Euforia (VI) - Rebut

Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.^[i]

Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.

Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).



Personaj: Vocea, un tânăr de 16 ani care a murit.


Vocea: (spășit) Bună. Numele meu e... oricine.

Simțiți? Mirosul ăsta. Undeva, cineva a aprins ceva. (ironic) Ceva. E un miros de ienupăr și salvie. Mintea mea așa îl traduce. Aerul ăsta are un iz de fierbințeală mucedă. Ca și cum de luni de zile nu a fost deschis niciun geam. Un miros stătut. De lumânare ce se tot aprinde și se stinge. Se aprinde și se stinge. Și am și gustul ăsta de pământ în gură. E o combinație între ceva ars, metalic și formol. Și mă dor toate oasele. Parcă sunt bătut. Ca un muc de țigară strivit de bocanc. Așa mă simt.

Ce să vă zic despre mine? Sunt fost dependent de orice. Am încercat de toate. Bine, la început nu. În ziua în care am încercat prima țigară eram la școală. La ora de biologie. Despre parameci. Și făcusem acasă un borcan în care recreasem, după zile întregi de încercări și multă muncă, mediul fertil pentru astfel de microorganisme. Urma să-l prezint colegilor. Doar că profa, o scârbă nefutută de mult, mi-a zis că nu arată estetic. Că e prea mizerabil borcanul și că nu vrea să se atingă de el. Că îmi dă 5 din burtă pentru efort. Și să zic mersi. Vă dați seama că toți colegii au tăbărât pe mine cu ironii, glume ieftine. Unii chiar m-au atins, dându-mi câteva palme peste cap. Și toate astea cu participarea celei care trebuia să ne protejeze. Să ne învețe. Să ne educe. Așa că după ore m-am dus până în parcul de vis-à-vis și am băgat primul Gigi. Prima țigară verde. Toată tensiunea, furia și umilința au dispărut. Dar cu ce cost? Doi ani de consum de iarbă. Doar la petreceri. Doar când se ivește ocazia în grup. E chestia aia care te face la psihic. Capcana eternă. Doar o fac ocazional. Nu are ce să se întâmple. Și am făcut-o ocazional. Că doar o pot controla. Că doar eu o fac, nu mă face ea pe mine. I can handle it somehow. Tentația e mare. Că doar nu trag pe nas. Nu iau pastile, timbre sau bag în venă. Fumez o plantă ce crește în pământ. E verde, e bio, e fresh. Unde mai pui că e dată de Dumnezeu, lăsată să crească aici. Vindecă Parkinson sau eu știu ce alte boli. Dacă sufăr de vreuna d-asta fără să știu? Prevenție. Că doar ăia din Olanda, Germania sau alte state au făcut-o legală. Știu ei ceva. Nu? Nimeni nu știe că în spatele legalizării se află banii, interesele și Ei, băieții care controlează tot. Ei îți vând, ei te prind, ei te lasă.

Așa mi-am zis și io. O dată pe week-end. Apoi corpul începe să se obișnuiască. Cere. Da, sunt persoane care s-au simțit rău, au vomitat, au fost triști după prima dată. Și apoi nu au mai consumat niciodată. Trebuie să ai o minte blindată cu forță și rezistență. Dar la mine nu a fost așa. Și ca mine sunt mulți.

Spune-i că nu e bun ăluia care vede că atunci când fumează pentru prima dată râde, se simte bine, se distrează și că nu i se întâmplă nimic. Bașca, cumva își revine. Spune-i că nu e bun. Că o să-l distrugă. Că o să vrea mai mult. Mai puternic. Mai tot. Atunci el zice, păi eu pot să fac chestia asta. Pot s-o controlez.

Așa am fost și eu. Am crezut că pot s-o controlez. Dar a fost o chestiune de timp. Asta era iarba pentru mine. Nu puteam să dorm fără să fumez marijuana. Eram stresat. Anxios. Depresiv dacă nu aveam gramul în buzunar. Eram tot timpul agitat. Recalcitrant. Fără empatie. Fără iubire. Fără înțelegere. Și cu toate astea mi se părea prea slabă senzația dată de iarbă. Așa că am trecut la ceva mai puternic. Dar cum fac rost? De unde fac rost? Cum mă învârt? Mă întrebam. Așa a apărut Nina, o tipă de la o farmacie care îmi procura tot ce voiam. Nu intru în detalii. Dar plăteam cu trupul. Era cam urâțică, dar pastilele alea o făceau bengoasă. Știu că par un boschetar care trage pe nas doar mărar, dar vă asigur că sunt cât se poate de decent. Un copil la fel ca voi. Care a vrut lumii doar bine. Bine, care a visat multe. Dar a realizat atât de puține. Un copil ce a vrut să fie mereu cel mai bun. Dar presiunea a fost prea mare. Iar apăsarea din piept prea puternică. De fiecare dată se sfârșea la fel. Dezamăgire. Abuz. Jignire.

