26.12.2007
Pascal Bruckner
Paria
Editura Trei, 2007

traducere din franceză de Vasile Zincenco


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****


"Nu scrutaţi prea adânc abisul de teamă ca abisul să nu vă înapoieze brusc privirea."

(Nietzsche)"India, unica ţară pe care toţi oamenii doresc să o vadă, iar când au văzut-o sau măcar au întrezărit-o, n-ar da viziunea aceasta pe toate spectacolele din restul lumii."

(Mark Twain)


Prolog
Un ceai pe Gange
Tocmai o cotiserăm pe o ulicioară mirosind a hârtie. Nişte vânzători, aşezaţi pe teancuri de foi pe care le vindeau cu bucata, loveau cu papucul o vacă, împodobită pe coarne cu canafi, care încerca să apuce un mănunchi de şpalturi prăfuite şi îngălbenite. Animalul a dat înapoi şi s-a bălegat la picioarele noastre când o fată, extrem de slabă, cu un sugar în braţe, ne-a abordat cu mâna întinsă.
- Baksheesh, Baba, baksheesh!Umplea strada cu tânguiala ieşindu-i din gura strâmbată de un plânset înăbuşit. Mâinile îi erau urâţite de pete albe descuamate. Menviel se pregătea s-o trimită la plimbare, dar americanul i-a arătat ochii sticloşi ai copilului. Faţa, înfăşată în nişte cârpe murdare, era aproape vânătă. Capul, minuscul, se legăna pe un gât prea slab ca să-l susţină. Ieşea din el un miros împuţit.
- Mângâiaţi copilul, a ordonat americanul cu o voce albă.

Voiam să mă interpun, dar Menviel, atât de prompt în a-i da ascultare altuia, atinsese deja obrajii copilului.
- E rece.
- Şi ştii de ce e rece? a exclamat americanul. E rece pentru că e mort de două sau trei zile şi putoarea asta tânără strânge bani cu cadavrul lui.

Noi am tresărit. El a urlat un ordin în hindi şi zdrenţăroasa, speriată, a fugit în mulţime cu sinistra ei povară.
- Ştiai asta, ştiai! a bâlbâit arheologul gata să-i vină rău, de ce mi-ai cerut să-l ating?
- Ca să te fac să pui degetul pe realitatea indiană. Nu există o altă iniţiere mai bună. Şi asta e valabil şi pentru dumneata, domnule Frédéric.

Pretindea să ne dea o lecţie, adopta un ton tăios, magistral. Pojghiţa de politeţe, întreţinută de azi-dimineaţă, se rupsese cu brutalitate. Menviel bâiguia ceva incoerent şi chiar eu eram cât pe ce să vomit. Habersham s-a uitat la noi cu milă.
- Ne-ntoarcem. Pe ziua de azi s-a terminat, exploratorilor!

A strigat după un taxi şi ne-a împins în el fără să ne ceară părerea. Ne ţinea în mână, se juca cu nervii noştri zdruncinaţi. Eram zdrobit de oboseală, după ce fusesem târât ca un catâr în oraşul vechi. Şi, mai ales, turbam de furie la ideea că arheologul şi cu mine trebuie că alcătuiam, în ochii lui, o frumoasă pereche de tineri cu caşul la gură.

1
Picnic la bord
Sosiserăm la Delhi cu o zi înainte, noaptea. Şi aveam deja o senzaţie de saţietate în faţa unui element prea bogat, prea plin ca să fie consumat. Cu o diplomă de limbă malaieză de la Şcoala de Limbi Orientale, licenţiat şi în Sciences-Po, la Paris mă specializasem în Asia de Sud-Est. Aveam douăzeci şi patru de ani. Avid să străbat lumea înainte de a-mi începe o viaţă profesională stabilă, am intrat ca stagiar la o revistă săptămânală. După câteva luni, redactorul-şef, satisfăcut de serviciile mele, a vrut să mă pună la încercare şi m-a trimis în India să relatez realegerea Indirei Gandhi. Era în ianuarie 1980, prima mea deplasare în afara Europei.

