Etica lecturii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Ce ar putea însemna "etica lecturii"? Sintagma nu este oare un solecism, un mod întrucâtva eronat de a spune "lectura cărţilor pentru a le descoperi conţinutul sau dimensiunea etică?" Care este relevanţa genitivului din titlul cărţii mele? Încotro ne poartă? Desemnează el oare un mod al eticii sau al acţiunii etice generat de lectură - derivat din lectură - sau desemnează o etică intrinsecă lecturii, care rămâne în interiorul acesteia? Sau poate genitivul merge în cazul de faţă în ambele direcţii deodată? În ce sens poate sau trebuie actul lecturii să fie el însuşi etic sau să aibă o dimensiune etică? Lectura n-ar trebui oare să fie luată în considerare în primul rând în sens cognitiv, ca manieră de a înţelege ce se spune, urmând ca abia după aceea să fie utilizată (sau nu) în direcţie etică - aceasta fiind însă în orice caz ceva străin actului primar al lecturii ca atare.

Pornind de la asemenea premise, îmi propun să demonstrez că există un moment etic necesar în actul propriu-zis al lecturii, un moment care nu este nici cognitiv, nici politic, nici social, nici interpersonal, ci unul pur şi simplu independent etic. Voi explora aceste aspecte prin lectura unui număr de pasaje din diverse texte, mai întâi citind exemple luate de la un filozof şi de la un critic literar - pentru a schiţa fundamentele subiectului - şi apoi în alte trei capitole axate fiecare în jurul câte unui romancier: George Eliot, Anthony Trollope şi Henry James. În capitolele dedicate romancierilor mă voi concentra pe texte în care autorii se citesc pe ei înşişi, considerând acest act al lecturii de sine paradigmatic pentru lectură în general sau cel puţin socotind că el consemnează exemple remarcabile de lectură. Voi păstra pentru o altă carte investigarea acestei teme prin lectura unor opere de ficţiune. În principiu, etica lecturii poate fi explorată cu exemple alese din poezie, filozofie sau chiar şi din textele politice sau din studiile de critică literară. Într-o anumită măsură, aşadar, alegerea romancierilor este arbitrară, deşi ea va determina bineînţeles strategia argumentaţiei, care astfel va presupune, de exemplu, investigarea unei posibile analogii între opţiunile etice ale personajelor din romane şi actele etice ale cititorilor de romane. Aceasta este o versiune a sensului dublu al genitivului din sintagma "etica lecturii". Corespunde actul etic al protagonistului din carte cu actele etice pe care lectura cărţii le generează în afara cărţii?

Voi demonstra că există o stranie şi neaşteptată relaţie între afirmarea existenţei unei legi morale universale şi narare. S-ar putea crede că o asemenea lege există independent şi că legătura ei cu naraţiunea ca atare sau cu orice naraţiune particulară este accidentală şi cel mult superficială. Cu toate acestea, după cum voi arăta, legea morală dă naştere narării printr-o necesitate intrinsecă, chiar dacă acea narare, într-un fel sau altul, pune sub semnul întrebării sau subminează legea morală. Etica şi naraţiunea nu pot fi separate, deşi relaţia lor nu este nici simetrică, nici armonioasă. Mai mult, poveştile pe care le suscită confruntarea cu legea morală sunt exact versiuni ale acelui tip de naraţiune teleologică, rezonabilă şi determinată legic, pe care o numim istorie.

