Ragtime

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Oamenii care nu se lăsau impresionaţi de arta lui îl deprimau profund pe Houdini. Şi ajunsese la concluzia că aceşti oameni nereceptivi făceau parte, invariabil, din clasele de sus. Care îi tulburau propriile amăgiri cu privire la viaţa lui şi-l făceau să se simtă penibil. Houdini avea mari ambiţii, încă nebuloase, şi orice progres tehnologic îi crea nelinişte. În perimetrul meschin al unei scene putea stârni admiraţie şi veneraţie. Dar, între timp, omenirea începea să ridice în văzduh avioane şi să organizeze curse automobilistice cu viteze de şaizeci de mile pe oră. Un om ca Roosevelt îi înfrânsese pe spanioli la San Juan Hill şi acum trimitea o flotă de nave albe în jurul lumii, nave de război albe ca dinţii lui. Cei bogaţi erau conştienţi de lucrurile care aveau importanţă. Pe el îl priveau ca pe un copil năzdrăvan sau ca pe un zănatic. Totuşi, disciplina lui autoimpusă şi devotamentul cu care urmărea perfecţiunea a ceea ce făcea reflectau un ideal american. Se antrena şi se menţinea în formă ca un atlet. Nu fuma şi nu bea. Particulă cu particulă, era la fel de puternic ca oricare dintre oamenii cu care se confruntase vreodată. Reuşea să-şi încordeze muşchii stomacului şi să invite, cu un zâmbet, pe orice spectator din public să-i tragă un pumn oricât de zdravăn ar fi dorit. Avea o musculatură extraordinară, era foarte agil şi animat de un extraordinar curaj profesional. Totuşi, în mentalitatea bogătaşilor, toate acestea erau lipsite de însemnătate.

O nouă performanţă a lui Houdini consta într-o eliberare dintr-un seif de birou şi apoi deschiderea seifului pentru a-l arăta, cu cătuşe la mâini, pe asistentul lui, care cu un moment înainte se aflase pe scenă. O performanţă care repurta un mare succes. Într-o seară, după spectacol, impresarul lui Houdini l-a anunţat că primise un telefon de la doamna Stuyvesant Fish de pe Strada 78, care dorea să-l angajeze pe Houdini pentru o petrecere particulară. Doamna Fish făcea parte din Cei Patru Sute de mari bogătaşi. Trecea drept o doamnă foarte spirituală. O dată dăduse un bal la care toţi oaspeţi trebuiau să vorbească asemenea unor copilaşi. Acum, doamna Fish organiza un bal comemorativ în onoarea prietenului său, răposatul Stanford White, arhitectul locuinţei ei. O concepuse în stilul Palatului Dogilor. Dogele era, pe vremuri, şeful magistraţilor din Republica Genova sau Veneţia. Nu vreau să am de-a face cu aceşti oameni, i-a răspuns Houdini impresarului său. Acesta i-a transmis conştiincios doamnei Fish că Houdini nu e disponibil. Drept care doamna a dublat onorariul. Balul a avut loc într-o seară de luni. Era primul mare eveniment monden de la începutul unui nou sezon. Pe la orele nouă seara, Houdini a ajuns acolo într-un automobil Pierce Arrow, închiriat. Era însoţit de impresarul şi de asistentul său. În spatele maşinii, într-o remorcă, se găsea tot echipamentul necesar. Cu toţii au fost îndrumaţi spre intrarea de serviciu.

Fără ştirea lui Houdini, doamna Stuyvesant Fish angajase pentru aceeaşi seară echipa secundară a circului Barnum and Bailey. Doamnei îi făcea plăcere să-i şocheze pe cei cu spirite încuiate. Houdini a fost condus într-un fel de sală de aşteptare unde s-a pomenit înconjurat de o liotă de monştri ciudaţi care auziseră de el şi doreau să-l atingă. Creaturi cu piele solzoasă, iridiscentă şi mâini ataşate direct de umeri, pitici cu glasuri ca de telefon, surori siameze cu capete întoarse în direcţii opuse, un bărbat care ridica întruna greutăţi prin nişte inele de oţel prinse de pieptul lui. Houdini şi-a scos mantia, jobenul şi mănuşile albe, pe care le-a înmânat asistentului său. S-a trântit pe un scaun. Mâinile lui iscusite aşteptau instrucţiuni. Monştrii flecăreau în jur.

