Bietele spinări ale copiilor

Lidia Yuknavitch este autoarea mai multor bestsellere, precum și a unei cunoscute cărți de memorii și a unui studiu critic despre război și narațiune. A câștigat numeroase premii literare, printre care PNBA Award și Oregon Book Award Reader's Choice, alături de o nominalizare la PEN Center USA pentru nonficțiune. Conferința sa TED, The Beauty of Being a Misfit, a fost vizionată de peste două milioane de urmăritori. Are numeroase apariții în publicații precum The Sun, Guernica Magazine, The Iowa Review, TANK și în antologii despre feminism, sexualitate și problema războiului.
A fondat un atelier de scris intitulat "Corporeal Writing" în Portland, Oregon, unde și-a încheiat și studiile doctorale în literatură. Locuiește în Oregon, alături de soțul și de fiul ei. E o înotătoare desăvârșită.
O fotografie care surprinde un moment sfâșietor dintr-un război din Europa de Est călătorește prin lume, tulbură și marchează destine. Bietele spinări ale copiilor este un roman intens, despre traumă, violența istoriei și puterea artei.

În toiul unui război din Europa de Est, o familie încearcă să scape de suflul unei explozii. Fotografa care surprinde momentul în care o fetiță rămâne singura supraviețuitoare din familia ei stârnește rumoare și suscită interesul mai multor artiști, cunoscând apoi celebritatea pentru imaginea ei. Cartea Lidiei Yuknavitch explorează legătura invizibilă dintre arte și etică, propunând, în locul răspunsurilor clare, întrebări despre existența sub spectrul războiului.

Cu o proză intensă și poetică, autoarea oscilează amețitor între spațiul personal - al memoriei, sexualității și traumei - și cel public, dominat de violența istoriei. Ca o maestră a detaliilor grotești inspirată de Chuck Palahniuk, cu privirea mereu îndreptată spre tectonica vieții femeilor pe care le conturează, à la Maggie Nelson, Yuknavitch scrie un roman tulburător despre neajunsurile și intensitatea artei, pe care ți-e greu să-l lași din mână.

"De la Kathy Acker încoace, niciun romancier american n-a mai scris atât de consistent, revendicând corpul, mai ales corpul feminin, ca subiect principal." (The New Yorker)

"Fascinant și nuanțat... O viziune nemiloasă și o proză captivantă, care nu-și pierde avântul." (Los Angeles Times)

"O scriitură senzațională, cu o putere de atracție universală. Palpitantă." (Entertainment Weekly)

"E genul de carte care îți acaparează imediat inima și mintea. Neînfricată, Yuknavitch te poartă printr-o Europă de Est sfâșiată de război și meditează la iubire, pierdere și identitate... O carte-șoc, provocatoare și fascinantă." (Bustle)

"Caracterul ludic al lui Yuknavitch, atât la nivel formal, cât și lingvistic, o plasează în avangarda literaturii americane contemporane. Un tur de forță." (Los Angeles Review of Books)

"Yuknavitch scrie despre artă, violență, sex, ferocitate, voință și viața femeilor cu o forță explozivă, într-un limbaj exuberant, care evocă mitologia modernă și pe care îți vine să-l devorezi pur și simplu. Are o asemenea măiestrie în limbaj, încât se lasă purtată de el, fără teamă, până acolo unde cele mai multe scrieri contemporane nu ajung. Este o scriitoare de mare forță." (Literary Hub)

"Deși plin de acțiune și de intrigă, romanul nu este un simplu thriller. Examinează splendid fisurile, pierderile și multitudinea de feluri în care ne revenim de pe urma lor. O călătorie incitantă." (The Huffington Post)


Imaginea pe care o ai despre Europa de Est. Evocată cu puterea imaginației. Oricare ar fi imaginea aceea. Oricum ai ajuns la ea. Iarnă. Albul acela...