Din faptul că apelez la exemple se poate vedea că, după părerea mea, subiectul nu este unul care poate fi discutat adecvat în mod abstract. El trebuie să fie analizat şi argumentat prin cazuri specifice. Relaţia dintre exemple şi generalizările conceptuale despre etica lecturii este de fapt una între ariile problematice din orice teorie a eticii lecturii. Este simplu să observăm că alegerea exemplelor nu este niciodată inocentă. Ea este o selecţie întrucâtva arbitrară, pentru care persoana care alege trebuie să îşi asume răspunderea. Pe de altă parte, în această zonă a conduitei, nu se poate acţiona fără exemple. Acest lucru este tot atât de adevărat şi în cazul tratatelor filozofice despre etică şi în cazul studiilor literare, aşa cum voi demonstra cu ajutorul unui exemplu din Kant în capitolul al doilea. Fără narare nu există teorie a eticii. Naraţiunile, exemplele, povestirile, aşa cum este povestioara lui Kant despre omul care face o promisiune neintenţionând să şi-o ţină, sunt indispensabile gândirii despre etică. O înţelegere a eticii, ca zonă a investigaţiei filozofice şi conceptuale, depinde, în mod surprinzător poate, de stăpânirea deprinderii de a interpreta poveşti scrise, adică de un tip de deprindere considerat de obicei a ţine de domeniul criticului literar. Dacă acest lucru este adevărat, atunci el are importante implicaţii pentru subiectul de faţă - etica lecturii - precum şi pentru ipoteza că studiul retoric al literaturii are consecinţe practice cruciale pentru viaţa noastră morală, socială şi politică. Am afirmat că exemplele din sfera narativului sunt deosebit de adecvate pentru investigarea eticii lecturii, însă motivele pentru această stare de lucruri nu trebuie înţelese greşit. Faptul că povestirile conţin dramatizarea tematică a situaţiilor, alegerilor şi judecăţilor etice nu le face mai adecvate pentru subiectul nostru: etica este cea care se află într-o relaţie specială cu acea formă a limbajului pe care o numim naraţiune. Dramatizările tematice, în naraţiuni, ale problemelor etice reprezintă alegorizarea indirectă a acestei necesităţi lingvistice. În această dificilă problemă voi avea mai multe de spus în continuare.

Chiar şi în spaţiul relativ întins al celor şase capitole ale acestei cărţi, tema mea rămâne doar la început. Susţin însă că ea are o importanţă fundamentală pentru studiile literare şi umaniste din ziua de astăzi. Miza de a o înţelege corect este mare, aşa cum mare este şi pericolul corespunzător de a o înţelege greşit, poate din oboseală, plictiseală sau îngrijorare, poate ca rezultat al unei alte slăbiciuni care ne împiedică să ne păstrăm cu mintea asupra acestei probleme, la locul potrivit, ca să spun aşa. Atracţiile neatenţiei sunt imense şi este cu putinţă să fim, precum Joseph K. în motoul meu, prea obosiţi ca să urmăm până la capăt toate cărările pe care ne duce cu gândul o poveste. Sau putem fi înclinaţi, precum K. în Castelul, să adormim tocmai atunci când avem şansa de a ne confrunta cu cineva sau ceva care ar putea clarifica totul. Lectura în sine este o muncă extraordinar de dificilă. Ea nici nu se desfăşoară prea des. Iar reflectarea cu mintea limpede asupra a ce se întâmplă cu adevărat într-un act de lectură este şi mai dificilă şi mai rară. Este un eveniment ale cărui urme se găsesc ici şi colo în formă scrisă, precum acele traiectorii lăsate într-o cameră cu bule de trecerea unei particule din exterior. Pasajele pe care îmi propun să le discut aici sunt asemenea traiectorii sau urme.

Ce accepţie dau eticului? Şi ce anume susţin că se câştigă prin îndepărtarea de mult mai cunoscuta, de fapt aproape universala, temă a studiilor literare din zilele noastre - investigarea legăturilor literaturii cu politicul, istoricul şi socialul? A vorbi despre etica lecturii în loc de, spre exemplu, "politica interpretării", ne scoate dintr-o arie de investigaţie care este cel mai probabil vagă şi speculativă, uneori inutil polemică, şi ne poartă către ceva care are cel puţin şansa de a fi concret - mai precis situaţia reală a unui bărbat sau a unei femei citind o carte, predând, scriind un articol critic. Fără îndoială că "situaţia" se extinde spre a cuprinde "contexte" instituţionale, istorice, economice şi politice, dar ea începe cu bărbatul sau femeia aflaţi faţă în faţă cu cuvintele de pe pagină şi tot la ei revine. Întrebarea mea este dacă decizia sau responsabilitatea etică este în vreun fel implicată cu necesitate în acea situaţie şi în actul lecturii, iar dacă este, de care tip de decizie sau de responsabilitate e vorba, responsabilitate faţă de cine şi faţă de ce, decizie de a face ce?