Îmi amintesc plecarea: întreaga mea abordare a Indiei s-a jucat într-o dimineaţă de iarnă, la aeroportul Roissy. Euforia climatizată a locului, vocile catifelate ale fetelor de la recepţie alcătuiau o vastă încăpere cu ecouri în care zarva lumii pătrundea doar în doze homeopatice. Îmi luasem rămas-bun de la Franţa şi mă lăsam îmbătat de o jubilaţie literalmente aeriană. La înregistrare aveam înaintea mea un tip subţirel, androgin, cu obrajii roz, cu un cap de vulpe, părul rar şi prea lung, flancat de o femeie mărunţică, de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată într-un taior gri. El îi spunea cu voce joasă:
- De ce-ai venit?
- N-am putut să te las să pleci fără să te mai sărut o dată.
- Dar te-am văzut aseară!
- Şi ce dacă, atunci când pleci trei luni, poţi să-ţi vezi mama şi dimineaţa şi seara.La urma urmei, n-am decât un singur băiat!

Am ajuns din urmă acest cuplu pe trotuarul rulant care ducea la terminalul de îmbarcare. Păreau amândoi plăpânzi, plămădiţi dintr-un aluat incomplet. De departe, băiatul îţi evoca o pană zbârlită, avea subţirimea, freamătul şi silueta unei pene. Pe ascuns, femeia încerca să-i strecoare în bagaj un pachet de plastic alb; el a prins-o de mână.
- Dar n-am nevoie de nimic. Ni se dau trei mese.
- Tot ce se poate, dar în avion calitatea lasă deseori de dorit. Te rog, ia sandvişurile astea.

Vorbeau în şoaptă ca nişte spioni care-şi transmit un mesaj secret într-un loc public. Pacheţelul alb trecea de la unul la celălalt, respins, oferit, refuzat iar, acceptat în cele din urmă. I-am depăşit. În faţa vămii se formase o coadă destul de lungă. Cei doi au ajuns în spatele meu.
- Şi mai ales nu uita regula de aur la tropice: nu fructe crude, nu crudităţi, nu apă nefiartă.
- Nu vreau batistele.

El îşi scuipa frazele printre dinţi cu o violenţă abia stăpânită.
- Ba da, ba da, ia-le din prudenţă. Eşti sigur că ţi-ai luat destui ciorapi cu tine?

M-am întors spre ei. Tânărul m-a privit bănuitor, cu ochii lui lăcrimoşi, de un galben-deschis, şi s-a înroşit. În vreme ce îmi întindeam paşaportul funcţionarului, ea şi-a luat rămas-bun. Am auzit patru sunete seci de sărutări întretăiate de sfaturi şoptite.
- Înaintaţi, vă rog!

S-a smuls din îmbrăţişarea mamei sale: unei muşte i-ar fi fost la fel de greu să se dezlipească de un borcan cu dulceaţă. Dintr-odată, ea a părut cu zece ani mai bătrână; obrajii i-au căzut, sub ochi i s-au umflat pungi, chipul ei mic cu bărbia ascuţită şi-a pierdut tăria. Părea pe punctul de a se dezintegra, ca o păpuşă spartă. A ridicat mâna în semn de adio şi a strigat pe deasupra ghişeelor:
- Şi nu uita să-ţi mănânci sandvişurile!

Fără să-i mai răspundă, cu ochii în pământ, el fugise spre mulţimea de buticuri duty-free.Întâmplarea a făcut ca, o oră mai târziu, în avion, să fiu plasat lângă el. Îşi examina conţinutul servietei negre din piele şi s-a făcut că nu mă mai văzuse niciodată. Deasupra Frankfurtului, ni s-a servit o tavă cu mâncare. Vecinul meu combina: ba ciugulea cu furculiţa o îmbucătură de pe tavă, ba muşca dintr-un sandviş cu brânză pe care îl scosese din servietă. Deasupra Turciei, continua să ingurgiteze pâine cu şvaiţer şi batoane de ciocolată cu alune. Mă agasa să-l tot aud cum îmi mestecă în urechi şi nu mă vedeam suportând un picnic de unsprezece sau douăsprezece ore. Bărbia îi lucea de unt şi degetele îi arătau nişte unghii roase până la sânge.