Într‑o noapte de iarnă, pe când nu mai era copilă, fata iese în pantofi prin zăpada de afară, legănând în brațe un sine, cu spatele întors spre o casă care nu‑i aparține. La un an de când a văzut cu ochii ei cum o explozie îi nimicește întreaga familie. Are șase ani. Trăiește în casă cu o văduvă care i‑a oferit adăpost - ei, o orfană de război, o fată a neantului.

Dar n‑a uitat niciodată noaptea aceea - o vânătaie de care nu mai scapă. O imagine în albastru și negru apărându‑i și dispărându‑i la nesfârșit din memorie. Împlântată pentru totdeauna în corp, explozia i‑a vătămat coloana, o tijă de metal străpungându‑i carnea. O rămășiță a acelui moment îi va rămâne înfiptă între vertebre toată viața.

Gândul îi fuge din nou la momentul exploziei, o singură flacără luminându‑le chipul tatălui și mamei, mai întâi albă, apoi galbenă, apoi portocalie și albastră, apoi neagră, apoi nimic. Capul ei s‑a rotit din cauza forței exploziei. Chestia asta n‑o sperie. Ceea ce odinioară a însemnat coșmaruri s‑a transformat acum în culoare și lumină, compoziție și poveste. A devenit un tovarăș de viață care o însoțește. Natură statică cu familie moartă.

Zăpada îi stârnește simțurile; ar vrea să‑și fi tras o haină pe ea. Să‑și fi legat pantofii cum trebuie, să fi purtat șosete adecvate. Luna creează un decor pentru mișcările ei și de aceea... amețește.

Aude ceva care nu sunt nici pașii săi, nici zgomotele nopții, nici întinderea albă din fața ei. Îi e frig la picioare și‑și dă seama dintr‑odată cât de amorțite îi sunt mâinile pe care le ține la subsuoară. La început, nu știe să identifice zgomotul. La început, pare să fie zgomotul unor aripi de colibri, dar nu e posibil. Un fâlfâit șoptit ca un secret, apoi nimic.

Și‑l amintește pe tatăl ei: ochii lui, cuvintele.

Aude zgomotul din nou și își dă seama că este un lup prins în capcană. Se uită în jos, spre linia gardului. Chiar e un lup, mai mult decât frumos, cu laba prinsă în capcană. Se apropie de el, simțind cum frigul mușcă din ea. Privește lupul cu atenție. Lupul este inteligent. E pe ducă. Pentru o clipă, îi trece prin cap să‑l elibereze.

Lupul aproape că a scăpat.
Dar libertatea îl va costa piciorul.
Un schimb echitabil.
Stă perfect nemișcată.
Mai nemișcată decât un mort.
De altfel, o imagine familiară, căci a văzut de multe ori un cadavru în zăpadă.

În lumina lunii, în ritmul mișcării ei, privește cum lupul își roade laba. Luna traversează încet cerul și, la umbra acestei mișcări, reflectate în ochii fetei, lupul scapă în sfârșit.

Atunci face ceva pur instinctiv, infantil de‑a dreptul. Se apropie de capcana de metal ruginit în care e membrul retezat, unde sângele și efortul animalului au înroșit albul imaculat al zăpezii - ca un gest violent pe o pânză. Acolo, fără să se gândească, își dă jos pantalonii și chiloții, se lasă pe vine cu o forță primitivă și se pișă și se tot pișă pe locul unde a avut loc ticăloșia. Un nor de aburi se ridică din zăpadă și din sânge, încălzindu‑i pielea.

Închide ochii.
Gura i se umple de scuipat.

Așa se formează sexualitatea unei fete - imagine cu imagine -, în contrast cu albul; tabu, nechibzuită, corporală.

