Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea cu Bunici


un volum coordonat de Marius Chivu, texte de Radu Cosaşu, Antoaneta Ralian, Mircea Horia Simionescu, Cătălin Ştefănescu

12.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cartea cu Bunici
volum coordonat de Marius Chivu
Editura Humanitas, 2007



Citiţi argumentul acestei cărţi.

*****

De Sfîntul Nicolae, despre bunică-mea
de Radu Cosaşu
După unele calcule imperfecte, bunică-mea din partea mamei ar fi împlinit, răsalaltăieri, de Sfîntul Nicolae, 120 de ani; ţinea oarecum de un neam în care e curentă felicitarea "să trăieşti 120 de ani!". Deloc bigotă, atee discretă, dar tenace, bunică-mea, numită şi Maia, s-a stins cam pe la 90, ceea ce ar dovedi realismul cu care ştia să negocieze şi să se tocmească aprig; nu se plîngea de sănătate (o singură dată a leşinat lîngă mine, la teatru, la Noaptea regilor, dar şi-a revenit repede, cu puţin parfum pe la nas), nu-şi lua tensiunea, nu ţinea să fie disperată, ţinea însă enorm la preţ, la ban, nu se juca în problemele astea. Soţul ei murise prea repede, lăsînd-o văduvă tînără cu 3 fete, ca ea să-şi permită a fi nonşalantă în această chestiune de bază a naturii umane. (Natura propriu-zisă o lăsa rece.) Pînă i s-a prăpădit bărbatul, avusese cu el un atelier pentru pălării în Bucureşti - "Oscarola". Sadoveanu - se lăuda ea, decent - îşi comanda la ei borsalinele sale celebre, cu borul larg şi umbros; îi luase măsura capului nu o dată; nu-mi ceruse vreodată să ajung "un Sadoveanu", dar, dacă mă făcusem ziarist, îmi imputa apăsat de ce nu urc în tramvai prin faţă şi nu am abonament pe CFR, ca jurnaliştii de pe vremea ei; îi plăceau orice gratuităţi, cu excepţia actelor gratuite.

Cu "comuniştii voştri" nu se înţelegea, însă nu ridica pe faţă obiecţii dramatice (tot aşa cum nu intra în discuţii cu habotnicii religioşi, lucra aici o intuiţie...); îi numea tot timpul "ei", "ăia", ceea ce socotea suficient pentru a o defini politiceşte; avea un anume geniu al pronumelui personal: "fetele mele", "copiii noştri" (adică nepoţii ei) marcau limpede proprietăţile ei inalienabile, inatacabile. De asemenea "supele mele", "ciorbele mele", "tocăniţele mele", "şniţelele mele" nu aveau rival; gătea cu mult pătrunjel, cu mult leuştean, era o maestră a zarzavaturilor în mîncare. Indiferentă la micile mondenităţi, era ahtiată după evenimentele serioase; ea m-a luat de mînă şi m-a dus, pe bulevard, la funeraliile reginei Maria, într-un Bucureşti îmbrăcat în mov. Ca lecturi nu depăşea Universul, pasionată de ferpare, de crime şi furturi. Hoţii o obsedau - nu plecam de acasă fără să mă atenţioneze (nu ştia acest verb...) că pun greşit portvizitul în buzunarul de la spate al pantalonilor: "Acolo se fură!".

Maia mai avea o idee fixă: strălucirea pantofilor, higiena încălţămintei; măsura omul de jos în sus şi îl accepta dacă purta şoşoni iarna, galoşi toamna, pe ploaie, dacă nu lăsa urme pe covor şi "ştia ce-i aia un preş la intrare". În caz de nesimţire, arunca priviri cumplite, prea elocvente. Antipatiile ei erau de o transparenţă inadmisibilă. Din cultul pantofilor curaţi se născuse, probabil, şi hărnicia ei în cusutul ciorapilor; avară, nu admitea să se arunce ceva (mai ales pîinea...) la gunoi; ca atare, un ciorap uşor rărit cu o găurică la călcîi era pus pe ciupercă pentru a suporta o cusătură; fredona atunci valsuri de Franz Lehar. Muzical nu era cultă, dar, cum ţinea să precizeze, "nu se dădea în vînt după romanţe". Chiar şi în domeniul cămăşilor şi hainelor, avea o severitate dogmatică: "Totul e să ştii să le porţi!". Se bucura vădit cînd i se spunea: "Să porţi sănătoasă rochia... e nouă, de unde ai cumpărat-o?" şi răspundea concis: "O am de nu ştiu cîţi ani!". Ştia întotdeauna de cîţi, după cum la fel de precis nu pleca de acasă (pleca rar, plăcîndu-i să i se zică şi "bătrîna castelană") fără să se parfumeze.