La escala din Bahrein, un al treilea bărbat, foarte înalt, cu alură atletică, într-un costum de tweed bine croit, a luat loc lângă tânărul francez care s-a ghemuit cu un aer excedat. Nici n-a decolat bine avionul, că şi-a mai luat un sandviş cu pui din servietă şi a început să scrie o scrisoare în timp ce mânca. Mă uimea capacitatea lui de absorbţie, cu atât mai mult cu cât era slab ca un ţâr. Până la Delhi mai rămâneau şase ore, trebuia neapărat să dorm dacă voiam să fiu în formă a doua zi. Reportajul mă teroriza: trebuia să scriu 25 de pagini despre o ţară absolut necunoscută mie şi suma de bani ce-mi fusese alocată - pe vremea aceea o avere pentru mine - îmi făcea provocarea şi mai redutabilă.

Noul venit se aplecase înspre mâncăcios şi-i spunea cu o lucire de maliţiozitate în ochi:
- După câte văd, nu vă lipseşte apetitul. Nu sunteţi satisfăcut de mâncarea de la Air France?
- Ba da, bineînţeles, dar nu eram sigur c-o să-mi placă şi atunci, din precauţie...Necunoscutul îl examina cu insolenţă. Trebuie că era un om sociabil, genul de persoană de care fugi sau pe care o cauţi, după cum te simţi pe moment. Prima impresie mi-a venit de la ochi, de un albastru extraordinar de deschis. Iar ochii aceştia parcurgeau cu atenţie grămăjoarele de firimituri de pe măsuţă. Vocea lui avea un ton plin de amuzament. Nu ghiceai dacă voia să înceapă o conversaţie sau dacă îl găsea pe celălalt extrem de distractiv fără să vrea. A schiţat un zâmbet larg apoi, cu un tupeu care m-a lăsat praf, s-a aplecat peste vecinul nostru comun şi s-a apucat să citească cu voce tare scrisoarea începută de acesta:
- Mămico, tocmai îţi devorez delicioasele sandvişuri...
- Dar... nu vă priveşte!

Autorul scrisorii îşi acoperise foaia cu braţul.
- Iertaţi-mă că sunt atât de curios, dar rar întâlneşti în ziua de azi un fiu iubitor.

Acest compliment nu-l liniştise pe "fiul iubitor" care se uita în jurul lui căutând parcă un loc neocupat. Dar avionul era plin. Degetele i se crispaseră.
- Căci sunteţi un fiu iubitor, nu-i aşa?
- Nu ştiu. Dar dumneavoastră?

Pusese întrebarea la întâmplare, abia stăpânindu-şi vocea, aruncând spre hublou şi culoarul central nişte priviri care exprimau o suferinţă acută.
- Oh, eu de multă vreme nu mai sunt un fiu iubitor. Mai curând am vârsta unui tată iubitor şi chiar a unui bunic iubitor. De altfel sunt căsătorit cu o franţuzoaică.
- Nu sunteţi francez?
- Nu, mă flataţi foarte mult. Sunt american din Ohio.

Rareori auzisem un străin vorbindu-ne atât de bine limba, dar ceva îmi spunea să nu mai continui să-i ascult pe cei doi. Lumina fusese redusă şi avionul, Boeing 747, cufundat în semiobscuritate. Vecinii mei îşi continuau conversaţia din care ajungeau până la mine câteva frânturi. În sfârşit, am înţeles fericirea de-a fi singur şi de-a mă îndrepta spre un scop. Legănat de oscilaţiile avionului, până la urmă am adormit. M-am trezit la ora 4 dimineaţa în momentul în care începea coborârea. Deja, zeci de mii de lumini palpitau în ordine sub aripile Boeing-ului, galaxii fragile şi fără limite. Am coborât din avion cu o jubilaţie amestecată cu spaimă. Înaintam spre trupul imens de real al Indiei aşa cum te duci la întâlnirea cu o necunoscută al cărei chip nici măcar nu ţi-l poţi imagina.

