Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Pupa russa


Gheorghe Crăciun

16.01.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gheorghe Crăciun
Pupa russa
Editura ART, 2007

Colecţia Ficţiune şi artilerie
Ediţie augmentată
şi ilustrată cu desenele autorului


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Apertura
Eram, ca de obicei, în sala de meditaţie, într-o după-amiază urâtă de octombrie, când pedagogul-şef, nesuferitul de Kolontay, cu mersul lui de pisică oloagă, intră urmat de o elevă nouă, un fel de momâie speriată îmbrăcată într-un pardesiu de pe vremea bunicii. Îmi amintesc bine asta - eu sunt o fiinţă cu "memoria hainelor", dacă se poate spune aşa ceva -, era un pardesiu cenuşiu (de culoarea unui şoarece plouat, am zis imediat atunci), lălâu şi destul de uzat, cu mâneci mult prea lungi şi mult prea largi, ca o rasă de călugăriţă.

Fetele, care moţăiau cu obrajii proptiţi în palme şi coatele înfipte în tăblia de rumeguş presat a meselor - mă revolta tâmpenia asta cu "meditaţia" care trebuia să înceapă exact la 4, indiferent de buimăceala generală provocată de bătăile implacabile ale ceasului din Turn, când nouă ne trebuia aproape o oră să ne desprindem cu totul din aburul prea scurtului somn de după-amiază pentru care toate aveam - îmi dau seama acum - o înclinaţie deosebită -, colegele mele îşi reveniră brusc, se treziră de-a binelea, reuşind să-şi intre în roluri neaşteptat de repede. S-au repezit să răsfoiască preocupate prin cărţi, unele îşi ascuţeau creioanele, scriau prin caiete, altele - şi mai experte, dar şi cu mai mult umor - rămăseseră deja cu ochii pironiţi pe pereţi, mişcând grăbite din buze. Învăţau poezia la română sau cuvintele la germană şi engleză, cine putea şti. Sau priveau desenele din caietele de geometrie, căutau prin tabelele de logaritmi, o febrilitate foşnitoare, aproape firească, obişnuita farsă a seriozităţii şi a studiului pe brânci, de prea multe ori jucată în aceeaşi şi aceeaşi împrejurare, pentru a mai putea păcăli pe cineva, mai ales pe vulpoiul de Kolontay.

Arătătorul lui plictisit făcu spre noi un gest deloc convins de ameninţare, ca într-un fel de autoparodie a gravităţii sale din atâtea alte situaţii, apoi, întorcându-se spre placida Brunhilde, una dintre supraveghetoarele noastre, ce nu catadicsise, potrivit obiceiului, să-şi ridice de pe scaun masivele rotunjimi fesiere şi se holba în continuare la ultimele modele de chiloţi şi costume de baie din ultimul catalog Neckermann, îi şopti încet, dar cu o intonaţie oficială, importantă, fără grija că noi l-am putea auzi:- Trebuie să vă spun, domnişoară, că tocmai m-am despărţit de tovarăşul Hermel, directorul de la liceul de sus. El personal ne-a adus-o pe fată. Intră în clasa a X-a la ei. Aşa că, te rog, fii atentă, ai grijă, fă-i înainte de toate instructaju'!...

Rămasă ţeapănă în apropierea uşii, deşi din când în când fulgerându-ne scurt, în legitimă apărare, cu ochii ei mari şi verzi, nou-venita părea o ţărăncuţă sălbatică (şi ţepoasă ca un arici, cum aveam să ne dăm seama chiar în seara aceea), îmbrăcată modest, ca dintr-o prăvălie de solduri. Purta ciorapi de bumbac beige, iar rochia albastră, închisă până la gât, zărită printre cele două aripi ale pardesiului, îi cobora mult peste genunchi. De-a dreptul scandalos pentru o fată de vârsta ei. Era înaltă, zveltă, arbora în jurul gâtului (de curviştină perversă, dar cine şi-ar fi închipuit atunci ce va fi?) o eşarfă străvezie ca o spumă, avea pulpe prelungi şi glezne subţiri, prea subţiri, contrazicându-i flagrant presupusa origine. Părul tăiat drept pe frunte, cu breton, îi ascundea urechile, dându-i un aer sobru de fată cuminte şi fâstâcită.