Dar încăperea în sine era foarte frumoasă, cu tavanul din lemn sculptat şi tapiserii flamande care-l înfăţişau pe Acteon sfâşiat de câini. La începutul carierei sale, Houdini lucrase într-un circ mic din vestul Pennsylvaniei. Acum, pentru a-şi redobândi stăpânirea de sine, încerca să-şi amintească de devotamentele lui din trecut. Unul din ceata de pitici, o femeie, s-a separat de grup şi le-a cerut tuturor să se retragă cu câţiva paşi. Era Lavinia Warren, văduva Generalului Tom Degeţel, cel mai renumit dintre pitici. Lavinia Warren Degeţel era îmbrăcată într-o rochie superbă oferită de doamna Fish: ceea ce constituia o răzbunare ironică a doamnei Fish asupra rivalei ei, doamna William Astor, care purtase o rochie identică în primăvara trecută. Lavinia Degeţel fusese coafată în stilul doamnei Astor şi purta imitaţii sclipitoare a bijuteriilor Astor. Pitica avea şaptezeci de ani şi o ţinută demnă. Cu cincizeci de ani în urmă, când se căsătorise cu Tom Degeţel, ea şi soţul ei, pe atunci colonel, fuseseră primiţi la Casa Albă de către soţii Lincoln. Houdini simţea că-i vine să plângă. Lavinia nu mai juca la circ, dar venise special la New York, din locuinţa ei din Bridgeport, o casă cu frontoane, acoperită cu şindrilă şi cu ornamente în formă de scoică, locuinţă care presupunea o întreţinere costisitoare. Acesta era şi unul dintre motivele pentru care acceptase spectacolul din această seară. Locuia la Bridgeport pentru a fi lângă mormântul soţului ei, care murise cu mulţi ani în urmă şi a cărui amintire fusese gravată pe piatra din vârful unei coloane monumentale din cimitirul Mountain Grove. Lavinia avea o înălţime de 66 de centimetri. Îi ajungea lui Houdini până la genunchi. Vocea i se îngroşase cu timpul, aşa încât acum vorbea cu glasul unei fete normale de douăzeci de ani. Avea ochi albaştri scânteietori, păr alb-argintiu şi o piele albă străbătută de o reţea de riduri extrem de fine. Îi amintea lui Houdini de mama lui. Hai, băieţaş, arată-ne şi nouă câteva şmecherii de-ale tale, i-a cerut Lavinia.

Houdini i-a distrat pe circari cu câteva trucuri simple bazate pe iuţeală de mână. Şi-a vârât o bilă de biliard în gură, şi-a strâns fălcile, apoi a deschis gura şi bila dispăruse. După care a închis din nou gura şi când a redeschis-o, bila a reapărut. Şi-a înfipt un ac de cusut în obraz şi l-a scos prin interiorul gurii. Şi-a deschis palma şi a scos un pui viu. Şi-a scos din ureche un şirag de batistuţe colorate de mătase. Monştrii erau încântaţi. Râdeau şi îl aplaudau. Când a considerat că şi-a împlinit responsabilităţile, Houdini s-a ridicat în picioare şi l-a anunţat pe impresarul lui că nu are de gând să mai dea încă o reprezentaţie pentru doamna Stuyvesant Fish. Reproşuri indignate. Houdini s-a năpustit pe uşă. Luminile cristalurilor l-au orbit. Intrase în sala de bal din palatul Dogilor. O orchestră de coarde cânta într-o lojă. Draperii grele de un roşu pal încadrau ferestrele înalte şi patru sute de oameni valsau pe o podea de marmură. Houdini şi-a dus mâna streaşină la ochi şi a văzut-o îndreptându-se năvalnic către el pe însăşi doamna Fish, cu un mănunchi de pene bătute cu nestemate ţâşnind din părul adunat în creştet, cu şiraguri de perle pendulându-i pe piept, şi cu nişte vorbe înţepătoare care i se adunau pe buze ca băşicile de spumă la gura unui epileptic.

În pofida unor asemenea experienţe, Houdini nu a dat niciodată dovadă de ceea ce numim noi o conştiinţă politică. Nu putea raţiona din pricina sentimentelor sale frustrate. Până la sfârşitul vieţii a rămas aproape total inconştient de simbolica performanţelor sale, de marea schemă revoluţionară trasată de viaţa lui. Era evreu. Numele lui adevărat era Erich Weiss. O iubea pătimaş pe bătrâna lui mamă, pe care o instalase în casa lui de piatră cenuşie de pe Strada West 113. De fapt, Sigmund Freud de-abia sosise în America pentru a ţine o serie de prelegeri la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts, aşa încât Houdini a fost destinat să fie, alături de Al Jolson, unul dintre cei din urmă mari neruşinat de îndrăgostiţi de mamele lor, o mişcare apărută în secolul al nouăsprezecelea, care includea oameni ca Poe, John Brown, Lincoln şi James McNeil Whistler. Desigur, recepţia imediată a lui Freud în America nu a fost favorabilă. Doar câţiva psihiatri profesionişti americani i-au înţeles importanţa, dar pentru marele public, Freud nu apărea decât ca un soi de sexolog neamţ, un exponent al amorului liber, care folosea cuvinte mari pentru a vorbi despre lucruri obscene. Urma să treacă cel puţin un deceniu până când Freud avea să-şi ia revanşa, adică să-şi vadă ideile începând să distrugă pentru totdeauna viaţa sexuală în America.