Nu am avut cu ea niciodată polemici politice violente. O singură dată, straniu de avizată, mi-a şoptit să nu scriu pe undeva că am avut o bunică proprietăreasă... "Ce pot să-ţi facă dacă află? Să-ţi ia caii de la bicicletă!" Nu i-am replicat, dar cred - nu am cum verifica în dosarele mele de la cadre... - că am ascultat-o dintr-un instinct uşor contrarevoluţionar. Nu mi se pare curios că nu am întrebat-o niciodată dacă m-a citit în Revista elevilor, în Tînărul muncitor... Aveam orgoliul orb printre atîtea miopii: "Nu scriu pentru bunică-mea...". În general, nu mă lăudam cu ea, nu era "pe linie", corectă politic, adică. Ea ştia şi asta, nu dădea semn că ar suferi, dar cînd a emigrat legal în Israel, prin '60, mi-a dat, fără vorbe, o lecţie pe cît de dură, pe atît de meloduioasă: a plecat de acasă, din Popa Nan, la Gara de Nord, purtînd în mînă un trandafir! Nimeni nu pleca atunci arborînd o floare. Era un gest perfect ambiguu: semnaliza că a scăpat de România sau o omagia? Era sarcastică sau patetică? Se gîndea cumva la mine, să-mi facă un bine, ştiind că de ani de zile eram şomer...? Voia să se ştie că bunica mea pleca fără ură faţă de o ţară în care nepotu-său rămăsese "fără un ban la el, fiindcă se pusese rău cu regimul"? (Explicaţie, la telefon, către o verişoară din Obor, auzită de mine, trăgînd cu urechea...)

Răspunsul ei a venit tîrziu, într-un cimitir de lîngă Tel Aviv. Pe piatra sa funerară ceruse să se scrie, fie şi în litere ebraice, lîngă numele ei: "născută în Bucureşti". Egoistă autentică şi austeră, se gîndise desigur la ea.

****

Bunici de turtă dulce
de Antoaneta Ralian
Cuvîntul "bunici" a avut întotdeauna o aură magică pentru mine; era asociat cu o imagine idilic patriarhală, o pereche de bătrînei blajini, senini, pufoşi ca pîinea caldă, într-o casă bătrînească de la ţară - neapărat de la ţară - unde îţi petreci vacanţele. Din recuzita imaginii făcea parte, în mod obligatoriu, o livadă mare, cu meri şi cireşi ninşi de flori primăvara, cu nuci stufoşi şi umbroşi vara, şi tufişuri tainice, cu ascunzişuri misterioase. În casă, arome ionelteodoreaniene de cozonaci, gutui şi mere coapte. Toate astea pentru că neam de neamul meu au fost orăşeni, pentru că n-am petrecut niciodată o vacanţă la ţară şi pentru că, practic, n-am avut parte de bunici decît în mică măsură.