Aşadar momentul etic din actul lecturii, dacă există, este orientat în două direcţii. Pe de o parte, el este o reacţie la ceva, dă socoteală acestui ceva, este sensibil la acesta şi plin de respect faţă de el. În orice moment etic există un imperativ, un "trebuie" sau un Ich kann nicht anders. Eu trebuie să fac asta. Eu nu pot face altcumva. Dacă reacţia nu este una motivată de necesitate, întemeiată pe un "trebuie", dacă există libertatea de a face orice ne place, de exemplu a face un text literar să semnifice ceea ce ne place, atunci reacţia nu este de natură etică - la fel ca atunci când spunem: "Acest lucru nu este etic". Pe de altă parte, momentul etic din lectură duce la un act. El intră în sfera socialului, a instituţionalului, a politicului, regăsindu-se, de exemplu, în ceea ce spune profesorul clasei sau în ce scrie un critic. Fără îndoială că eticul şi politicul sunt întotdeauna strâns întrepătrunse, dar un act etic, pe deplin determinat de consideraţii sau responsabilităţi politice, nu mai este etic. S-ar putea spune că într-un anumit sens este chiar amoral. Acelaşi lucru poate fi spus despre cazurile în care aparent-eticul este subordonat epistemologicului, unui act de cunoaştere. Dacă în actul lecturii, al predării sau al comentării literaturii chiar există un asemenea moment etic, atunci acesta trebuie să fie sui generis, ceva individual şi particular, o sursă de acte politice sau cognitive, nu subordonat acestora. Curgerea puterii nu trebuie să fie întru totul monodirecţională. Trebuie să existe un influx de putere performativă venit dinspre tranzacţiile lingvistice implicate în actul lecturii şi îndreptându-se către sferele cunoaşterii, politicii şi istoriei. Literatura trebuie să fie într-un fel o cauză şi nu un simplu efect - aceasta dacă studiul literaturii este şi altceva în afară de studiul relativ neînsemnat al unor epifenomene ale societăţii, o parte din asimilarea tehnologică sau din afirmarea propriului control asupra tuturor caracteristicilor vieţii umane care poartă numele de "ştiinţe umane". Cum anume se petrece acest lucru, precum şi implicaţiile întrucâtva neliniştitoare ale acestui "cum" - iată ce vor încerca să arate pasajele şi exemplele selectate mai jos.

Acum aş vrea să specific sensul afirmaţiei mele potrivit căreia încercarea de a explica opere literare prin contextul lor politic, social şi istoric rămâne probabil "vagă şi speculativă". Acceptarea acestei tendinţe ca direcţie principală în studiile literare, poate chiar ca responsabilitate esenţială a acestora, este atât de răspândită astăzi, cel puţin ca proiect dacă nu, mai frecvent, ca intenţie realizată, încât va fi extrem de util, chiar imperativ, să facem diferenţa de la început între proiectul meu şi o asemenea cercetare. Nu este greu de înţeles care sunt câteva dintre motivele complexe care au dus la această schimbare majoră de orientare a studiilor literare. Poate fi vorba, în parte, de acea plictiseală şi oboseală menţionate mai sus. Este atât de greu, prea greu, să-ţi menţii atenţia asupra textului. Poate fi vorba şi de un sentiment al vinovăţiei - te simţi vinovat că te ocupi de ceva atât de mărunt, atât de separat de "viaţă" şi de "realitate", cum sunt romanele şi poeziile, în comparaţie cu treburile serioase ale istoriei, politicii şi luptei de clasă. Poate fi vorba şi de frica de literatură, de aversiunea pe care o resimte ochiul faţă de o putere anarhică pe care o percepe în cadrul literaturii şi pe care am vrea să o îmblânzim, să o controlăm, să o reprimăm. Un motiv pentru studierea legăturilor literaturii cu istoria şi societatea este atracţia pe care o resimţim faţă de controlul intelectual promis de toate teoriile hermeneutice ale sensului de acest fel, fie ele sociale sau istorice - ca în cazul criticii marxiste, fie religioase sau psihologice - ca în hermeneutica gadameriană sau în hermeneutica psihanalitică. Prin "hermeneutică" înţeleg măsurarea şi stabilirea sensului unui text prin ceva nontextual aflat în afara acelui text: Dumnezeu sau altă putere transcendentă, societatea, istoria, condiţiile economice, psihologia autorului, "originalul" textului din "viaţa reală".