Mă intriga încremenirea ei pânditoare şi i-am remarcat imediat palmele mari, dar nu late şi îngroşate de munca la câmp şi roboteala prin gospodărie ca la colegele noastre din Cloaşterf şi Daneş, Albiţa şi Tengher. Palme mari, elongate, palme cu degete fine, cu degete neaşteptat de lungi şi de subţiri (degete de pianistă, ar spune bunica mea Ilaria, aducându-şi aminte cu nostalgie de toate frustrările şi bucuriile adolescenţei ei vieneze din pensionul de domnişoare al frauleinei Gerlinde Sybile Storch). M-au impresionat nu doar atunci, ci şi seara, în sala de mese, când le-am putut vedea mai de aproape, palmele ei cu pielea străvezie, de o albeaţă ireală, lăptoasă, cu unghii mari, lucioase, roz-albăstrii ca la bolnavii de inimă, şi cu mişcări precise, imponderabile. Ţin minte că atunci Ilse m-a întrebat: "Mari, tu ai văzut ce mâini de spectru are gagica asta?". Da, văzusem şi mai văzusem şi că era încălţată cu o pereche de pantofi fără toc, nu foarte noi şi cu botul rotund, prea rotund, ce sporea aerul de cuminţenie al întregii sale înfăţişări. Şi când colo...

A trebuit să rămână cu noi, în sala de meditaţie, până la sfârşitul programului, a trebuit să-şi dea jos pardesiul şi abia atunci am văzut-o cu adevărat, atunci am simţit că trebuie să-mi fie teamă de ea şi că e bine s-o privesc cu neîncredere chiar din clipa aceea. Nu doar că i-am ghicit sub rochia albastră fundul obraznic de nimfomană şi desenul perfect al coapselor, dar i-am văzut şi talia înaltă (poate că un bărbat ar fi spus ameţitoare), strangulată de o curea subţire, roşie, lucioasă ca un şarpe. Iar ciorapii ei de bumbac - îmi vine şi acum să râd! Avea picioare frumoase, de fotomodel (picioare tip Neckermann, cum s-a şi afirmat în acea seară în dormitorul nostru) şi o chema Leontina. Am bârfit-o împreună cu fetele, am râs de numele ei ciudat sau caraghios sau cu totul singular în lumea noastră de Ildi, Cami, Miha, Anne, Cori, Ilse, Mari, şi am ştiut că va trebui să-i găsim o poreclă.

Când fetele s-au potolit în sfârşit şi Cami a stins lumina, am simţit cum aerul se umple brusc de o tensiune suspectă, secretă. Toată lumea se gândea la Oraviţan, proful de sport de la liceul de sus, pe care-l ştia tot oraşul. Nou-venita n-avea cum să-i scape.

Leontina! Leontinuşa!... Nuşa, Tinuşa, Tinoaica dracului! (cum strigă după ea Violeta supărăcioasa). Leontinica, Tina, Leonica, zbânţuita asta de Leonica! Cine-i dăduse ei numele ăsta atât de nesuferit? Aflase "de la lume", nici ea nu ştia cum, cine-i spusese, când, poate visase, poate-i trecuse pe la urechi o vorbă într-o doară, dar ştia că are o naşă fugită în America. Ea-i dăduse numele ăsta.