Deschide ochii.
Mirosul de pișat, mirosul de sânge și mirosul pielii ei tinere se combină. Își linge buzele.
Lupul fuge. Fuge în trei picioare, ca toate creaturile betege, traversând zăpada.
Se gândește: iată ceva adevărat.
Se gândește: iată o viață.
Se gândește: nu vreau să mor, dar așa voi trăi mereu - rănită și animalică, împleticindu‑mă pe un fundal alb. Se apleacă și‑și freacă palmele de sânge. Își ridică mâinile, ochii și inima spre cer, acolo unde se spune că este Dumnezeu, un zeu care nu i s‑a arătat niciodată și pe care îl va înlocui cu altceva. Dacă s‑ar uita cineva la mâinile ei, ar zice că se roagă. Dar ea nu se roagă. Închide ochii. Este noaptea în care se întâmplă. Se uită la mâinile ei înroșite. Râde. Se apleacă și scoate membrul retezat din capcană. Apoi începe să fugă către un sine.

Ce altceva înseamnă o fată, dacă nu o devenire obscenă și splendidă pe un fundal alb? O fantezie sclipitoare care‑și inventează sensul.


"Pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei."

Ce vrăjeală! Virginia, te bag undeva, babă moartă ce ești!

Sunt într‑o cameră de un albastru întunecat. O cameră pentru scris. O cameră creată de mine - cu ritualurile și cu sanctuarul ei. Îi văd pe soțul și pe fiul meu în camera cealaltă, jucându‑se cu o cameră video. Când îi văd împreună, inima mi-e mototolită ca un cocoloș de hârtie. Mă aplec și scot de sub birou o sticlă de scotch. Scotch‑ul meu. Balvenie. Vechi de treizeci de ani. Îmi torn un păhărel. Beau. Mi se încălzesc buzele și gâtul. Închid ochii. Nu sunt Virginia Woolf. Știi câte femei nu‑și permit o cameră, câte femei n‑au niciun ajutor sau câte scriu în baruri, în autobuze, în toalete? Prefer un alt citat: "Descurcă‑te cu ceea ce îți iese în cale." Sau: "Cineva trebuie să moară ca noi, restul, să prețuim viața mai mult."

Știu câte ceva despre moarte.

În tot ce am scris vreodată, există o fată. Uneori e moartă și bântuie povestea ca o fantomă. Uneori e orfană de război. Uneori doar rătăcește. Poate că e o metaforă sau poate că ea sunt eu sau poate că e un personaj care tot revine. O scriu și o tot scriu. Uneori am impresia că o urmez într‑un alt spațiu sau un alt sine. Mă conduce. Îmi dirijează traficul vieții.

Întotdeauna am fost suspicioasă față de naratori. De fapt, și față de personaje. Față de figurile de stil pe care le creăm ca să înlocuiască oamenii. Sau pe noi înșine. Au ceva ciudat și nefiresc - felul în care fac ceea ce le spunem noi să facă, felul în care ni se supun. Nu am încredere în ele. Mai ales în naratori. Niște găinați.

De multe ori am fost altcineva.
Timp de optsprezece ani am fost o înotătoare profesionistă.
Un an și jumătate am fost secretară într‑un cabinet de avocatură.
Opt zile am fost ospătăriță.
Șase ani am fost dependentă de heroină. De fentanil.

Am fost căsătorită de două ori - prima oară, unsprezece ani și acum, de aproape treisprezece ani.
Douăzeci de ani m‑am culcat cu femei. Cu bărbați m‑am culcat toată viața - de când am prima amintire -, dacă a te culca cu bărbați înseamnă contacte sexuale cu bărbați și cu penisurile lor.

Aici apare tata.

Încercările de sinucidere ale mamei mele au avut loc când aveam opt, optsprezece și douăzeci și opt de ani. Apoi a reușit.

Am fost exmatriculată de la facultate o dată, am renunțat de două ori, apoi m‑am zbătut să obțin un doctorat. Am devenit profesoară de chestii literare. Oricare ar fi ele.

Beau scotch de douăzeci și șase de ani. Balvenie, vechi de treizeci de ani. Când și când.

Prima oară am fost încarcerată optsprezece luni și eram minoră.
A doua oară am fost încarcerată opt luni și eram majoră.
A treia oară am fost încarcerată opt nopți.

Prima oară am fost mamă doar nouă luni, apoi am devenit mama unei fete moarte. Acum sunt mama unui băiat. Un băiat ciudat și viu.