"Fundalurile" - cel social, politic şi istoric - sau "contextele" unei anumite opere pot fi, într-adevăr, studiate în detaliu şi pot fi identificate cu exactitate, deşi cantitatea de cercetare empirică dificilă, necesară în acest scop, este deseori subestimată de criticii literari care susţin că vor să studieze dimensiunile istorice şi politice ale literaturii. Speculaţia vagă şi neîntemeiată sau apriorismele nesupuse examinării încep exact acolo unde este afirmată relaţia dintre fundal sau context şi textul literar în sine - cuvintele de pe pagină. Se consideră că diversele condiţii sociale, istorice sau politice sunt "cauza" sau "contextul determinant" al operei; se spune că opera este o "oglindire" a propriului fundal; se afirmă că opera este "pătrunsă" de sau "permeabilă" pentru presupoziţiile de natură socială şi de clasă ale autorului sau ale mediului său; se susţine că opera exprimă "ideologia" clasei autorului şi a momentului istoric al acestuia şi că ea exprimă indirect prin această ideologie "adevăratele condiţii istorice şi sociale" ale timpului, locului sau clasei. Aşa cum am demonstrat în altă parte, fiecare dintre aceste patru relaţii este de fapt o figură de stil. Oglindirea - reflectarea, mimesisul - este o specie a metaforei. Ea presupune o similitudine între reflectare şi ceea ce este reflectat. Noţiunea de "context" pendulează nesigur între metonimie, luată în sensul unei simple adiacenţe contingente, şi sinecdocă, parte pentru întreg - presupunând că partea este cu adevărat asemenea întregului. Noţiunea de "pătrundere" sau "permeabilitate" este un exemplu al figurii numită "anastomoză", care constă din intercalarea unui cuvânt într-un alt cuvânt, ca în exemplul dat de Joyce, "underdarkneath", sau ca în expresia pe care o dă Bahtin, în Marxismul şi filozofia limbajului, acestei idei a relaţiei limbajului cu politicul şi socialul: "Limbile sunt filozofii - nu abstracte, ci filozofii sociale concrete, penetrate de un sistem de valori inseparabile de practica vieţii şi de lupta de clasă." Ideologia, în fine, este un tip de anamorfoză, de transformare a unei forme în alta, aceasta din urmă putând fi recunoscută ca distorsiune a originalului numai când este văzută dintr-un anumit unghi.

Toate aceste modele ţin de problematica polarităţilor interior-exterior, polarităţi deschise unei varietăţi de traversări, dislocări şi substituţii în urma cărora interiorul devine exterior şi invers sau în urma cărora diversele caracteristici ale oricăreia dintre cele două părţi traversează peretele, membrana sau partiţia care le separă. Înţelegerea unor astfel de dislocări, substituţii şi traversări necesită o analiză retorică şi lingvistică, precum şi stăpânirea varietăţilor de figuri care populează această zonă a tranzacţiei lingvistice. Interpretarea acestor figuri ale traversării pendulează nesigur în jurul extrem de dificilei probleme a felului în care ceva aparent nonlingvistic - putere sau forţă socială, mijloace materiale de producţie, distribuţie sau consum - trece graniţa în lingvistic. Cum devine aparent nonlingvisticul limbaj? Sau, pe de altă parte, cum traversează limbajul frontiera către nonlingvistic şi cum "generează" el, aşa cum întreabă Paul de Man, "materialitatea istoriei reale"? Fiecare din aceste patru modele, aşadar, la fel ca şi fiecare din nenumăratele lor variante identificabile, cer o atentă şi sofisticată analiză retorică. Acesta este un alt fel de a spune că studiul literaturii, chiar şi studiul relaţiilor sau determinărilor istorice şi sociale ale literaturii, rămâne circumscris studiului limbajului.