În momentul în care vârful seringii perforează pielea întinsă, uit de toate astea. Simt ca o auroră boreală topită prin vene. Unde fiecare mișcare, fiecare respirație devine o simfonie de culori lichide. Este ca și cum aș înota într-o realitate unde formele și nuanțele, aruncate fără noimă, sunt într-o perfectă armonie. Mă simt ca un clovn vesel într-un carnaval al deliciilor senzoriale, un paradox ambulant care râde și plânge simultan, fără să înțeleagă de ce. Ironia face ca, în acest dans al plăcerilor supreme, să mă simt mai viu ca niciodată, chiar dacă, în adâncul minții mele, știu că sunt prizonierul unui miraj, o păpușă de cârpă mânuită de fire invizibile. Iar fiecare bătaie a inimii e un foc de artificii explodând pe retină, o adevărată bucurie a sufletului. Dar în acest caleidoscop frenetic, există o umbră de cinism - știu că îs doar un șoarece în cursa după brânza fericirii, iar la finalul labirintului mă așteaptă o capcană. Când plonjez în acest abis cromatic, nu sunt decât un copil învelit într-un cocon de visuri dulci-amărui, legănat de iluziile unei realități pictate cu o paletă furată din visurile celor naivi. Iar când cortina cade, culorile se estompează și rămân doar eu, dezbrăcat de toate artificiile, cu un gust metalic de regret în gură, ca și cum am mușcat dintr-un nor de plumb. Euforia mă ridică și mă poartă pe brațele sale invizibile, făcându-mă să simt că gravitația este doar o glumă proastă inventată de o lume prea ancorată în realitate. Picioarele mele nu mai ating pământul, ci dansează deasupra lui, la un pas deasupra tuturor grijilor și problemelor, într-un balet frenetic și exaltat. Totul e atât de intens și frumos, încât până și aerul pe care îl respir pare să fie încărcat de o energie luminoasă. Un cocktail divin de oxigen, lumină și culoare. Un torent de lavă incandescentă care îmi sărută sinapsele. Mii de fluturi fluorescenți dansându-mi în stomac. Un vulcan de curaj și atenție explodând în fiecare celulă. Un ocean de stele curgând prin artere. Și parcă aud cum pielea crapă și un val de căldură și răcoare îmi inundă venele ce-mi străbat tot corpul. Din starea letargică în care mă aflu, izbucnesc în mine mii de culori, pe care le aud și le pot atinge. Și cu fiecare pas pe care-l fac o sursă inepuizabilă de energie și excitare pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Am impresia că mă rostogolesc pe o pășune verde și râde în mine un copil perfect, frumos și acceptat. Când de fapt rămân paralizat într-o poziție chircită, același fiu respins de părinți. Urât de profesori. Cobaiul colegilor.

Mi s-a întâmplat de multe ori în grupul de tovarăși să fiu cel care are curajul să experimenteze. Cel care se aruncă cu capul înainte. Momeala, cobaiul, fraierul. Zi-mi cum vrei. Mereu am avut tupeul ăsta jegos de a face chestii. Îmi amintesc că am fost primul din cartier care a fumat țigări d-alea fără filtru. Am băut spirt. Am tras pe nas pastile pisate. Toate nebuniile pe care un puști vrea să le încerce să fie cool sau acceptat. Când au intrat legalele nu mai zic. Mă spărgeam în ultimul hal. Chiar îmi ziceau ăștia, Pocnitoare isterică. Fiindcă de fiecare dată pocneam pe cineva. Lucru care mi-a adus multe probleme.

Eh, vremuri.

Ha, de ce sunt eu aici? Îmi amintesc că în ziua aia venise careva cu un fel de pix. Din ăla cu care se fac injecții de adrenalină. Și ne-a zis că e cea mai tare chestie de pe piață. Evident că n-am vrut să pic de papagal. Cum nimeni nu voia să-l încerce, l-am încercat eu. Evenimentele s-au derulat pe repede-nainte. Fața mi s-a înroșit ca o halcă de carne crudă. Pielea din jurul ochilor și a gurii mi s-a umflat. Arătam ca fundul unui babuin. Și nu puteam respira. Mi-am sfâșiat maioul de pe mine, râcâindu-mi pieptul și brațele în speranța că o să pot face îndeajuns de multe găuri să pot respira. Ceilalți s-au speriat și-au dispărut. În urma lor am rămas eu. Un șuierat prin carnea umflată. Pieptul mi se zvârcolea. Se umplea de aer, dându-i drumul cu un țipăt. Iar cu fiecare expirație împroșcam cu stropi de sânge din gâtul inflamat. M-au lăsat acolo pradă agoniei și lipsei de aer. Și eu aș fi făcut la fel. Cine ar fi vrut să fie prins deasupra unui hoit chinuit? Nimeni. Doctorii au concluzionat că a fost o reacție alergică la una dintre chimicalele din doză. Cică era făcut cu ceva înălbitor. Nici până azi părinții mei nu știu ce anume a fost. Ăla de o cumpărase a declarat că nu știe ce conținea. Fiu de maior de prin poliție. Mi-a zis, "Băi, Pocnitoare, bagă, bă, nu fi prost. Că dă niște tripuri mișto de tot, coaie. Poți să simți Nirvana." N-a fost așa. Și pot să vă zic și că nu e cool deloc.

Miros de sulf și carne arsă. Pielea de pe gleznă mi s-a bășicat și s-a crăpat. A crăpat și a sâsâit. A sâsâit și a sfârâit. De ce? Citise unul dintre tovarășii care s-au întors că poți șterge amprentele cu foc. N-a reușit. În schimb eu am fost destul de greu de recunoscut de părinți. Pentru cei ce nu au prea înțeles: mi-au dat foc. Polițistul care i-a dat vestea mamei a fost foarte încurcat. Mama i-a zis că eu nu arăt așa. Că ăsta nu e fiul ei. Că eu sunt mai frumos. Nu așa negru și topit.

Mama. De puține ori ne gândim la mamele noastre. De fiecare dată ele sacrifică totul. A mea s-a apucat să facă tot felul de chestii să-i ajute pe alții.

Na, asta e altă poveste. Fiecare dintre noi avem o poveste.

Ei, bine.
Asta e povestea mea.

Simțiți mirosul?