Freud a sosit la New York pe transatlanticul George Washington. Era însoţit de discipolii săi Jung şi Ferenczi, ambii mai tineri cu câţiva ani decât el. Au fost întâmpinaţi la debarcare de doi freudieni mai tineri, doctorii Ernest Jones şi A.A. Brill. Întregul grup a luat masa la restaurantul-grădină Hammerstein. Împodobit cu palmieri în ciubere. Un duet de pian şi vioară cânta Rapsodia Ungară de Liszt. Toţi vorbeau şi se uitau tot timpul la Freud ca să vadă în ce dispoziţie se găsea. A mâncat cremă de ouă. Brill şi Jones şi-au asumat rolul de gazde şi ghizi. În zilele următoare l-au plimbat pe Freud în Central Park, la Muzeul Metropolitan şi în cartierul chinezesc. Chinezi cu ochi de pisică îi priveau din întunericul prăvăliilor, în care se înşirau cutii de sticlă cu seminţe de litchi [1]. Cei patru s-au dus să vadă unul dintre filmele mute atât de populare prin teatrele de varietăţi din oraş. Fum alb ieşea din ţevile puştilor şi actorii machiaţi cu ruj de buze şi fard de obraz se prăbuşeau încleştându-şi pieptul. Freud se consola că, cel puţin, filmul era mut. Ce-l oprima în această Lume Nouă era zgomotul ei. Tropotele cailor şi uruitul camioanelor, zăngănitul şi scârţâitul tramvaielor, claxoanele automobilelor. Brill i-a condus pe oaspeţi prin Manhattan, la volanul unui Marmon decapotabil. La un moment dat, pe Fifth Avenue, Freud s-a simţit urmărit şi, când a ridicat ochii, a văzut că nişte puşti se holbau la el de pe platforma superioară a unui autobuz cu etaj.

