Euforia (V) - Viața pe beat

Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.^[i]

Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.

Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).



Personaj: Băiatul, un tânăr care se apucă inițial de trafic de droguri, în speranța că își poate ajuta financiar familia, dar cade în ispita de a încerca și devine dependent. (interpret: David Constantinescu)


Întotdeauna mi-a plăcut să mă gândesc la viața mea ca o partitură de muzică. Dar nu este o singură piesă și cu siguranță nu este un singur stil muzical. De multe ori nu are sens. Notele joase se luptă cu cele înalte. Când sunt high, când sunt sub pământ. Dacă mă uit în spate, văd și îmi dau seama unde se strică piesa mea. Dar piesa asta nu se oprește, nu se întoarce pentru a-i putea înlocui o notă greșită.

Aveam unșpe sau doișpe ani. Mama era plecată cu zilele. De fapt era acasă doar în week-end. Încerca din răsputeri să avem o viață mai bună. Tata a plecat de acasă înainte ca eu să fac ochi, cum s-ar zice. Mie nu mi-a lipsit tata, dar știu că mamei i-a lipsit. Mama a încercat mereu să fie ambii părinți. Și a reușit pentru o perioadă, ciudat, dar a reușit. Din păcate a încercat atât de tare încât s-a pierdut, și a început să lipsească cu zilele de acasă pentru a putea aduce pâinea acasă. Și în fuga asta disperată, am ajuns să am ambii părinți plecați de acasă. Casa asta are nevoie de un bărbat. Nu o pot lăsa pe mama să facă și asta. Nu e corect. M-am hotărât să încep să aduc în casă partea mea de bani. Eram un copil de doișpe, nu, unșpe ani aveam. Cine să angajeze un copil de unșpe ani? Nimeni. Până într-o zi, când am întâlnit pe cineva care ar avea nevoie de ajutorul meu. Ne-am întâlnit în spatele blocului 16 din cartier. Era o alee acolo pe care mergeai doar să recuperezi mingea. Se mai întâmpla să dea unu o cioacă la minge și ajungea acolo. Ne certam care să meargă după ea. Eu n-am mers niciodată. Îi păcăleam pe ăilalți să meargă. Și acum mergeam de bunăvoie. Primii pași i-am făcut cu ochii închiși. I-am deschis doar în momentul în care am simțit o mână cum mă trage de geacă.

"Am auzit că vrei să faci niște bani!" A scos din ghiozdan două pliculețe. Unu era cu niște pastile. Celălalt cu un praf alb. Mi le-a băgat în buzunar fără să mă lase să le scot ca să mă uit la ele. "Ce sunt astea?", am întrebat. Mi-a zis că ne vedem săptămâna viitoare și a plecat. Îmi era și teamă să scot din buzunar pliculețele. Le pipăiam cu fiecare deget încercând să-mi dau seama ce e acolo. Cu toate că deja știam. De nicăieri a apărut un alt puști lângă mine care mi-a spus să am grijă pe unde și cui vând, să nu fiu nesimțit că sunt mai mulți care se supară. Mi-a făcut o listă de prețuri, mi-a făcut un mic training cum s-ar zice.

Am început să vând și în fiecare săptămână mă întâlneam cu băiatul. Ca de fiecare dată, nu vorbeam, îi dădeam banii, îmi dădea următoarea tură. Până mi-am dat seama că banii primiți de la el erau un căcat. Și că pot și fără el. Am aflat de unde ia el, și am început să iau direct de la sursă. Nu mai eram al treilea om, eram deja al doilea. La doișpe ani cât aveam, făceam prea mulți bani pentru un copil. Nici nu mai țineam minte scopul pentru care am început să fac asta. Mă simțeam mândru și șmecher. Nu am consumat deloc. Nu eram tentat. Vindeam în cluburi, vindeam pe stradă. Oricând suna telefonul eram acolo pentru om. Îmi spunea ce vrea și îi aduceam. Dădeam și țepe. Copii proști și aroganți, le dădeam mărar mărunțit stropit cu Domestos. Nu-mi păsa de ei, chiar râdeam de cât de proști erau. Le ziceam să nu tragă mult că o să le fie rău. Aveam doișpe ani și nu pot să zic că eram cel mai șmecher, pentru că erau alții mai mari ca mine, dar mă apropiam. Eu n-am consumat. Nu eram tentat. Eu de toți banii ăia îmi luam suc la cutie sau pufuleți sau ce alte prostii mai găseam.

Dar ce urma să aflu era că odată intrat în lumea asta, e imposibili să nu consumi. Și odată ce ai consumat, începi să trăiești o altă viață. Ușor ușor începi să-ți vinzi tot. Și nu vorbesc de lucrurile materiale. Alea sunt primele. Telefoane, adidași, televizorul din casă. Cât timp ai ce vinde e ok. Când rămâi fără, începi să-ți vinzi familia, prietenii, principiile. Pentru că nu există alt scop de acum. Dar aveam gânduri, și nu poți spune oricui gândurile tale, sentimentele tale, nu le poți povestii oricui, multe dintre ele rămân toată viața în tine pentru că știi că este greșit să vorbești despre așa ceva. Nu le poți spune părinților, pentru că îți e teamă sau jenă, sau pentru că oricum știi că ei nu ascultă. Nu le poți spune profesorilor pentru că îți e frică de consecințe. Nu le poți spune psihologului pentru că nu ai încredere că ce spui va rămâne acolo. Cui pot spune? Cu cine pot vorbi?