Părinţii mei m-au conceput la bătrîneţe ca substitut al unui fiu decedat la 16 ani. Între mine şi celălalt fiu al lor rămas în viaţă era o diferenţă de vîrstă de aproape paisprezece ani. Aşadar, cînd m-am născut eu, n-am mai găsit decît cîte o jumătate din fiecare pereche de bunici: tatăl tatei şi mama mamei. Cu cel dintîi aveam să locuiesc la Roman, doar cîţiva ani. Din cîte am aflat postum, de la părinţii mei, era un om de vază în orăşel şi îi plăceau cucoanele. Purta barbişon şi mustăţi à la Alexandru Ioan Cuza (îi ştiu figura mai mult din fotografii decît din memorie), participase la războiul din '77 şi era mare patriot. Casa noastră de la Roman, construită de el în 1888, avea un fronton lat din geamuri colorate, roşu-galben şi albastru, care se repetau de două ori. Funarism avant la lettre - dar în zilele însorite ce superb caleidoscop de lumini irizate juca pe mozaicul vestibulului! Păstrez o singură amintire cu el dar care mi s-a întipărit indelebil în memorie. Mama mea era o doamnă cu mari veleităţi culturale şi secretara şi casiera unei asociaţii culturale a femeilor din Roman. Într-o seară, în timp ce stăteam lîngă ea, a aruncat în focul din sobă o serie de hîrtii, probabil inutile. Întotdeauna, pînă azi, am fost vrăjită de focul de lemne, de căldura catifelată a sobelor de teracotă, de micile cascade de rubine care se prăvălesc din butucii incandescenţi. Aveam cinci ani şi am urmărit încîntată micul autodafé. A doua zi dimineaţa, în timp ce mama dormea, am rîvnit să repet performanţa pe cont propriu. Am luat poşeta mamei - ţin minte, o poşetă mare, din piele de şarpe - şi am aruncat în foc toate hîrtiile din ea. Şi hîrtiile au fost banii asociaţiei, cotizaţiile pe care mama urma să le depună în bancă. Uriaşa sumă de bani de cinci mii de lei. Păstrez senzaţia în memorie - nu în imaginaţie: frumuseţea bancnotelor albastre care se încîrlionţau pe margini şi se înnegreau în flăcările roşii. După care, plesnind de mîndrie, m-am dus la patul mamei şi i-am declarat (cuvinte care au rămas în istorie):
- Mămico, tot ce-ai avut în poşetă am aruncat în foc!

Mama a făcut o criză de isterie, iar eu aşteptam să fiu aruncată în cuşca leilor. Şi atunci a venit bunicul meu cel ţanţoş, cu ţăcălie şi mustăţi ascuţite, şi a grăit:
- Nu cumva să atingi copilul! O să-ţi acopăr eu toată suma, dar să nu te atingi de copil!

Şi copilul nu a fost atins. Niciodată, în toată copilăria.

Cu bunicii materni lucrurile stau diferit. Bunicul, pe care nu l-am apucat, avea un magazin de piane şi de instrumente muzicale la Galaţi. Presupun, mai bine zis vreau să cred, că avea şi unele cunoştinţe muzicale. Dar singurul lucru cu care mi-a influenţat, mi-a tiranizat mie viaţa a fost un impozant pian Steinway, care trona în salon, cu coada lui de dragon negru şi care îmi rînjea sarcastic cu clapele lui albe. Eram obligată să cînt la pian şi să fac zilnic cele mai exasperante exerciţii, deşi nu aveam nici un dram de talent.

Mama mamei a venit, la un moment dat, să locuiască la noi. Era capelmaistru peste treburile bucătăriei. Avusese nouă copii, era foarte grasă, complet surdă, purta dopuri de vată în urechi şi avea un neg dizgraţios pe obrazul stîng. Îmi jignea simţul estetic. Nu puteam concepe că e mama mamei, care era o femeie frumoasă. Dat fiind că era surdă, tăcea tot timpul, nici nu-mi aduc aminte să fi auzit-o vreodată vorbind. Se ştie că există un sadism specific copiilor. O detestam. Nu mă aşezam pe scaunul pe care şezuse ea convinsă că e plin de căldura ei grasă. Nu atingeam pîinea sau alimentele pe care pusese ea mîna. Nu-i adresam nici un cuvînt, ştiind că tot nu mă aude. O budam, şi ea, sărmana, mă ignora. Acum, cînd sînt mai în vîrstă decît era bunica pe atunci, îmi dau seama că o făceam să sufere, că poate ar fi fost fericită să aibă o nepoţică tandră, afectuoasă. Cred că era o femeie cumsecade, în orice caz, niciodată nu i s-a plîns mamei de purtarea mea. Astăzi îmi pare rău, îmi regret obtuzitatea şi maliţiozitatea puerilă. Oricum, şi-a luat revanşa, s-a răzbunat: mi-a transmis gena supraponderalităţii, ce detestam cel mai mult la ea.