Când auzise cuvântul fugită, văzuse totul. Ca într-un film, ca prin fereastra unui diascop, degetele lângă obraz mişcând imaginile, ah, scârţâitul enervant al rotiţei de bachelită! chinul de a umbla cu gâtul întins după lumina geamului, astfel încât pelicula de celuloid să devină transparentă. A văzut totul, o siluetă greoaie (naşa ei, o femeie cu fundul mare?) de leliţă, picioarele ei groase în ciorapii negri de aţă apucând-o în grabă în sus, spre culmea dealului din spatele grădinii bunicului Tase... Închipuirea ei adăuga şi alte amănunte: pragul însorit al verandei, cu crăpăturile lui prin care mişunau furnicile roşii, poteca de pământ cărămiziu, peretele şurii, ulucile gardului, mănunchiurile înalte de urzici cu mirosul lor ca o asprime întunecată (încercase mult timp să-şi explice acest miros şi într-o bună zi a fost obligată să se oprească la formula asta), grămada caldă, uscată, învăluită în aburi, a gunoiului de grajd, vecinătatea latrinei cu duhoarea ei amară de var stins şi dejecţii umane, silueta grăbită a naşei care dispare dincolo de gard, în zmeuriş, înapoia unor tufe de alun sau cătină, păducel sau răsură.

America? Despre America învăţase apoi la şcoală şi America era o ţară pe care trebuia s-o urăşti. O ţară de bancheri bandiţi poliţişti capitalişti călăi. Aşa spunea tovarăşa învăţătoare când le citea din ziar, la ora de compunere. Deşi în ţara asta naşa ei n-o ducea rău deloc. "Are de toate acolo, maşină, magazine, mâncare, pantofi cu toc înalt, bluze de nailon, trai pe vătrai!" Aşa spuneau părinţii ei, mai ales mama. "Ia mai dă-o-n boală de Leontina, că nu ne duce ea dorul!", se supăra câteodată bunicul Anastase, şi Leontina cea mică nu ştia ce să creadă. Era ca şi cum două realităţi cu totul diferite ar fi avut acelaşi nume, ca şi cum broasca ar fi fost un animal-mecanism care putea să trăiască în acelaşi timp în uşă şi în baltă. America în care dispăruse naşa ei era un loc de care puteai să te bucuri sau de care trebuia să ţi se facă frică. Un nume auzit odată cu primele cuvinte din casă şi care, oricum, n-avea nevoie lângă el de cuvântul geografie: "Astăzi la geografie am avut de învăţat despre America..." Asta în nici un caz. America lu' naşi-ta (cum zicea bunica Anuţa) avea un gust dulceag de agrişă, era ca o îngheţată pe băţ care se termină prea repede, ca un cot pe care ţi-l curentezi lovindu-te ca proasta de ceva tare, de clanţa uşii. Îi plăcea confuzia asta din mintea ei, pentru că îi stârnea emoţia, neliniştea, o dorinţă nelămurită de altceva. O ceaţă roşiatică, înecăcioasă, praful de cărămidă într-o pădurice de salcâmi, la marginea unui petic de grâu, verde, abia înspicat... Vântul cu gustul lui amorţitor de bomboană de mentă sau lumina gălbuie, tremurătoare a aparatului de proiecţie seara, în întuneric, pe zidul descuamat al Căminului Cultural...

Prostii de copil mic. Ea nu-i purta pică. Ştia că n-avea s-o mai vadă vreodată. Naşa ei Leontina îi lăsase cadou numele ăsta şi gata, peste câteva luni dispăruse. Nimeni nu ştia cum, ea era foarte mică, nu împlinise încă un an. A fugit peste graniţă (iar aceste cuvinte îi rămăseseră multă vreme în minte ca formula misterioasă a unui descântec) şi nimeni n-a mai primit nici un semn de la ea. Timpul trecea, ea creştea, avea patru-cinci ani. Îşi auzea părinţii discutând pe întuneric, seara, în camera lor. Totul în şoaptă, cu teamă, invidia din glasurile lor, stânjeneala, tăcerea. Dar mai presus de toate era frica, naşa făcuse ceva rău şi ei o condamnau. De ce o condamnau, ce făcuse? Pentru copilul din ea era simplu: nu poţi urî un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată.