Mai mult, după ce forma exactă a relaţiei textului cu contextul său a fost identificată, sarcina interpretării de-abia începe. Dificila activitate a lecturii propriu-zise a operei şi a demonstrării felului în care contextul istoric invocat este inerent structurii subtile a limbajului acestei opere încă rămâne de făcut. Până când acest lucru nu va fi făcut, nu s-a făcut nimic - s-a pretins doar în mod vag - contextul "explică" textul. În zilele noastre, de nimic nu este mai urgent nevoie în domeniul studiilor umaniste ca de încorporarea studiului retoric al literaturii în cadrul studiului dimensiunilor istorice, sociale şi ideologice ale literaturii. Numai o astfel de încorporare ar complica sau ar contesta orientarea monodirecţională dinspre istorie către operă pe care o presupune, într-un fel sau altul, fiecare dintre cele patru modele descrise mai sus - chiar dacă "încorporarea" poate foarte bine să fie menită a fi ca intrarea virusului parazitar într-o celulă gazdă, acţionând astfel asupra mecanismului acelei celule şi reprogramând-o în feluri neprevăzute. Într-un fel sau altul, opera literară este considerată a fi, potrivit fiecăruia dintre aceste modele, reflectarea sau exemplificarea forţelor sociale, istorice şi ideologice dintr-un timp şi spaţiu date. Un roman, spre exemplu, trebuie explicat întru totul prin forţe, puteri şi forme de supraveghere exterioare lui, şi tot lor trebuie să le dea socoteală. El exprimă, împotriva voinţei lui, o ideologie. Nu rămâne nicăieri nici un locşor pentru deviere, idiosincrazie, libertate sau putere performativă. În nici un sens literatura nu creează istoria, dar este în schimb creată de ea - de vreme ce forţele determinante ale istoriei sunt mijloacele materiale de producţie, distribuţie şi consum. Acestea construiesc anumite ideologii de clasă care la rândul lor sunt reflectate în operele literare. Nu mai există nici o limită şi nici o deviere care să nu poată fi explicate prin strategiile de interpretare anamorfotică pe care le-am menţionat mai sus. Dacă această perspectivă asupra literaturii ar fi adevărată, ea ar face din studiul literaturii o treabă oarecum plictisitoare, întrucât ceea ce s-ar descoperi în literatură ar fi ceva deja ştiut de către cel care interpretează, ceva care poate fi cunoscut şi văzut şi mai limpede în altă parte, de exemplu în studiul istoriei şi al societăţii ca atare. Studiul literaturii nu ar fi atunci nimic altceva decât studiul unui simptom sau al unei suprastructuri al unui alt lucru, mai real şi mai important, iar literatura n-ar fi decât un produs secundar minor al istoriei şi nu ceva care creează în vreun fel istorie.