Da, cuvîntul "bunici" are şi azi o aură magică pentru mine. Aş vrea să fi avut bunici de turtă dulce. Aş vrea să fi fost şi eu bunică. Mă întreb dacă aş fi fost o bunică mai mult sau mai puţin conformă cu imaginea livresc idilică ţesută de mine. Sau, poate, o bunică stresată, obosită, irascibilă, sîcîitoare?

****

Institutoarea
de Mircea Horia Simionescu
Bunicii din partea mamei, Venera, îi spuneam din adîncă, ineptă copilărie, Mamama, numele şi prestanţa înălţînd-o, în familie şi în oraş, la gradul neconcurat de mamă-mareşal. Desimea de mătuşi, străbunici, matroane şi văduve octogenare călcîndu-ne pragul Poştei, unde Tatata, vrednic diriginte le săruta cu solemnitate mîna, se înfăţişa, comparativ, ca sărmană pedestrime. Anii mulţi de contemporaneitate cu dînsa, dovezile de veneraţie a peste o duzină din promoţiile şcolii unde a fost institutoare, tabloul ascensiunii ei de la protejata Anei Maiorescu şi a Dumnealui, Magistrul, naşi de căsătorie, pînă la triumful continuu sărbătorit în oraş pentru aducerea pe lume a nu mai puţin de 14 prunci (pierderile le trecem cu vederea), i-au sporit autoritatea în ochii mei dincolo de gradul dintru început acceptat, respectat. Cu fiecare an al trecerii mele din copilărie către majorat, respectul eminenţei (lunecos, totuşi, şi intermitent) s-a transformat în dragoste. Mamama prezida discret nesfîrşitele partide de joacă ale nepoţilor şi companionilor droaie din imensa grădină de pe strada Fructelor, ea se interesa de îndatoririle proştilor ei doi nepoţi la şcoală, la străjerie, tot ea îşi găsea timp să-i adune pe înserat la temele pentru acasă, ţintuindu-i locului înaintea maculatoarelor şi infernalelor cruciuliţe din capul problemelor de matematică propuse rezolvării. Bunica era dispusă să dea meditaţii la matematică şi la fizică şi unui regiment.

Cumplită tortură: să-ţi domoleşti sîngele jocului, jocurilor, înţepenit trei, patru ore într-un scaun, să nu participi (desigur tembelism de copil şi adolescent) mai deloc la alinierile şi îngrămădirile de cifre ale unei discipline inapte să povestească măcar un capăt de fabulă, să mîzgălească în aerul curat al hîrtiei un chip, un leagăn, o barcă, traseul (cu puncte-puncte) al mingii şutate cu efect pe poartă, asta însemna ieşirea dezgustată din lume. Ieşirea se producea neîntîrziat, simţeam în toată fiinţa moleşeala despărţirii, plecarea dulce printre trestiile, nuferii, ochiurile albastre ale adiţiunilor, ecuaţiilor, celor mai mici multipli comuni, zalelor încleştate lanţ ale stocurilor de 3,14 şi, odată plecat, numai în auz, ca un cîntec suav, ca un descîntec, murmurul gurii bunei Mamama măcinînd enunţuri, formule, ocale de cifre, ieroglife. Vorbea, socotind, cu nespusă graţie.

Acum, la distanţă de şapte decenii de primele abandonuri de acest fel datorate bunicii Mamama, acum cînd mă preocupă şi nu mă lasă să dorm (şi să mor) chestiunea evaluării proporţiilor între idee şi expresia ce pretinde că o precede, cînd, în fine, îmi pare abandonul (ca şi eroarea) surse ale hazardului fertil în spaţiul Poeziei, experienţa şirului de căderi în somn "matematic", în absenţa golită de sens şi ţintă a zecilor de ore de meditaţie îmi apare, egotistului care mă bănuiesc, cea mai importantă realizare a Mareşalei care a crescut şapte copii şi i-a făcut oameni, a format sute de fetiţe şi le-a fost, mulţi ani după ce s-au aşezat - unele cucoane - pe la casele şi rosturile lor, o mamă.

N-am cunoscut o femeie mai dăruită ştiinţelor. Spiritul profesorilor ei (al Maiorescului) dar şi al lui Spiru Haret, Petru Poni, Simion Mehedinţi, o locuia vădit, avea (dar cînd mai avea, Doamne?) timp şi dispoziţie pentru lecturi întinse, deşi deconcertant de răzleţe, avea dispoziţie şi răgaz, dar şi sistem, atît cît sistemul izbutea să-i trimită pe Bouvard şi Pécuchet la ultimele adevăruri ale vieţii.