La vârsta de opt ani, am fost deprimată un an, dar am resimțit-o ca pe o scufundare sub apă, ceea ce mie, înotătoarei, mi‑era familiar. A doua oară am fost deprimată la unsprezece ani, timp de doi ani, și apoi la optsprezece, timp de trei ani. M‑am afundat - depresia, acest al doilea sine - și am ieșit la suprafață violent, de mai multe ori.

Toți oamenii pe care îi iubesc sunt artiști. Niciunul dintre noi nu știe despre ce vorbim. Bineînțeles că pretindem că știm. Unii dintre noi câștigă premii și se ridică în mod ciudat de la suprafața lucrurilor; alții se spetesc muncind, transformând truda într‑o poveste de dragoste mult prea virtuoasă. Unii dintre noi au slujbe sau funcții pe viață sau familii; unii sunt bogați, alții depind de burse; unii sunt fără adăpost sau nomazi, alții sunt dependenți sau în curs de recuperare sau se reapucă de droguri. Oare nu urmărim cu toții o viață în care arta să conteze? Ce personaje suntem și noi!

Fratele meu, dramaturgul din New York, câștigător al cetățeniei americane, care a ajuns la bunăstare. Actualul meu soț, cineastul, motivat să creeze imagini pentru spectatori care tânjesc să scape din celălalt film, viața. Iubita mea de odinioară, fotojurnalistă de război, o puristă a imaginii, traumatizată de propria stea căzătoare. Prietena mea, artista de performance‑uri, cea de‑a doua șansă a generației, tinerețea ei fiind singura noastră posibilitate de a transmite ceva mai departe. O falsă moștenire. Cea mai dragă și mai curajoasă prietenă a mea, poeta iubitoare de femei și de excese sexuale și lingvistice. Fostul meu soț, pictorul, care a ținut într‑o mână pensula cu care crea lumi noi și în alta pistolul cu care a încercat să mă împuște.

Creăm artă, dar în relație cu ce, mai exact? Toți artiștii din trecut pe care îi admirăm s‑au născut din războaie sau din situații de criză. Viață și moarte. Noi am apărut în punctul culminant al capitalismului. În plină monstruozitate consumeristă. Chiar și atunci când ni s‑a năruit viața, tot nouă ne aparținea. Viața noastră plăpândă, excesiv de dramatică, americană. Și fiind de acolo de unde suntem - din așa‑zisa noastră țară, definită de mirosul unui latte bine făcut, de bâzâitul tăcut al mașinii de război a toate devoratoare și de fața televizată a lui Oprah -, suntem oare în favoarea a ceva? Împotriva a ceva?

Originea noastră artistică a fost pulverizată. Tați morți și mame curajoase opunându‑se kitschului acestui nou secol superficial și de unică folosință. Îi iubesc pe toți. Scriu despre toți. Oare iubirea generează artă? Care este povestea sinelui? Ce este cronologia? Istoria vieții? Ce poveste trebuie să‑i atribui naratoarei mele, o scriitoare americană de patruzeci și cinci de ani - ce intrigă, ce pasiune? Nodurile vieții unui scriitor sunt încorporate în povestea pe care o spune.

Mi‑am inventat sute de identități. Am fost bărbați și femei.
Mi‑am populat întregul corpus al experienței cu ficțiuni.
Cine ar putea să spună că ei nu sunt eu? Că eu nu sunt ei?

Și dacă de data asta voi spune adevărul, va fi diferit de celelalte povești? În ce sens? Într‑unul care chiar să conteze?

Suntem cine ne imaginăm că suntem.
Fiecare sine este un roman în curs de desfășurare.
Fiecare roman este o minciună care ascunde sinele.
Cititorule, aceasta este o poveste despre relația dintre mamă
și fiică.