Brill i-a condus şi în cartierul periferic Lower East Side, cu teatrele lui idiş, cu cărucioarele negustorilor ambulanţi şi trenurile suspendate. Înspăimântătoarele vagoane suspendate zdrăngăneau pe lângă ferestrele caselor în care se presupunea că locuiesc oameni. Ferestrele se zgâlţâiau, clădirile se bâţâiau. Freud a simţit nevoia să se uşureze, dar nimeni nu i-a putut indica unde se găsea un closet public. Au fost obligaţi să intre cu toţii într-un restaurant lacto-vegetarian şi să comande legume cu smântână pentru ca Freud să se poată duce la toaletă. Mai târziu, când se găseau din nou în automobil, s-au oprit la un colţ de stradă ca să urmărească un artist în plină activitate, un bătrân echipat doar cu o foarfecă şi o hârtie care, pentru câţiva cenţi, decupa siluete miniaturale. Acum îi poza o femeie frumoasă şi bine îmbrăcată. Emotivul Ferenczi, pentru a-şi masca admiraţia stârnită de frumuseţea femeii, le-a declarat colegilor din maşină că e bucuros să vadă că vechea artă a siluetelor decupate înflorea pe străzile Lumii Noi. Freud îşi strângea trabucul între dinţi şi nu făcea nici un comentariu. Motorul automobilului lâncezea. Numai Jung a observat fetiţa cu şorţuleţ din spatele femeii tinere care o ţinea de mână. Fetiţa s-a uitat la Jung, iar tânărul cu ţeasta rasă, care, în anumite chestiuni cruciale începuse să nu mai fie de acord cu iubitul său mentor, a fixat-o pe fetiţă prin lentilele ochelarilor cu rame groase de metal, şi a încercat ceea ce se putea numi şocul unei recunoaşteri, deşi, pe moment, nu ar fi putut să-şi explice cauza. Brill a pus maşina în viteză şi cei patru şi-au continuat ruta. Ultima lor destinaţie era Coney Island. Au ajuns acolo pe la sfârşitul după-amiezii şi imediat s-au îmbarcat într-un tur al celor trei mari parcuri de distracţie, începând cu Steeplechase, trecând apoi la Dreamland şi, în cele din urmă, la turnurile şi domurile cu contururi luminate de beculeţe aprinse din Luna Park. Distinşii oaspeţi s-au lăsat să alunece pe tobogan, apoi Freud şi Jung au străbătut cu barca Tunelul Dragostei. Ziua s-a încheiat numai când Freud a obosit şi a avut una din crizele lui de leşin, care-l chinuiau în ultima vreme mai ales când se afla în prezenţa lui Jung. Câteva zile mai târziu, întregul grup s-a deplasat la Worcester, să audieze conferinţele lui Freud. După terminarea ciclului de prelegeri, Freud s-a lăsat convins să întreprindă o expediţie la acea mare minune a naturii care e cascada Niagara. Au ajuns acolo într-o zi cu cer înnorat. Mii de perechi proaspăt căsătorite stăteau, doi câte doi, privind cascada. Din puhoaiele tumultoase se ridica o ceaţă ca o ploaie în sens invers, de jos în sus.. De la un mal la celălalt fusese întinsă o sârmă, la mare înălţime, şi un nebun, în papuci de balerin şi pantaloni colanţi, păşea pe sârmă, ţinându-şi echilibrul doar cu o umbrelă de soare. Freud a clătinat din cap. Mai târziu, grupul s-a deplasat la Grota Vânturilor. Acolo, la un podeţ subteran, un ghid le-a făcut celorlalţi semn să aştepte şi l-a luat pe Freud de braţ. Să treacă întâi domnul în vârstă, le-a spus ghidul. În acel moment, marele doctor, care avea cincizeci şi trei de ani, a hotărât că-i ajunge cât a văzut din America. Împreună cu discipolii săi, s-a întors în Germania pe vasul Kaiser Wilhelm der Grosse. Nu se putuse obişnui cu mâncarea americană şi cu puţinătatea utilităţilor publice. Avea convingerea că voiajul îi ruinase stomacul şi băşica udului. Întreaga populaţie i se părea ameţită de putere, nepăsătoare, neobrăzată şi grosolană. Îl oripila însuşirea vulgară a artei şi arhitecturii europene, imitarea şi reproducerea lor indiferent de perioadă sau de ţară. În amestecul nostru nesăbuit de mari bogăţii şi de mare sărăcie văzuse haosul unei civilizaţii europene entropice. S-a refugiat în studioul lui tihnit din Viena, bucuros că s-a întors. Şi i-a declarat lui Ernest Jones că America e o greşeală, o mare greşeală.

Pe vremea aceea, destui oameni de pe ţărmurile americane erau de acord cu el. Existau milioane de şomeri. Cei norocoşi care-şi găsiseră slujbe erau împiedicaţi să formeze sindicate. Justiţia le punea piedici, poliţia îi lovea cu ciomegele în cap, conducătorii lor erau întemniţaţi şi alţii le luau slujbele. Un sindicat ar fi însemnat un afront adus divinităţii. Unul dintre marii bogătaşi declarase că muncitorul nu poate fi ocrotit şi ajutat de nişte agitatori politici ci numai de bunii creştini în mâinile cărora Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a încredinţat controlul intereselor proprietarilor din această ţară. Dacă orice altă metodă de convingere dădea greş, se apela la trupele armate. Depozitele de arme răsăreau în fiecare oraş al ţării. În minele de cărbuni, un miner câştiga un dolar şaizeci pe zi pentru trei tone extrase. Locuia în barăcile companiei şi îşi cumpăra hrana de la prăvăliile companiei. Pe plantaţiile de tutun, negrii adunau frunzele de tutun timp de treisprezece ore pe zi pentru şase cenţi pe oră, femei, bărbaţi sau copii. În ce priveşte copiii, nu exista nici o discriminare. Erau valorificaţi oriunde puteau fi folosiţi. Spre deosebire de adulţi, nu se plângeau şi nu protestau. Patronilor le plăcea să-i considere nişte spiriduşi fericiţi. Singura problemă pe care o ridicau copiii era cea a rezistenţei fizice. Erau mai agili decât adulţii, dar în orele serii eficienţa lor lăsa de dorit. În fabricile de conserve şi în uzine orele de seară erau cele în care se pomeneau cu degetele retezate, mâinile sfârtecate, picioarele zdrobite; trebuiau îndemnaţi, stimulaţi să rămână trezi. În mine, copiii lucrau la sortarea cărbunilor şi, uneori, erau înghiţiţi de puhoiul de cărbuni care se prăvălea pe jgheaburi; erau sfătuiţi să fie cât mai prudenţi şi atenţi. În fiecare an erau linşaţi o sută de negri. O sută de mineri ardeau de vii. O sută de copii erau mutilaţi. Existau statistici pentru toate aceste lucruri. Existau statistici şi pentru cei care mureau de foame. Existau trusturi petroliere şi trusturi bancare şi trusturi feroviare şi trusturi ale oţelului. Apăruse moda onorării săracilor. În palatele din New York şi Chicago se organizau baluri ale pauperităţii. Invitaţii veneau îmbrăcaţi în zdrenţe, mâncau din farfurii de tinichea şi beau din căni ciobite. Sălile de bal erau ornate în chip de mine, cu bârne, şine de vagonete şi lămpaşe minereşti. Firme de scenografie teatrală erau angajate să facă grădinile somptuoase să arate ca nişte ferme înecate în noroi iar sufrageriile elegante ca nişte ţesătorii. Invitaţii fumau chiştoace de trabuc, oferite de valeţi pe tăvi de argint. Menestrelii cântau cu feţele vopsite în negru. O doamnă a dat un bal gen abator. Musafirii au venit înfăşuraţi în şorţuri lungi, albe, şi cu tichii albe pe cap. Au mâncat şi au dansat printre carcase de vite însângerate, plimbate de-a lungul pereţilor pe scripeţi. Podelele erau împroşcate cu măruntaie. Şi toate acestea în numele acţiunilor caritabile.