N-aş fi notat niciodată aceste detalii dacă pentru formalităţile vamale nu m-aş fi pomenit, ca un făcut, lângă tovarăşii mei de zbor. Francezul nu părea să-i fi păstrat vreo ranchiună americanului pentru abordarea lui cam insolentă. Şiruri lungi de indieni întorşi din Emirate complicau la extrem aceste operaţii. La fiecare sfert de oră, vameşii, majoritatea sikh, cu talia prinsă în uniformele kaki, purtând turban şi decoraţii, îşi închideau ghişeele şi se duceau să bea o ceaşcă de ceai fără să ne spună nimic. Americanul a remarcat cu voce tare:
- Politica birocratului este să nu privească niciodată în faţă persoana care îi întinde actele. A schimba o privire cu ea înseamnă a recunoaşte că ai în faţă o fiinţă omenească. Ştiţi care e principiul indian prin excelenţă: de ce simplu când se poate complicat?

Tânărul francez a râs. Uitându-mă la el sub lumina alburie a neoanelor, am remarcat că deja îi creştea uşor barba pe obraji şi am crezut că-i revăd mama lângă el. Se topise în el, însoţindu-l peste tot ca un dublu a cărui solicitudine o simţeai până şi în felul lui de a-şi desface eşarfa de la gât.

Dincolo de vamă se zărea o grămadă neverosimilă de bărbaţi în pijama, de femei în sari, de copii smulşi din pat şi care plângeau. Toţi aceşti ochi se uitau ţintă la tine şi aproape că-ţi părea rău că te afli aici, atât de mult ţi se întărea certitudinea că acea mulţime avea să te înghită, să te pedepsească pentru că ai sosit.

Americanul ne luase sub aripa sa şi voia să mă copleşească cu farmecul:
- În această mulţime, domnilor, vă aşteaptă poate un sfânt gata să vă ofere serviciile sale. Cea mai mare industrie a indienilor este fabricarea zeilor. Aproape că au monopolul. În India sunt tot atâţia mesia câte feluri de brânză există în Franţa. Şi, pe urmă, foamea îi dă şi celui mai simplu măturător de stradă paloarea febrilă a unui profet.

A ţinut neapărat să facem prezentările. El se numea Victor Habersham. Agronom de meserie, specializat în rizicultură, trăia la Delhi. Francezul, un anume Dominique Menviel, se declara arheolog.
- Frédéric Coste, jurnalist.

Adoptasem un ton sec ca să retez efuziunile. Cei doi îmi stricau solemnitatea evenimentului. Culmea ghinionului, au tras la acelaşi hotel ca mine, Imperial. Americanul îşi aştepta soţia reţinută câteva zile la Paris şi bineînţeles am luat toţi trei acelaşi taxi. Habersham nu scăpa nici o ocazie ca să vorbească în hindi cu şoferul.
- Evident, nu intraţi în India pe un elefant înconjuraţi de aur şi învăluiţi de tămâie. S-a terminat cu paturile de cristal, palanchinele, comorile Golcondei, trenurile din aur masiv sau panterele îmblânzite purtând pe cap bonete brodate. Indienii ar fi trebuit să-i păstreze pe maharajahi, măcar pentru turişti. Absolutismul burlesc al prinţilor, ce argument publicitar!

Vorbea o franceză fără accent şi Menviel nu înceta să-l felicite pentru cât de bine ne stăpânea limba. Eram nerăbdător să pun capăt acestei întâlniri, datorată mai mult împrejurărilor, decât simpatiei. Că nişte întâmplări atât de triviale slujeau drept prolog epopeii mele asiatice nu era de bun augur. Şi, în vreme ce mă culcam, mi-am promis să caut, încă de a doua zi, ocazia de-a avea o companie mai frumoasă.

0 comentarii

Publicitate

Sus