Atunci când violența este în pragul casei, copila nu înțelege. Chiar dacă este oarecum conștientă de existența războiului, a violenței și a pericolului care o înconjoară, adevărul este că fețele și mâinile oamenilor din familia ei, caii din hambar, șoarecele pe care îl ține în secret ca animal de companie, cartofii înghețați din pământ, mingea pe care și‑a făcut‑o din piei de animale, paie și sfoară, geamul de la ferestre și pereții tremurânzi ai casei sunt infinit mai reali pentru ea. N‑are cum să fie altfel. Vocea mamei care‑i cântă la culcare, timbrul grav al vocii tatălui care citește o poezie, mirosul pielii fratelui chiar înainte de a se afunda în vis, ochiul imens al lunii, toate acestea eclipsează violența din jur. Ca atunci când Anne Frank scria despre copaci.

Atunci când violența a ajuns în satul de lângă casa fetei, nimic n‑a împiedicat‑o să ajungă la ușa ei, în corpul ei. În corpul ei de fetiță de șase ani.

De șaptesprezece ori la perete sau în hambar: Dacă te miști sau dacă țipi sau spui ceva, îi omor pe toți. În fața ta. Mai întâi îi torturez și apoi îi ucid. Ochii îi sunt cât se poate de lipsiți de viață. Brațele, cât se poate de moi. Inima, cât se poate de ferită. Penisul unui soldat penetrează carnea albă și plăpândă a fetiței, peștera ei mică și roșie, inima ei ca un pumn zdrăngănind fă‑te‑moartă‑fă‑te‑moartă‑fă‑te‑moartă.

Numără.

În lumea din jurul lor, actele de violență nu se mai terminau. Bărbații erau trimiși în închisorile din silozurile de gheață. Femeile și copiii erau violați în mod repetat. Copiii erau vânduți și cumpărați pe piața liberă. Violența sistematică devenise parte din viața de zi cu zi, așa că nu era un lucru neobișnuit să vezi dacă nu sânge și membre, atunci frică transferată și groază în microexpresii. Tremurul unei mâini sau zbaterea unui ochi; urme de gloanțe pe o parte a casei; femei cu răni în jurul ochilor și gurii, adânci ca niște gropi arheologice; băieței care nu pot sta pe scaune.

De asemenea, membre și sânge. Sfârșitul lumii venea o dată la două zile. America - această mare creatoare de lumi - era oarbă și surdă la toate astea. O poveste care n‑a existat niciodată, căci nimeni n‑a văzut‑o reprezentată.

Și apoi, într‑o zi, familia ei a sărit în aer. O explozie fără importanță.
Doar o explozie anonimă.

În spatele fetei, o fotojurnalistă cu o misiune importantă. În acel moment, gura fetei s‑a deschis ca pentru un urlet de copil, dar nu a ieșit niciun urlet, nici în momentul exploziei, nici de atunci încolo. Aerul i‑a rămas blocat în plămâni, ca la animale. Ochii i s‑au închis, pielea i s‑a albit, lipsită de sânge, mâinile i‑au luat‑o în sus, necontrolat.

Erau oameni spre care ar fi putut să fugă. Erau, evident, soldații; cu siguranță, chiar și în mijlocul brutalității, trebuie să fi existat un suflet bun, un bărbat care să‑și aducă aminte de familia lui și care măcar s‑o trimită la un orfelinat. Mai existau și alți oameni în apropiere, vecinii din sat, care priveau sau se ascundeau. Și, nevăzuți de ea, existau străinii: fotojurnaliști clandestini în căutarea imaginii perfecte, reporteri nerăbdători care voiau să pună mâna pe poveste, militanți pentru "drepturile omului" care tăiau frunze la câini în "adăposturi".

Dar ea nu a fugit spre niciunul dintre acești oameni. N‑avea nicio treabă cu ei. După explozie, a fugit în pădure. Mică și rapidă cum era, a dispărut, un corp de fată smuls de la sursa iubirii. Ce noroc pe fotografă că s‑a întâmplat să fie acolo. Ce instincte sigure, va spune editorul ei. La fix. E clar de ce i s‑a dat jobul ăla. Ne imaginăm că cei mici sunt inocenți și neajutorați, i‑a scris editorului într‑un bilețel, dar de fapt nu e adevărat. Gândește‑te la cât de mulți copii supraviețuiesc celor mai cumplite atrocități și acte de violență. Sute de mii de copii. Armate întregi. Nimic nou. A îndoit biletul în două și l‑a sigilat cu un film nedevelopat înainte să îl expedieze.