Aceeaşi iarnă grea i-a găsit pe Tateh şi pe fiica lui în oraşul industrial Lawrence, din Massachusetts. Se mutaseră aici toamna trecută pentru că aflaseră că se găseau slujbe. Tata stătea câte cincizeci şi şase de ore pe săptămână în faţa unei maşini de ţesut. Era plătit cu ceva mai puţin de şase dolari. Familia locuia într-o casă de lemn pe un deal. Nu aveau căldură. Stăteau într-o cameră a cărei fereastră dădea spre o curticică în care ceilalţi locatari îşi aruncau gunoaiele. Tateh se temea că fetiţa o să cadă victimă elementelor decăzute din vecinătate. A refuzat să o înscrie la şcoală - aici îi era mai uşor decât în New York să evite autorităţile - şi, în lipsa lui, o silea să nu iasă din casă. După ce-şi termina munca, se plimba cu ea timp de o oră pe străzile întunecate. Fetiţa devenise foarte îngândurată. Îşi ţinea umerii drepţi şi mergea ca o femeie matură. Tateh se frământa dureros, anticipându-i maturitatea. În această perioadă de trecere de la copilărie la feminitate, o fată are nevoie de o mamă care s-o instruiască. Oare fata lui va trebui să treacă singură prin asemenea schimbări dificile? Iar dacă el ar găsi o femeie cu care să se căsătorească, în ce fel ar privi Fetiţa noua persoană? S-ar putea să fie pentru ea lucrul cel mai cumplit din lume.

Dezolantele case de lemn se înşirau rânduri-rânduri. Găseai în ele reprezentanţi ai întregii Europe: italieni, polonezi, belgieni, evrei, ruşi. Diferitele etnii nu se prea agreau între ele. Într-o bună zi, cea mai mare dintre ţesătorii, American Woolen Company, a redus salariile din plicurile înmânate oamenilor, şi un fior de teamă s-a propagat printre muncitorii din fabrică. Câţiva italieni şi-au părăsit maşinile. Au început să circule prin fabrici, instigând la grevă. Au smuls firele electrice, au aruncat cărbuni pe fereastră. I-au urmat şi alţii. Furia s-a răspândit. În întregul oraş oamenii au început să-şi părăsească maşinile de lucru. Cei care nu se puteau hotărî să o facă erau duşi de val. În trei zile, toate fabricile textile din Lawrence au fost practic închise.

Tateh era încântat. Am fi murit de foame sau de frig, i-a spus fetiţei. Acum vom muri de gloanţe. Dar oamenii din I.W.W. [2] care ştiau cum să pună o grevă la cale au venit repede din New York şi au organizat totul. S-a constituit un comitet de grevă, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor raselor implicate, şi muncitorilor li s-a transmis mesajul: Fără violenţă. Luând-o pe fetiţă cu el, Tateh s-a alăturat miilor de grevişti care pichetau în jurul fabricii, o clădire masivă, din cărămidă, întinsă pe o bună parte din stradă. Mărşăluiau sub cerul rece, cenuşiu. Tramvaiele treceau pe lângă ei şi conductorii se zgâiau la miile de oameni care se roteau, în tăcere, prin zăpadă. Deasupra lor, din firele de telefon şi de telegraf atârnau ţurţuri de gheaţă. Miliţieni înarmaţi cu puşti păzeau, nervos, porţile fabricii. Miliţienii erau îmbrăcaţi în paltoane groase.