Însă numele ăsta, Leontina, era un nume tâmpit. Nu-i plăceau nici sunetele, nici sensul lui. Nu-i plăceau nici literele, când trebuia să le scrie. Putea să fie un nume de vacă, de ciocănitoare şchioapă ţinută în colivie, un nume de bivoliţă murdară de noroi sau de femeie bătrână cu şorţ şi fuste creţe. N-ar fi fost nimic să ţi se spună Leontina când tu erai o băbuţă care merge la sapă sau stă acasă iarna şi împleteşte fulare, mănuşi.

Dar nu era un nume de fetiţă, nici un nume de fată în uniformă de şcoală. Nu era un nume de puştoaică (unchiul Mitică, şoferul: "Ce faci, puştoaico?" şi nelipsita ciupitură de obraz - îi plăcea, pur şi simplu asta îi plăcea) sau de copilă cu codiţe blonde care aleargă toată ziua pe dealuri ca un băiat. Îl primise în dar ca pe un bolovan pe care trebuie să-l ţii degeaba în braţe până îţi vine rău de oboseală. Era o greutate (un rucsac? nu un rucsac!) pe care o căra zilnic în spate. Un fel de ham de cal de care nu mai poţi scăpa nici aruncându-te în apă. Nu era mulţumită nici cu ideea asta. Nu-i plăceau caii? Ba îi plăceau şi nu-i era frică de ei, că doar ea se urcase de multe ori pe spinarea lui Murgu şi Cezar, ţinută-n braţe de bunicul Tase.

Un fel de ham de paraşută? Era mai bine aşa. Pentru că deasupra numelui ei pe care nu-l putea suporta acum se înălţa numele ei de mai târziu, când va fi femeie. Leontina, numele ăsta nu i-ar fi plăcut nici atunci, simţea asta. Nu era un nume pentru o femeie foarte tânără şi aşteptând un copil, nu era un nume pentru o doamnă care să intre într-o sală de cinematograf la braţul unui bărbat elegant. Şi nici măcar un nume de cuconiţă cu sfârcuri ascuţite împungând prin pânza capotului, de cuconiţă care intră în dormitor, în lumina de miere a după-amiezii, şi-şi ridică brusc poalele rochiei, îşi desface picioarele, îndepărtează marginea de dantelă a chilotului alb şi examinează atentă, uşurată parcă, pe faţa interioară a coapsei, o urmă roşie, iritată, usturătoare... Numele, o cupolă de biserică. Mistica secretă a numelui, între ea şi numele ei câteva fire puternice de sfoară de mătase. Legată de numele tău şi plutind dedesubt, într-un fel de extaz, scăldată în şuvoaiele aerului, peste podişuri acoperite cu sfeclă şi cartofi, peste dealuri de argilă roşie, peste cocioabele învelite în tablă ruginită şi cărămidăriile ţiganilor din Tabără, peste pădurea de mesteceni din filmul lui Andrzej Wajda, cum va simţi ea impulsul să zboare mai târziu, la douăzeci şi unu de ani, într-un cinematograf bucureştean...

Ar fi trebuit s-o cheme altfel. Asta ştia cu mare siguranţă. Dar cum s-o cheme? N-ar fi fost mai bine să-şi strângă numele doar în câteva litere? Tina, aşa cum o alinta bunica vitregă, de peste deal? De ce nu Leon, Leona, aşa cum n-o mai striga nimeni? Fetiţa Leon, cu nume de băiat. O fetiţă ca un drac de băiat. Leontinuşa, Lenuş, Leonica. "Tu, Leonico, de ce eşti aşa rea?" - bunica bună, când n-o mai putea astâmpăra din continua ei zbânţuială. Şotron, Elastic, Ţurcă, Mingea la gaură, Pietricica, De-a uliu' şi găinile, Omu' negru. Într-o zi, şi-a dat seama că ea are de fapt nu un nume, ci două, însă nu aşa ca Minodora Elena, colega ei de bancă, sau ca Maria Cristina de la pod, fetiţa care strângea timbre, ci două nume ca doi copii care stau într-o singură burtă. Două nume ca două aripi de baterie de lanternă puse pe limbă să simţi acru şi un gust de gheaţă ce-ţi face gura pungă. Două nume ascunse şi inverse, fiecare trăgând în altă parte, ca doi boi tineri care nu se împacă la jug, cum ar fi spus nenea Ionaş, cărăuşul, vecinul bunicului Marcu. Nume cu care poţi să te îmbraci pe rând, schimbându-le ca pe nişte cămăşi. Două nume ca două mănuşi, una mai aspră şi alta mai moale...