Respectuoasă cu somnul meu de neîntors, Mamama închidea maculatoarele cu problemele lustruite lună, tocmai bune de transcris în grabă de dimineaţă, curînd o auzeam cum sforăia. (Mă întreb acum: oare de ce, ca să mă ţină treaz la meditaţie, de ce nu sforăia printre acei barbari de 3,14 şi arborescenţi algoritmici?). Semn că, în miez de noapte, pentru draga cercetătoare începea o nouă zi. Pentru că...

În întuneric, revenindu-mi în simţuri pe canapeaua de mult preferată, simţeam cum bunica face eforturi să-şi alunge somnul şi cum, izbutind întrucîtva, răscoleşte aşternutul, maldărul de cuverturi, genţi, manuale şi rechizite, apoi, pe arii tot mai largi, cum răstoarnă măsuţa veiozei, un scaun, braţul lemnelor de foc de lîngă sobă, etajera cutiilor cu aţe, foarfeci, lîneturi şi sute de fleacuri. Se producea un asemenea răscol, camera trebuia luminată, că inima mi se cîrcea la temerea de un incendiu (veioza zăcea pe mătasea unui fular), sau că bunicii i se făcuse rău de atîtea exerciţii nereuşite. (Doar e ştiut că majoritatea calculelor cu puzderie de semne şi cifre grele, consistente, interogative ultimativ, se încheie cu un straniu, lamentabil fîs, însemnat pe foaie cu un balonat, egal zero.)
- Ce s-a întîmplat, Mamama? Ai nevoie de ceva?
- Dormi acolo, vezi-ţi de bine! Nu s-a întîmplat nimic.
- Dar văd că ţii să răstorni toată casa. Hai, că nu mai dorm.
- Mă arde la lingurică, concedea bunica Venera să-şi mărturisească neliniştea, insomnia, buimăceala. Şi, explicîndu-ne, în timp ce desfăcea foileta, cocoloşea şi respingea scîrbită, pe rînd şi angro, Dicţionarul lui Diaconovici, Petit Larousse-ul, Enciclopedia Minerva, fiinţa ei puţin gîrbovită dar încă robustă, profilul ei, aş spune, magnific, proiectat pe peretele Planiglobului într-un cui, părea să reproducă o gravură din Faust, în peniţă şi estompă.
- Caut şi nu ştiu unde să găsesc, cît de lată - în kilometri - este Dunărea la Cazane. Eu nu ştiu cine ar putea avea în Tîrgovişte marea Enciclopedie Britanică... Neîndoios, acolo... Poate ştie unul dintre colegii tăi...

Alte multe probleme de acelaşi soi, producătoare de insomnii, le-am moştenit cu îmbelşugare. Am pentru ce să fiu, pe viaţă recunoscător, Institutoarei.

****

Sofia
de Cătălin Ştefănescu
S-a prăpădit cînd aveam vreo treisprezece ani. O boală urîtă a răpus-o în cîteva luni. N-am vrut, n-am putut să mă duc la înmormîntare. Mi-era, cumva, frică. Sau aşa cred acum. Pe ceilalţi bunici nu i-am cunoscut. Se stinseseră înainte să mă nasc eu. În familie, ea era reperul absolut. Ea era întruchiparea supravieţuirii, a vieţii dedicate familiei, copiilor, era ca un şef de clan care-i ţinuse pînă la un moment dat, Dumnezeu ştie cum, pe toţi, împreună. Se făceau bancuri pe seama ei, avea tot soiul de porecle, dar cînd era pe-aproape era greu să crîcneşti în faţa ei. Pentru că eram cel mai mic dintre nepoţi, stăteam mai mult pe lîngă ea, cîtă vreme mama mergea la munca. Jucam cărţi şi, deşi încercam să trişez în toate felurile, mai mereu cîştiga. Ca să mă răzbun, o torturam cîntînd, de fapt răcnind ca un tîmpit, ore întregi. Se mişca deja foarte greu şi nu putea să mă prindă. Profitam de treaba asta şi stăteam la distanţă, lălăind tot soiul de cîntecele stupide, sau făcînd ca sirena de la salvare, cînd mai tare, cînd mai încet, pentru că ştiam că o enerva cumplit. Aveam o ambiţie si o răbdare care atingeau perfecţiunea. Abia acum îmi dau seama cît de rău o chinuiam. La un moment dat, a luat un lemn din lada de la soba şi l-a aruncat după mine. M-a nimerit în mîna dreaptă. Am semnul şi acum.