Aceasta este presupunerea pe care vreau să o contest prin deplasarea accentului asupra problemei momentului etic în scrierea sau nararea romanelor, acţionând ca personaj înlăuntrul lor, citind romane, scriind despre ele. În ceea ce numesc "momentul etic" există o perspectivă privitoare la autorul care scrie opera, la naratorul care spune povestea în interiorul ficţiunii, la personajele din poveste aflate în momentele decisive ale vieţii lor, şi la cititorul, profesorul sau criticul care reacţionează la operă. Acest "trebuie" etic nu poate fi explicat, după cum îmi propun să arăt, de forţele sociale şi istorice care au un impact asupra lui. De fapt, momentul etic contestă aceste forţe sau le subminează. Momentul etic, în toate cele patru dimensiuni ale lui, este cu adevărat productiv şi funcţionează ca deschizător de drumuri prin efectele sale asupra istoriei, deşi în moduri care, aşa cum vor arăta exemplele mele, nu sunt în nici un fel liniştitoare sau previzibil benigne. Mai mult, presupunerea mea este că există analogii între toate aceste momente etice, cel al autorului, al naratorului, al personajului şi al cititorului (profesorului, criticului), deşi ce anume stă la baza acestor analogii, ce logos anume le controlează, rămâne de aflat.

Mai am încă un motiv de a-mi alege drept temă ceea ce numesc "etica lecturii". Atacurile la adresa analizei retorice a operelor literare pe care încercăm eu şi încă alţi câţiva să o facem, atacurile venite din toate părţile - de la Newsweek până la cei care exercită un alt tip de autoritate, ca Walter Jackson Bate sau René Wellek - la adresa aşa-numitelor "deconstrucţii" se concentrează pe presupusa negativitate sau presupusul nihilism al acestui mod al criticii. Cuvântul "nihilism" este folosit cel puţin inexact în aceste polemici şi într-o manieră destul de eronată în raport cu adevăratul său înţeles, aşa cum este folosit de Nietzsche sau de Heidegger, de exemplu. După cum convingător demonstrează acesta din urmă, "nihilismul" este un nume pentru un reflex al metafizicii care rămâne complet circumscris presupunerilor metafizicii. O altă faţetă a utilizării greşite a termenului "nihilism" ca etichetă negativă pentru deconstrucţie este afirmaţia că deconstrucţia înlătură toate temeiurile pentru siguranţă sau autoritate în critica literară. Deconstrucţia, pretind asemenea (nepricepuţi) cititori ai ei, ar afirma că profesorul, cititorul, criticul este liber să facă textul să semnifice orice doreşte el să semnifice. Reproşul implicit sau explicit este că acest lucru este imoral deoarece anulează utilizarea tradiţională a marilor texte ale culturii noastre, de la Homer şi Biblie încoace, ca temelie, reprezentare şi mijloc de păstrare şi transmitere a valorilor umaniste fundamentale ale culturii noastre. Doresc să demonstrez că această linie de gândire, care îşi găseşte expresie şi în mass-media, şi în cercurile academice, este greşită. Ea reprezintă o interpretare greşită a activităţii criticilor deconstructivişti. Pe lângă aceasta, este vorba de o neînţelegere fundamentală a modului în care momentul etic intră în actul citirii, predării sau scrierii critice. Acest moment nu este o reacţie la un conţinut tematic care afirmă o idee sau alta despre moralitate. El este un şi mai fundamental "trebuie", ca răspuns la limbajul literaturii în sine, după cum voi încerca să demonstrez.

Deconstrucţia nu este nici mai mult nici mai puţin decât o bună lectură ca atare. Atacurile la adresa ei de genul celor menţionate mai sus comit o triplă eroare. În primul rând, ele interpretează greşit sensul spuselor unui Derrida sau De Man, spre exemplu, cu privire la relaţia autor-text. Nici unul dintre ei nu a afirmat vreodată libertatea cititorului de a face textul să semnifice orice vrea el să semnifice. Amândoi au afirmat, de fapt, exact contrariul. În al doilea rând, asemenea atacuri întrebuinţează greşit termenul "nihilism", ele înţeleg greşit relaţia acestuia cu eticul şi oricum îl aplică greşit ca etichetă pentru deconstrucţie. Mai degrabă, cei care lansează aceste atacuri manifestă ei înşişi nihilism, în sensul strict istoric al cuvântului. În sfârşit, asemenea atacuri se bazează pe o neînţelegere a momentului etic în lectură. Această carte este scrisă în parte ca reacţie la această triplă neînţelegere, fiind cel puţin o încercare de a clarifica problemele. După cum am spus, miza de a înţelege corect etica lecturii este mare, aşa cum mare este şi pericolul corespunzător de a o înţelege greşit.