Așa că inevitabilul s-a întâmplat. Eram pe malul Crișului. Aveam ghiozdanul în spate și mă duceam spre o vânzare. Tot timpul aveam în minte fața oamenilor cărora le vindeam. Ca un criminal care nu uită fața victimelor sale... Mintea mea parcă tot înainte mergea, dar corpul s-a oprit deodată. Mi-am dat ghiozdanul jos din spate. M-am așezat mai la umbră. Am deschis ghiozdanul și am căutat în buzunarul secret pe care mi-l făcusem. Nici nu mai știu ce aveam de livrat în ziua aia. Dar știu că am luat câte puțin din toate.

S-a schimbat ritmul piesei. Am ridicat bașii și am mărit ritmul. Fiecare notă urca pe canal și lovea în roșu. Tot corpul meu vibra pe ritm. Nu mai aveam nici o luptă în mine. Până atunci îmi puneam întrebări dacă ceea ce fac e bine sau moral. Nu mai existau. Mintea, corpul și inima mea vibrau acum pe același beat. Totul din jurul meu se sincroniza pe piesa mea. Nici nu știu dacă aveam ochii închiși sau deschiși. Nici nu contează. Vedeam același lucru și cu ei închiși și cu ei deschiși. Mi-am închis ghiozdanul și am plecat. Eram conștient, ba chiar mai mult. Acum parcă vedeam lumea cu adevărat. Lumea era toată a mea, pentru că toată dansa pe ritmul piesei. Mergeam printre oameni și îi vedeam pe toți cum se mișcă haotic pe piesa mea. Mașinile frânau și accelerau instant pentru a fi pe beat. Sunt DJ pentru întreaga lume, așa îmi spuneam.

Trebuie să recunosc că aveam emoții de fiecare dată când vindeam ceva. Nu știi niciodată cine ți-a trimis de fapt mesajul ăla. Cine se ascunde în spatele unui consumator disperat. Poate chiar poliția, sau poate consumatorul e în sevraj, n-are bani dar ar face orice pentru marfă. Îmi era tot timpul teamă. O ignoram, dar îmi era mereu în piept. Dar atunci? Nu mai simțeam nimic. Nimic din toate astea.

Am ajuns la locul de întâlnire. Era o parcare întunecată, între niște blocuri. Muzica s-a oprit instant și în locul ei simt două mâini ce mă prind de gât. Încep să amețesc și să îmi ardă capul. Nu puteam respira. Auzeam încontinuu: "Dacă mai vinzi băiatului meu, te omor!" Nu puteam răspunde nimic pentru că, cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, mă strângea și mai tare de gât. Tot ce am putut spune a fost: "Dacă nu cumpără de la mine, ia de la altul" Omul ăsta era disperat fiindcă copilul lui consuma. Dar ceea ce nu știa el, era că și copilul lui vindea mai departe. Când i-am spus asta a plecat fără să mai zică nimic.

O vânzare nereușită. Trebuia să fiu mai atent. Dacă nu ești atent în lumea asta, mori sau ești arestat. Nu știu care dintre variante e mai rea. Cu cât vinzi mai mult cu atât e mai riscant. Primele dealuri par floare la ureche, dar pe urmă se îngroașă treaba. Dar mi-am continuat rutina, mai atent și mai ales îmi dădeam întotdeauna un boost de curaj. Să zicem doar că toată lumea primea marfa cu o taxă de vamă. Până când am început să nu le mai duc marfa oamenilor pentru că o consumam eu. În fiecare zi mă trezeam cu zvâcniri de carne. Ăsta e sevrajul, mi-am spus eu. Am încercat să-i fac față. Știam că pot fi mai puternic. Îmi spuneam mereu că astăzi e ultima doză, după aia fac o pauză. Dar nu exista ultima doza, ultimul cui sau ultima linie. Dar totuși, cineva trebuie să plătească ce consumam. A plătit mama, involuntar dar a plătit. Mai cu o bijuterie, mai cu un ceas, mai cu un televizor, dar tot timpul plătea. Parcă nu-mi ajungeau niciodată și încercam tot timpul să iau mai mult și mai mult. Am luat toate pastilele din casă. Am combinat lucruri care nu trebuie combinate, totul pentru a-mi hrăni foamea pe care o simțeam în fiecare celulă a corpului.