Au avut loc numeroase incidente. O muncitoare a fost împuşcată în stradă. Singurii oameni înarmaţi erau poliţiştii şi miliţia, totuşi cei doi conducători ai grevei, Ettor şi Giovanetti, au fost arestaţi pentru complicitate la împuşcare. Au fost băgaţi la puşcărie, în aşteptarea procesului. Prevăzuseră asemenea represalii. Tateh s-a dus la gară să-i întâmpine pe cei care veneau în Lawrence să-i înlocuiască pe Ettor şi Giovanetti. Se strânsese o mulţime imensă. Din tren a coborât Big Bill Haywood, cel mai faimos dintre Wobblies. Era din Vest şi purta o pălărie de cowboy pe care a scos-o de pe cap şi a fluturat-o spre mulţime. Un chiot s-a ridicat din piepturile oamenilor. Haywood şi-a înălţat mâinile cerând tăcere. Pe urmă a vorbit. Avea o voce magnifică. Aici nu există străini, a spus. Singurii străini sunt capitaliştii. Mulţimea a înnebunit. După aceea, toţi au pornit pe străzi cântând Internaţionala. Fetiţa nu-l văzuse niciodată pe Tateh atât de înflăcărat. Îi plăcea greva, pentru că o ajuta să mai iasă din casă. Şi îşi ţinea tatăl de mână.

Bătălia s-a prelungit pe săptămâni întregi. Comitetele de ajutorare au instalat bucătării mobile în toate cartierele. Asta nu-i pomană, i-a spus o femeie lui Tateh când acesta, după ce fetiţa şi-a primit raţia, a refuzat-o pe a lui. Patronii vor să fiţi neputincioşi şi pricăjiţi, de aceea voi trebuie să fiţi puternici. Oamenii care ne ajută azi vor avea nevoie mâine de ajutorul nostru. Muncitorii care pichetau în zilele acelea friguroase îşi strângeau fularele în jurul gâtului şi bocăneau cu picioarele în zăpadă, ca să şi le mai dezmorţească. Paltonaşul fetiţei era zdrenţuit. Tateh s-a oferit să lucreze pentru comitetul de susţinere a grevei şi a reuşit să o mai scutească de ieşirile pe străzile îngheţate, desenând afişe de propagandă. Afişele erau foarte frumoase. Dar omul responsabil cu propaganda i-a spus că nu sunt ceea ce trebuie. Noi n-avem nevoie de artă, i-a spus omul. Avem nevoie de ceva care să stârnească furia. Vrem să ţinem focurile aprinse. Tateh desenase pichete, figuri pline de îndârjire, cu picioarele în zăpadă. Desenase familii înghesuite în locuinţele lor mizere. Acum însă a trecut la lozinci scrise: Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Se simţea mai bine. Seara îşi lua cu el acasă bucăţi de hârtie, plăcuţe de stejar, condeie şi tuş şi, ca s-o facă pe fetiţă să nu se mai gândească la necazurile lor, a început s-o amuze decupându-i siluete. A creat o scenă într-o staţie de tramvai, cu oameni care urcau şi coborau. Fetiţei i-a plăcut. A pus-o pe pernă şi a început să o privească din diferite unghiuri. Ceea ce i-a oferit artistului o inspiraţie. A făcut câteva schiţe ale tramvaiului şi când le-a pus una peste alta şi le-a răsfoit repede, a creat iluzia că tramvaiul se mişcă pe şine şi vine de la distanţă, apoi se opreşte ca lumea să poată urca şi coborî. Încântarea lui în faţa acestei opere era la fel de mare ca şi a copilului. Fetiţa se uita la el cu o aprobare atât de senină, încât i-a stârnit febra creaţiei. A adus acasă mai multă hârtie. A imaginat-o pe fetiţă pe patine. În două nopţi a decupat o sută douăzeci de siluete din foi de hârtie mari nu mai mari ca palma. Le-a legat cu aţă. Pe urmă Fetiţa a răsfoit cărticica dând repede paginile cu degetul mare şi s-a văzut patinând înainte şi înapoi, înscriind pe gheaţă un opt, întorcându-se, făcând piruete şi o reverenţă graţioasă publicului. Tateh a strâns-o în braţe şi a plâns când i-a simţit trupul plăpând, şi buzele moi pe faţa lui. Dar dacă nu putea face altceva pentru ea decât să-i deseneze imagini? Dar dacă se afundau pe drumul speranţelor nerealizate? Avea să crească mare şi să-l blesteme.