Dar înainte de clipa când a înţeles că mâna ei dreaptă are apucături de băiat şi că stânga e mai lipsită de vlagă, mai leneşă şi mai gingaşă, a fost cealaltă clipă, ziua în care cuvântul paraşută, legat până atunci în mintea ei de cuvântul pară (şi de ideea de rece-dulce-auriu-zemos-moale), a dezamăgit-o, a enervat-o, aproape s-o facă să plângă de necaz, pentru că a văzut că paraşuta nu e o pară, ci cel mult o jumătate de măr sau o coajă rotundă de pepene verde. Avea oare atunci mai mult de opt ani?

Când s-a născut Republica Populară Română, afară era iarnă şi crăpau pietrele. Pe la ferestre pândeau duşmanii mascaţi. Moşierimea îşi ascuţea dinţii de aur şi fugea peste câmp. Moşiile întinse intrau încă o dată la apă. Burghezia era în delir. Fabricanţii se închideau în seifuri şi spuneau rugăciuni, îşi mâncau unghiile.

Temperatura scădea în continuare, era un an fără ciori şi ciorapi de bumbac, fără mălai şi curmale, fără şosete şi cuie, fără materiale dentare şi cherestea. Pe case vibrau steaguri. Bacovia valsa pe patinoarul pustiu. I.C. Parhon privea prin microscop. Mihail Sadoveanu avea o puşcă nouă. Ministrul Ana Pauker dansa cu tovarăşul Iura, şoferul, ultimul ei amant, pe un vals sovietic. Speculanţii ieşeau din bârloguri, se îmbrăcau în haine cadrilate, îşi puneau ochelarii de soare şi luau paşaportul în dinţi. Prin văi se rupea gheaţa. Prin munţi se lăsa ceaţa. Soldaţii se îndopau cu fasole şi tremurau de emoţie. Locotenenţii studiau stratosfera. Bondocul Bodnăraş stătea cu nasul înfundat în dosare. Trupele de asalt aşteptau.

În palat, linişte, mobilier de lux, majordomi, gărzi de corp, hârtii rupte. Focul ardea în vetre, prin bordeie şi case de lut, şi pe chipuri se citea viitorul. Partidul Comunist era treaz şi vivace. Învăţăturile înţelepte ale lui Marx, Engels şi Lenin pluteau în aerul dens. Mame năşteau copii. Copiii aveau ochii mari şi recitau în somn noi balade şi doine cu Alexandru Matrosov. Pantofarul deschidea Capitalul şi medita adânc. La fel, vatmanul, şoferul, tipograful, muncitorul forjor, strungarul din mahalaua Griviţa, vânzătorul de ziare şi matriţerul cu şapcă. Regele îşi pierduse cumpătul. Petru Groza scotea pistoletul din haină şi-l punea în sertar. Ieşea pe uşă şi urca în maşină.

Mai erau destule greutăţi. Cafeaua avea miros de sulf. Făina avea gust de praf. Casierul fugise cu banii. Ţara avea nevoie de alţi bani, cu tractoare şi lanuri, munţi şi sonde. Pe un afiş rupt de vânt un bărbat ţinea în mână ciocanul. O femeie îşi sprijinea pe sân secera. Dintr-o roată dinţată creştea un snop de grâu. Ciocanul era greu. Spicele fremătau de bucurie. Pe nicovală se bătea fierul cald. Ei munceau cu elan. Ele-şi ţineau copiii la sân şi-şi făureau traiul. Ei culegeau roadele. Ele căleau oţelul. Seara venea încet. Republica se năştea greu. Pe Dâmboviţa pluteau manifeste. Oltul se întorcea la izvoare cu fruntea sus.