În încercarea mea de a o înţelege corect, mă voi îndrepta acum către exemple de autori care îşi citesc propria operă, mai întâi Kant şi apoi ceilalţi, în capitolele care urmează. Trebuie observat de la început că procedura reproduce problemele pe care intenţionează în aparenţă să le rezolve. Voi căuta să îndeplinesc eu însumi mai multe acte de lectură. Se poate foarte bine pune întrebarea: care sunt responsabilităţile mele etice în aceste acte de lectură? Au, oare, aceste lecturi semnificaţii etice în felul în care eu pretind că lecturile adevărate trebuie să aibă, şi, dacă da, pentru cine? Sunt lecturile mele "evenimente" ele însele sau sunt doar consemnări ale unor evenimente care au avut loc în altă parte, spre exemplu atunci când au fost scrise pasajele? Pot asemenea evenimente sau acte de lectură să fie repetate şi sunt ele aceleaşi, când sunt repetate? În fine, pasajele alese ridică problema exemplarităţii, a relaţiei dintre particular şi general, care este în sine o problemă centrală în orice teorie etică şi, în consecinţă, în orice teorie a eticii lecturii. Ca cititor, se pare că, mai presus de orice, ar trebui să am respect faţă de text, să nu deviez în relatarea pe care o fac textului nici măcar cu un pas faţă de ce spune acesta. Litera textului trebuie să-mi devină lege când îl citesc. Dar este, oare, acest respect faţă de text un respect faţă de particularitatea sa unică sau unul faţă de felul în care textul este un exemplu al unei legi universale? Spun, oare, toate pasajele "acelaşi lucru" despre momentul etic al lecturii, au ele aceleaşi implicaţii pentru o teorie a eticii lecturii, sunt ele de necuprins? Această stare de lucruri este similară problemei ridicate mai sus cu privire la analogia dintre situaţia scriitorului, cea a naratorului şi cea a personajului din poveste, pe de o parte, şi situaţia cititorului, profesorului sau a criticului, pe de alta. Spun, oare, toţi romancierii selectaţi aici "acelaşi lucru" despre această temă sau fac ei să se petreacă "acelaşi lucru" când îi citim? Dacă ei se aseamănă, care este baza acestei analogii, care este regula? La ce s-ar ajunge dacă am spune că ei spun sau fac acelaşi lucru şi la ce s-ar ajunge dacă am nega aceasta?

Mai mult, alegerea şi aranjarea exemplelor nu este niciodată inocentă. Oare exemplele alese nu măsluiesc zarurile, predeterminând concluziile la care pot ajunge, şi formând, de fapt, ca toate exemplele, esenţa demonstraţiei pe care sunt în aparenţă menite doar să o exemplifice? Ar fi uşor să pretind că ordinea exemplelor (de la Kant la De Man, la Eliot, la Trollope, la James, la Benjamin) este arbitrară, că alte exemple ar fi putut fi alese sau că aceste exemple aranjate în altă ordine ar fi îndreptăţit aceleaşi concluzii. Indiferent de ce spun eu, oare ordinea acestor exemple nu generează, ca prin magie, o naraţiune, părând să spună o poveste cu început, cuprins şi încheiere, cu o logică şi o teleologie proprie? Ceea ce vine după presupune ceea ce a fost înainte şi pare "a aprofunda" lucrurile sau "a se îndrepta către" o concluzie - într-atât de puternic înrădăcinată este deprinderea noastră cu narativul şi implicaţiile lui cognitive. Aceste probleme sunt, într-un fel sau altul, în discuţie în toate exemplele alese de mine. Către ele mă îndrept acum pentru a vedea dacă ne vor aduce mai aproape de legea care guvernează etica lecturii. Căci, oare care dintre noi ar dori să rămână în afara acestei legi, străin ei, un nelegiuit?