Între timp, greva dobândise faimă. Zilnic soseau reporteri din toate colţurile ţării. Soseau şi ajutoare din alte oraşe. Dar apăruseră slăbiciuni din ce în ce mai supărătoare în unitatea frontului de grevă. Oamenii cu copii găseau că e foarte greu să-şi păstreze curajul şi hotărârea. S-a instituit un plan conform căruia copii greviştilor urmau să fie trimişi în alte oraşe, găzduiţi şi luaţi în pensiune de familii de simpatizanţi. Sute de familii din Boston, New York şi Philadelphia se oferiseră să-i preia. Alte familii trimiteau bani. Fiecare familie era strict verificată de comitetul de grevă. Părinţii copiilor respectivi urmau să semneze formulare de acceptare. Experienţa a început. Femei înstărite din New York au venit ca să însoţească pe tren prima sută de copii. Fiecare copil fusese supus unui examen medical şi primise un rând de haine noi. Copiii au sosit la gara Grand Central din New York ca o armată religioasă. Au fost întâmpinaţi de o mare mulţime şi, pentru o clipă, toţi au avut în faţa ochilor imaginea copiilor care se ţineau de mână şi priveau cu hotărâre înainte, parcă spre soarta groaznică pe care le-o pregătise America industrială. Ziarele nu vorbeau decât despre acest eveniment. Patronii ţesătoriilor din Lawrence şi-au dat seama că dintre toate strategiile puse la cale de muncitori, această cruciadă a copiilor se dovedea a fi cea mai dăunătoare. Dacă nu era oprită, atunci sentimentele opiniei publice aveau să se orienteze spre muncitori şi patronii vor fi nevoiţi să cedeze. Asta ar însemna o creştere a salariilor care, în cazul unora dintre muncitori, ar putea ajunge până la opt dolari pe săptămână. Ar putea cere şi plata orelor suplimentare sau prime pentru spor de producţie. Şi ar putea scăpa nepedepsiţi pentru greva pe care o organizaseră. Ceea ce era de neconceput. Patronii ţesătoriilor ştiau foarte bine cine erau administratorii civilizaţiei şi sursele progresului şi prosperităţii din oraşul Lawrence. Pentru binele ţării şi al sistemului democratic american, au luat hotărârea să pună capăt cruciadelor de copii.

În acest timp, Tateh se lupta cu el însuşi. Evident, cel mai bun lucru pentru fiica lui ar fi fost găzduirea pentru câteva săptămâni într-o familie de încredere. Ar fi fost bine hrănită, ar fi avut căldură, ar fi trăit o viaţă normală de familie. Dar Tateh nu suporta gândul despărţirii de ea. Presimţiri negre îl măcinau. S-a dus la comitetul de ajutorare, aflat la mică distanţă de fabrică, şi a stat de vorbă cu una dintre femeile de acolo. Aceasta l-a asigurat că aveau oferte de găzduire a copiilor de la mai multe familii stabile din clasa muncitoare decât ar fi fost nevoie. Şi de la familii evreieşti? s-a interesat Tateh. Spune exact ce vrei şi aranjăm pe dată, a replicat femeia. Totuşi nu se putea hotărî să semneze formularul. Fiecare familie e verificată, a continuat femeia. Crezi c-ar fi posibil să nu ne luăm toate măsurile de prevedere într-o asemenea problemă? Eu am fost socialist toată viaţa mea, o asigură Tateh. Fireşte, a răspuns femeia. Un medic o să-i examineze plămânii. Dacă ar fi numai asta şi tot merită. O să mănânce hrană caldă şi o să ştie că tatăl ei are prieteni în lume. Dar nimeni nu te sileşte. Ia uită-te ce coadă de oameni se întinde după tine, avem o sumedenie de clienţi.

Tateh şi-a spus în sinea lui: Mă aflu în mijlocul unei frăţii în plină acţiune şi eu gândesc ca un burghez dintr-un shtetl [3] A semnat formularul de aprobare.

O săptămână mai târziu a condus fetiţa la gară. Făcea parte dintr-un contingent de două sute de copii care plecau în Philadelphia. Purta un palton nou şi o căciuliţă care-i ţinea cald la urechi. Tateh o privea pe furiş. Era frumoasă. Avea o ţinută de regină. Dar se purta normal faţă de ea şi se străduia să nu sufere. Fata acceptase ideea despărţirii de el fără vreun cuvânt de protest. Desigur, aranjamentul era favorabil pentru amândoi. Dar dacă ei îi venea atât de uşor să se despartă de el, ce-i mai rezerva lui viitorul? Copila avea ascunzişuri de caracter pe care el nu i le putea desluşi. Atrăgea oamenii. Multe dintre mame se uitau la ea. Tateh era mândru, dar şi speriat. Stăteau în sala de aşteptare, un infern de mame şi de copii. Cineva a strigat: Vine! Şi gloata s-a revărsat pe uşi, iar trenul s-a apropiat şuierând şi scuipând nori de aburi.