Iar regele avea moşii întinse, coteţe cu păuni, tablouri în ulei, avioane şi cai, lacuri cu peşte gras, castele, bărci cu motor, butoaie cu vin, fabrici şi bani de aur în care-ţi rupeai dinţii. El avea cinci degete la o mână şi două buzunare la haină. El avea păr pe cap şi o inimă cu patru pereţi. Purta costume englezeşti, călătorea cu maşina, nu se spăla pe dinţi decât dimineaţa şi seara. Nu cânta la caval, nu cosea, nu grebla, nu mânca seminţe pe şanţ. El nu lovea cu pumnul în masă. Cu pumnul în masă lovea Vîşinski. El cunoştea propoziţia Yalta sunt eu. Regele era o hienă şi un şacal. Petru Groza era un bărbat elegant, cu pălărie de fetru. El ţinea în mână hârtia cu abdicarea şi aştepta semnătura. Fuma o ţigară de foi. Zidurile înconjurau totul. Armata înconjura zidurile. Casele de chirpici tăceau chitic. Brutarii aprindeau din nou cuptoarele şi falsificau pâinea. Alţi duşmani de peste graniţă pândeau momentul.

Dar clasa muncitoare lua puterea şi o strângea la piept. Începea un veac nou, cu puşcării şi canale, viaducte şi arestări, cu Pătrăşcanu şi Luca, Chişinevski şi Stoica, Apostol şi Răutu. Producţia stârpea corupţia. Înfăptuirea depăşea închipuirea. Răul era tăiat din rădăcină. Binele era pus în cărţi pe prima pagină. Festivalul Agnita-Botorca îşi aducea prinosul. Tribuna roşie se zguduia de aplauze. Veneau la rând farmaciile, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale. Autobuzele şi tramvaiele nu mai aveau stăpâni şi zburdau fericite. Comitetul Central îşi înălţa meterezele din cel mai bun ciment. Toţi erau plini de râvnă ca heleşteul de peşti. Fumul ieşea cuminte din furnale şi hoinărea prin păduri. La Hunedoara începea o revoluţie însufleţită. Oamenii se întreceau. Producţia creştea ca termometrul la soare. Apa zâmbea în baraje. Lucruri trebuitoare omului intrau în prăvălii. Cartele roz şi galbene fluturau în mâinile strânse. Tractoristele ţeseau stofe de calitate. Secerătoarele părăseau întunericul neştiinţei. Ziarele produceau o lumină măreaţă şi bine controlată. Era bine pentru o mie de ani. Petrolul şi sarea ţâşneau la suprafaţă şi rămâneau acolo până la adânci bătrâneţi. Cărbunele cânta marşuri. Oamenii sovietici întinereau din ce în ce mai repede şi formau delegaţii de prietenie veşnică. Primul plan cincinal era lansat la apă. Defilările umpleau străzile cu un roşu intens. Industria se plimba peste ogoarele ţării ca un stăpân cu şenile. Ţăranii se uneau până la urmă şi ei, bine legaţi de mâini. Partidul confecţiona bice şi artificii, macarale şi plăci de ciment, gazete de perete şi biografii. Ţara râdea zgribulită la soare. Era iarnă şi o stea roşie se aprindea vârtoasă peste Casa Scânteii.