Într-o zi am primit un telefon. Niște băieți erau în toiul petrecerii și voiau să o întrețină cât mai bine. Îi cunoșteam. Nu-i suportam deloc. Erau niște idioți. Mi-am spus că e șansa mea să recuperez niște bani. Pot să le vând niște mizerii la preț de cristal. M-am dus la locație. Aveam marfa pregătită. Le mai vândusem, știam exact unde trebuia să merg. Am ajuns în fața ușii, dar era încuiată și se auzea muzică de pe partea cealaltă. Am sunat de mi-a venit rău și într-un final cineva mi-a deschis ușa. Eu am băgat o mână cu marfa prin ușa deschisă și cu cealaltă mână așteptam banii. Când mă uit mai atent văd o gagică super prăjită în fața mea, nu unul dintre ratații aia. Le-am zis rataților că am ceva mai bun dacă se bagă, cobor la mașină și le aduc dar să vină fata cu mine. Au acceptat, normal, idioții. Am luat-o de acolo și am dus-o la mine acasă.

Mama era plecată, după cum spuneam, venea acasă doar în week-end. Am lăsat-o să doarmă pe canapea și eu m-am dus în dormitor.

A doua zi ne-am trezit și ne-am întâlnit in sufragerie. Ne-am comportat ca niște străini doar primele minute. Apoi am început să vorbim de parcă ne cunoșteam. Ușor, ușor mi-am dat seama că eu eram într-un punct în care realizam ce îmi făcea consumul, iar ea era abia la început când avea impresia că totul e minunat. M-a întrebat dacă am ceva. Și eu fără să stau pe gânduri m-am dus la mine în cameră și am adus. Îmi spunea ursul. Eram ursul ei.

Deja nu mai vindeam. Tot ce făceam rost consumam cu ea. Ne trezeam și începeam. Când n-am mai avut ce să consumăm, treceam pe alcool. Orice ca să ne rupem de realitate. Orice ca să fim într-o lume doar a noastră. Dar cu cât eram mai fericiți în lumea asta a noastră, cu atât eram mai bolnavi și secați în lumea reală. Într-o zi m-am uitat la ea și am văzut-o cum se chinuie să respire. I s-a făcut rău și am avut impresia că o să moară în fața mea. Așa că i-am spus că trebuie să ne oprim. Și ne-am oprit o perioadă. Eram în sfârșit doi copii normali. Nu tot ce făceam era legat de droguri sau băutură. Ușor ușor parcă acceptam și lumea reală, acum că ea făcea parte din ea. O socoteam pe ea motivul principal pentru care vreau să renunț. Și mai ales voiam să o fac pe ea să renunțe. Nimic nu mi-aș fi dorit mai tare decât să o văd mai mult timp pe zi lucidă. O prindeam cum bea pe ascuns sau cum făcea ea rost de nu știu unde de mizerii. Încercam tot timpul să o conving. Dar aducea în casa în care locuiam amândoi - pentru că practic se mutase la mine, pleca doar în weekenduri când se întorcea mama. Aducea acolo în casă și tentația era uriașă. Mă puteam lupta cu sevrajul, dar nu când știam că am cu ce să mă droghez chiar acolo în casă. Mi-am dat seama că nu o să reușesc niciodată să mă opresc cu adevărat dacă continuam așa. I-am spus că ori se oprește ori să nu mai vină pe la mine. Ne-am certat rău. Foarte rău.

M-am gândit mult la ea. Încă o fac. Uneori mă gândesc dacă nu am fi fost mai fericiți dacă luam împreună o supradoză. Măcar eram împreună.

Acum că plecase și ea, mă durea pieptul, inima, sufletul. Începuse o altă piesă. O piesă haotică. Parcă era prea tare volumul. Era pe roșu rău. Îmi făcea rău, mă durea. Mă dureau urechile și capul, dar nu o puteam opri. Trebuia să mă gândesc la altceva. Toată durerea asta pe care o simțeam era în capul meu. Aveam nevoie de o durere fizică care să-mi ia gândul de la cealaltă. Maică-mea avea grijă ca în casă să nu fie nici o pastilă la îndemână. Nici un tacâm nu mai era în casă. Pur și simplu nu mai aveam nimic cu care să-mi fac rău sau pe care să-l consum. Așa că am luat chitara și am trântit-o de pământ. Am luat corzile și am început să-mi tai venele cu ele. Și așa m-a găsit mama. Săraca mama, m-a oprit și mi-a dat corzile jos de pe mână, mi-a curățat rănile fără să spună nimic și m-a luat în brațe. Atunci a realizat ce făceam eu. Ce ajunsesem eu. A doua zi și-a dat demisia de la jobul pentru care lucrase atât de mult și a venit să stea cu mine acasă. Non stop. Primele zile m-am împotrivit și am și urlat și am agresat-o pe mama. Când ești în sevraj nu-ți pasă de nimic. În capul tău, toți pot să moară atâta timp cât tu primești ceea ce ai nevoie. O vedeam cât de mult suferă și totuși nu-mi păsa. A început să fie lipită de mine. Oriunde mergeam era cu mine. Orice făceam știa și ea. Mama. Mama mea paznicul. De prea puține ori ne gândim la mamele noastre. Eu unul nu mi-aș fi putut dori o mamă mai puternică de atât. Mama a fost singura care a reușit să-mi dea piesa mai încet. La un volum normal.

Acum viața mea se ghidează după o piesă mai liniștită. Nu știu cât timp voi reuși să trăiesc cu partitura asta în viața mea, dar atâta timp cât va fi mă voi bucura.