Un vagon destinat copiilor fusese ataşat la capătul trenului. Era cursa Boston-Maine. Locomotiva era marca Baldwin 4-6-0. Toată lumea s-a repezit pe peron, în frunte cu infirmierele de la Comitetul de Femei din Philadelphia. Să te porţi frumos, i-a spus Tateh fetiţei. Când cineva îţi pune o întrebare, răspunde-i. Şi vorbeşte tare, ca lumea să te poată auzi. Când ajunseseră la gară, Tateh zărise pe stradă un cordon de miliţieni, cu capelele lor pătrate. Îşi ţineau puştile de-a curmezişul pieptului. Stăteau la depărtare de peron. Procesiunea de mame şi copii s-a oprit şi s-a strâns în ea însăşi. Se petrecea ceva în faţă. Pe urmă s-a auzit un ţipăt, poliţiştii au răsărit ca din pământ şi s-au împrăştiat peste tot; brusc s-a produs un teribil vacarm. Pasagerii din tren priveau miraţi pe ferestre, iar poliţiştii începură să despartă mamele de copii. Târau mamele, îmbrâncindu-le şi lovindu-le cu picioarele, spre camioanele aflate la capătul peronului. Erau camioane militare Reo, cu capote în formă de pagode şi cu roţi şenilate. Copiii erau călcaţi în picioare. S-au risipit în toate direcţiile. O femeie cu sânge curgându-i din gură trecu în fugă pe lângă Tateh. Aburii ţâşneau din locomotivă ca nişte fuioare de ceaţă. Clopotul suna molcom. O altă femeie s-a ivit în faţa lui Tateh. Încerca să-i spună ceva. Se ţinea cu mâinile de stomac. Apoi s-a prăbuşit. Tateh şi-a ridicat fiica în braţe şi a aruncat-o pe platforma celui mai apropiat vagon, în siguranţă. Pe urmă s-a întors spre femeia prăbuşită. A ridicat-o de subsuori şi a târât-o prin mulţime până la o bancă. În timp ce o aşeza, a fost zărit de un poliţist. Poliţistul l-a pocnit cu bastonul peste umeri şi în cap. Ce faci?, a strigat Tateh. Nu înţelegea ce vrea nebunul acela de la el. S-a întors în mijlocul mulţimii. Poliţistul l-a urmărit şi l-a bătut. S-a îndepărtat de mulţime şi a continuat să fie bătut. În cele din urmă, a căzut.

Acţiunea poliţienească fusese autorizată printr-un ordin emis de şeful poliţiei locale, ordin prin care se interzicea tuturor copiilor să iasă din oraşul Lawrence, Massachusetts. Spre binele lor. Copiii stăteau în genunchi, agăţaţi de părinţii lor plini de sânge. Unii ţipau isteric. În câteva minute poliţia a curăţat peronul, camioanele au plecat, miliţia s-a retras, şi n-au mai rămas decât câţiva adulţi amărâţi şi câţiva copii care plângeau. Unul dintre adulţi era Tateh. Se rezema de un stâlp ca să-şi revină. Avea mintea înceţoşată. Auzea sunete care se produseseră cu câteva minute înainte. Auzea şi vocea fetiţei: Tateh, Tateh! În clipa aceea îşi dădu seama că peronul gării era nefiresc de luminat. Trenul plecase. Când a înţeles asta, a simţit că-i plesneşte inima ca o coardă. Acum era complet treaz. Şi totuşi auzea încă vocea: Tateh, Tateh! S-a uitat în lungul şinelor şi a văzut ultimul vagon al trenului de Philadelphia la câţiva metri dincolo de capătul peronului. Stătea pe loc. A luat-o la fugă. Tateh, Tateh! În timp ce alerga, trenul a început încet să se mişte. Omul alerga pe şine. Alerga, poticnindu-se, cu braţul întins. Degetele i s-au prins de balustrada platformei de observaţie a ultimului vagon. Trenul prindea viteză. Picioarele i s-au desprins de pământ. Traversele au început să se înceţoşeze sub ochii lui. S-a agăţat de balustradă şi, în cele din urmă, a izbutit să-şi urce genunchii pe platformă, rămânând atârnat, cu mâinile încleştate şi capul lipit de bare, ca un puşcăriaş care încearcă să se elibereze.

Note:
[1] Fructul roşu, comestibil, al unui copac originar din China şi cultivat îndeosebi în Filipine şi India.
[2] Organizaţia sindicală Industrial Workers of the World (sau Wobblies).
[3] Târguşor (idiş).