Senzaţia de piele care arde. Mai înfricoşătoare decât durerea, vâjâitul scurt al aerului şi plesnetul curelei peste buci. Frica de bătaie mai grozavă decât bătaia! Unde dă tata creşte carnea, spunea bunica Anuţa şi încerca s-o îmbuneze. Mama o scăpa din mâinile lui şi ea fugea în magazia cu lemne, se ascundea acolo. Toată lumea ştia unde fuge, dar o lăsau în pace, singură, să-şi înghită suspinând lacrimile. Întunericul din magazie îi brăzda trupul scuturat de sughiţuri cu dungi de soare înfipte pieziş în ţărâna bătătorită. Avea un loc al ei de privit afară, o crăpătură mai largă printre două scânduri. Îşi sprijinea braţul de peretele de lemn şi îşi lipea fruntea de braţ (ca la mijit, când se jucau de-a ascunselea). Plângea în hohote neauzite şi valuri de ciudă şi ură i se zbăteau în piept. Vedea totul mai bine, de parcă lacrimile i-ar fi limpezit ochii.

Despărţitura dintre scânduri (prin care putea zări găinile din curte, straturile de flori, roaba, lopata, măturoiul, un coş de nuiele plin cu buruiană pentru porci, gardul grădinii şi deasupra lui cerul cu nori) o ajuta să iasă repede din acea stare - un amestec de durere ruşine ură fericire ambiţie spaimă dorinţă de fugă linişte amorţeală. Plânsul i se stingea în osul sternului. Se liniştea. Putea acum să privească cu atenţie tot ceea ce se afla în faţa ei, toată realitatea.

Se uita la cocoşul alb cu coada împestriţată de culori plimbându-se ţanţoş printre găini, dar acum nu se mai uita la el ca la o pasăre (s-ar fi uitat la el ca la o pasăre dacă s-ar fi aflat afară, în curte; or, ea se afla în magazie), ci ca la o... Aici nu mai găsea cuvântul. Se uita la el ca la o vietate purtând un nume ce o făcea să fie cu adevărat acea vietate.

De câte ori lua bătaie şi o podidea năvalnic plânsul (mai mult din neputinţa de a riposta decât de durere), ea aştepta nerăbdătoare senzaţia de uşurare de la sfârşit. O ploaie dezlănţuită de vară ce spală aerul până la ultima particulă de praf. Se ascundea în magazie şi parcă deschidea un fel de carte cu nume şi imagini încurcate. Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic n-o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric.

Cuvântul COCOŞ n-ar fi trebuit să aibă creastă, nici coadă de pene, nici "picioare-răşchitoare" (ca în ghicitoarea învăţată la şcoală), nici solzi şi nici gheare. El era mai degrabă un COCOLOŞ de hârtie, un ghem de linii mototolite, un ROSTOGOL mic şi uşor. Sigur că, dacă se gândea mai bine, cocoşul conţinea şi un Ş ca un fel de moţ care-i încurca socotelile. Însă cocoşul trebuia să fie rotund ca o CORCODUŞĂ, umflat precum COCOAŞA pe care o purta în spate tuşa Saveta, vecina lor, sau ca acel COCON al viermelui de mătase pe care îl văzuse desenat într-o carte. Când, mai târziu, într-o excursie făcută cu şcoala în Maramureş, a auzit pe cineva folosind cuvântul cocon pentru a vorbi despre un copil (şi era vorba despre un copil destul de mare), n-a putut să şi-l închipuie altfel decât ca pe un bebeluş înfăşat fedeleş şi transformat într-un pachet rotund, alb şi nemişcat.

Ea simţea imediat dacă cuvintele semănau sau nu cu ceea ce ele îi arătau. Îi înţelegea, de pildă, pe băieţii care jucau goagăle atunci când ei spuneau că joacă GOAGĂLE. Dar unii dintre ei preferau să joace bile, ceea ce era acelaşi lucru, fără însă ca ei să-şi dea seama de nepotrivirea cuvântului pe care-l foloseau. Oamenii şi copiii nu se prea sinchiseau de cuvintele care le ieşeau din gură. Când mama trebăluia prin bucătărie şi ea o ajuta, o auzea de multe ori spunându-i: "Dă-mi şi mie aia" sau "Pune aia la loc" sau "Ia aia de-acolo". Nu ştia niciodată ce să facă, ce să-i dea, ce să ia, ce să pună, pentru că aia putea fi orice.