S-a născut în 1898, lîngă Chişinău, într-o familie mare, foarte înstărită. Îmi povestea cum o plimba tatăl ei, cu trăsura, pe o moşie din care cîteva hectare de vie dădeau un vin teribil. A prins revoluţia din octombrie şi a scăpat neviolată de bolşevici pentru că tatăl ei a ascuns toată familia în pod şi i-a apărat cu puşca. Bolşevicii s-au mulţumit cu butoaiele de vin, au devastat cămara, au chefuit toată noaptea în curtea casei, au luat cîteva vite şi s-au dus în treaba lor. Au zis că nu dau foc pentru că ar fi păcat să se piardă aşa făcător de vin. Şi că să facă bine să se ţină de treabă, că ei or să se întoarcă negreşit.

La cîţiva ani după asta, Sofia s-a îndrăgostit lulea de Ioan, pentru că umbla prin sat mînînd căruţa stînd în picioare. Era şeful postului de jandarmi şi venea din sudul României. Jandarmii pe care îi aduseseră românii după reîntregire aveau o reputaţie groaznică. Părinţii Sofiei au fost distruşi cînd au aflat că fata lor şi-a pierdut minţile după un sudist. Şi jandarm. N-au avut ce face. I-au dat-o de nevastă, cu tot cu zestrea care cuprindea şi cea mai parte din vie. Pîna la urmă, nu le-a părut rău. Jandarmul a făcut treabă bună. S-a ţinut de făcut vin de soi, a deschis restaurant la Chişinău şi un magazin. "La Ioan Ştefănescu - coloniale şi delicatese". Nici cu familia n-a lenevit. Au făcut şapte copii.

Pe urmă, a venit războiul. În martie '44 au fost forţaţi să se refugieze. Frontul sovietic era la cîţiva paşi. Au luat cu ei cît au putut şi au plecat în miez de noapte. Ioan i-a dus pe toţi la Iaşi si a ţinut morţiş să se întoarcă să mai ia cîte ceva de prin casă şi din restaurant. De-atunci, nimeni n-a mai auzit nimic de el. Sofia a rămas cu şapte copii, disperată, fără nici un sprijin, în convoaiele de refugiaţi care brăzdau România. Au ajuns pe la Ploieşti, au prins marile bombardamente şi, în cele din urmă, s-au oprit la Rîmnicu Vîlcea. Au luat totul de la capăt, au trecut foametea şi au trăit, o vreme, din vînzarea lucrurilor pe care le mai aveau cu ei de la Chişinau. Sofia a fost tare. A avut grija de toţi şi i-a ţinut împreună cum a ştiut ea mai bine. În anii care au urmat, toţi s-au risipit, care încotro. Doar Mama a rămas cu ea.

Uneori, seara, după ce mă pîra că-i distrusesem nervii, vorbea în şoaptă cu maică-mea despre vremurile alea. Şi cînd n-o supăram, sau cînd nu-i furam bani să merg la cinema, îmi făcea plăcinte cu cartofi şi-mi explica de mii de ori că atunci cînd aud cuvîntul "bolşevic" să ştiu că asta înseamnă ceva foarte rău. Auzise ea ceva la radio despre UNESCO. Credea că e un tip. Un soi de filantrop. Unescu. Zicea că e mare nevoie pe lume de tipi dintr-ăştia.

Odată, mi-a citit cu glas tare, din Scînteia, că savanţii sovietici făceau experimente pentru producerea artificială a fenomenelor meteorologice. Eu n-am priceput atunci mare lucru. Îmi amintesc doar că, din ziua aia, ori de cîte ori era vreme rea, dădea perdeaua uşor la o parte şi spunea doar pentru ea: "Ia uite, bată-i Dumnezeu de ruşi, iar plouă."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer