ușor manipulată de către dealeri. Un alt grup-țintă este format din adulți, profesori și părinți, care se confruntă cu situația de a avea pe cineva din mediul școlar, din grupul de prieteni sau din familie care este dependent de droguri sau de a-și proteja copilul de o astfel de influență negativă.
Rezultatul preconizat pe termen scurt este acela informativ, care ține de conștientizarea pericolelor la care se supun, de oferirea unor metode prin care se pot feri de astfel de tentații, în rândul a aproximativ 1.000 de elevi. Rezultatul preconizat pe termen lung este diminuarea consumului de droguri în rândul tinerilor orădeni, obținut prin campania de conștientizare. De asemenea, un rezultat adiacent urmărit este acela de decodificare, prin oferirea unor indicii clare care pot ajuta la descifrarea codurilor de comportament adictiv.
Piesa Euforia a fost scrisă de George Dometi și David Constantinescu (fiecare autor a scris câte trei texte), fiind inspirată de fapte reale. Spectacolul omonim a fost regizat de Denisa Irina Vlad. Asistent de regie: Toni Nica. Interpreți: George Dometi, Sorin Ionescu, Giorgiana Coman, Mirela Niță Lupu, David Constantinescu.
Puteți să contactați echipa proiectului pe pagina de Facebook sau la e-mail [email protected] sau la telefon: 0755212425 (David Constantinescu)
Proiectul a pornit de la identificarea unei nevoi: aceea de a lansa o discuție deschisă și sinceră despre consumul de droguri în rândul tinerilor și de a evidenția modul în care o astfel de decizie poate să-i afecteze pe toate planurile.
Scopul principal al proiectului este unul educativ, prin încercarea de a ne alătura luptei împotriva consumului de droguri și a conștientizării pericolelor la care se supun consumatorii. Demersul are și un scop adiacent, cultural, mesajul fiind comunicat printr-un act artistic, sub forma unui spectacol de teatru, care are loc în cadrul instituțiilor de învățământ.
Textul dramatic pornește de la mărturii adunate din rândul unor tineri și adulți din Oradea care s-au confruntat cu probleme cauzate de consumul de droguri, care sunt ficționalizate în așa fel încât să nu fie divulgată identitatea nimănui și să nu pună în pericol datele cu caracter personal, însă fără a periclita autenticitatea mesajului.
Grupul-țintă direct al proiectului sunt adolescenții, o categorie vulnerabilă și influențabilă, ce poate fi mult mai ușor manipulată de către dealeri. Un alt grup-țintă este format din adulți, profesori și părinți, care se confruntă cu situația de a avea pe cineva din mediul școlar, din grupul de prieteni sau din familie care este dependent de droguri sau de a-și proteja copilul de o astfel de influență negativă.
Rezultatul preconizat pe termen scurt este acela informativ, care ține de conștientizarea pericolelor la care se supun, de oferirea unor metode prin care se pot feri de astfel de tentații, în rândul a aproximativ 1.000 de elevi. Rezultatul preconizat pe termen lung este diminuarea consumului de droguri în rândul tinerilor orădeni, obținut prin campania de conștientizare. De asemenea, un rezultat adiacent urmărit este acela de decodificare, prin oferirea unor indicii clare care pot ajuta la descifrarea codurilor de comportament adictiv.
Piesa Euforia a fost scrisă de George Dometi și David Constantinescu (fiecare autor a scris câte trei texte), fiind inspirată de fapte reale. Spectacolul omonim a fost regizat de Denisa Irina Vlad. Asistent de regie: Toni Nica. Interpreți: George Dometi, Sorin Ionescu, Giorgiana Coman, Mirela Niță Lupu, David Constantinescu.
Puteți să contactați echipa proiectului pe pagina de Facebook sau la e-mail [email protected] sau la telefon: 0755212425 (David Constantinescu)