Mai târziu, după deschiderea fabricii de biciclete şi după ce s-a construit şi cartierul de blocuri de peste râu, a descoperit că băieţii de pe strada ei au început să se joace cu nişte goagăle noi, de metal, grele şi strălucitoare. Se chemau unul pe altul afară strigându-şi "Hai să jucăm rulmenţi!", însă pe ea cuvântul RULMENŢI o făcea să se gândească la nemţi maşini cu prelată mitraliere uniforme căşti tancuri cizme şi filmele cu război proiectate din lada camionului pe zidul Căminului Cultural. Pe când goagălele erau nişte lucruri rotunde care ar fi putut fi făcute din COCĂ şi care ar fi putut să se numească COCOANE. "Hai să jucăm cocoane!" suna bine, însă o încurca cuvântul COCOANĂ aşa cum îl folosea bunica vitregă (care spunea câteodată "Apăi, Leontina în America s-a făcut cocoană mare", şi ea înţelegea că nu e bine). Bunica voia să spună altceva şi ea nu pricepea ce, pentru că toată lumea zicea CUCOANĂ, şi asta i se părea normal pentru că aşa se putea gândi liniştită la CUC şi CUCUI, două cuvinte pe care le ştia bine.

Ocolul pe care îl făcea de la un cuvânt apropiat la alt cuvânt apropiat nu era chiar atât de mare şi continua să se gândească mai departe la COCOŞ strângând în urma lui o mulţime de alte cuvinte rotunde, umflate ca nişte băşici: COŞCOVIT, CORCOLIT, SORCOVĂ, COŞNIŢĂ, COCOR, CORDON, CORIDOR, ICUSAR, MOGOŞ, GOGOŞ, DODO, BOBOC, BOLOBOC, COC. De unde ştia toate cuvintele astea? Le descoperea deodată în cap şi se gândea că la tuşa Saveta a văzut tavanul coşcovit, că ea era un copil corcolit de bunică (mai ales de bunica Anuţa, potrivit boscorodelilor mamei), că tata şi prietenul lui, zidarul cel şchiop, lucrau cu bolobocul, când au făcut casa cea nouă în care se mutaseră de curând, că Mogoş, colegul ei, are buzunarele pline de goagăle, că tanti Dodo, educatoarea şi prietena verişoarei ei de la liceu, poartă coc. Apoi coşniţa era un fel de coş, iar coridorul un fel de tindă. Cuvântul icusar nu prea avea ce să caute în mintea ei, dar îl ştia tot de la bunica Anuţa, pentru că pe vremea când ea era doar o copilă mama ei purta la gât o salbă de icusari (un fel de bani de aur), mari cam cât bănuţii de la gâtul cocoşului (îi explica bunica). Şi nu striga cocoşul CUCURIGU, dacă bunica se ducea dimineaţa să arunce în curtea găinilor boabe de CUCURUZ? Iar cucuruzul te făcea să te gândeşti la cucuiul din frunte, la cucul din pădure, la curcubeul de pe cer şi la muntele Curcubăta, aproape de care se află un sat în care stă bunica lui Ghinea şi creşte capre.

Însă să pui lângă ştiuletele de cucuruz cuvinte fără nici un rost ca AUTOBUZ sau HARBUZ i se părea o prostie. Autobuzul era de fapt un rimb, iar harbuzul un pepene. Nu puteai să îmbraci oamenii mari în haine de copii, aşa cum nu puteai să torni oţet în lapte. Nu puteai să faci o roată din nisip şi nici un fier de călcat din lemn. Nu puteai să spui cald pentru rece şi nici negru pentru verde şi nu puteai să spui că iarba are o culoare acră sau că mirosul florilor e umed. Sau puteai?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ADEVARATA ISTORIE
    DINU VERONICA, 21.05.2010, 17:32

    EXCEPTIONAL SI PREA PUTIN MEDIATIZAT ROMAN. AR TREBUI TRANSPUS IN FILM

Spacer Spacer