Fata ar fi putut să moară odată cu familia ei în explozie.
Dar n‑a murit.

Așa că acum fuge.
Când fuge, nu se mai gândește la nimic.
Nu aude nimic în afară de bătăile inimii, explozia a asurzit‑o.
Fuga înseamnă un mare gol alb și nezgomotos.
Fuge.
Fuge spre marginea întunecată a pădurii din apropiere.

Strânge din pumni ca un bărbățel furios.

Marginea pădurii devine clară.
Strânge din dinți.
Luna, Ménuo, un mare ochi alb în întuneric.
Ninge.
În mod miraculos, zăpada îi ascunde urmele de pași.
Crengile copacilor își deschid brațele.
Gâfâie.
În sfârșit, pădurea o adăpostește.
Fuge în continuare.
Pădurea este albă și neagră - luminată printre copaci de lună.
Fuge până când picioarele și plămânii ei strigă: Copilă.
Se oprește.
Se uită spre cerul înnegurat, vizibil dincolo de coroanele copacilor.
Își privește suflul cum creează aburi în fața ei.
Apoi merge și tot merge, atingând scoarța copacilor ca să prindă curaj.
De la copac la copac, își recapătă suflul.
Nu are niciun gând, are doar corp.

Pădurea este alcătuită din tuneluri. Fiecare tunel duce la un loc și mai afundat în pădure și cu cât pătrunde mai adânc, cu atât e mai sigură pe picioare. A vânat de multe ori în această pădure și chiar dacă își simte mintea zbârnâitoare și plină de vată, știe că este departe de a fi singură. În primul rând, există copacii. Și animalele. Căprioarele, iepurii, șoimii, lupii. Ménuo, luna. Și pe partea cealaltă a nopții, Saulé, soarele‑mamă, zeița tuturor oropsiților, mai ales a orfanilor. Și Aušrine, Luceafărul‑de‑Dimineață, și Vakeriné, Luceafărul‑de‑Seară.

Și, bineînțeles, taberele rebelilor.

Așa că atunci când n‑o mai țin picioarele și pielea îi devine rece ca a unui cadavru, are noroc că este doborâtă de un băiat pe care războiul l‑a transformat în bărbat. Din fericire, cade grămadă pe pământ. El îi pune partea lungă și tare a armei pe gât, dar ea n‑o simte. Îi bagă lumina lanternei în ochi. Miroase a băiat, a armă, a pământ și a sudoare. Nu‑i vede fața și e mai bine așa. Își lasă corpul moale, privirea îi devine fixă și, zâmbind, își pierde conștiența.

Când își revine, este înăuntrul unui mic cort improvizat. Este pe pământ, acoperită cu pături. Își simte mâinile și obrajii foarte fierbinți și o ustură. O femeie îmbrăcată în haine de bărbat o mângâie pe cap și îi șoptește: Șșșt. Aproape ca o mamă. Bea asta. Observă că femeia are atârnat de umăr un pistol‑mitralieră care se leagănă ușor, în ritmul vocii ei. Într‑un colț al cortului, un bărbat este îmbrăcat cu haine de femeie, iar arma și cuțitul îi sunt prinse de burtă cu eșarfe. Apoi adoarme din nou.

A doua zi dimineața, soarele e pe cer și femeia a dispărut, iar deasupra ei stă băiatul‑bărbat cu arma lui. Știe asta pentru că îl miroase. O lovește între coaste cu piciorul. Ridică‑te, spune el. Ea se ridică și descoperă că este îmbrăcată cu niște haine grele de băieți. El îi dă o pereche de cizme care au paie și frunze îndesate în ele. Apoi îi spune că o va duce, împreună cu alt bărbat, la marginea pădurii. Nu plânge, îi spune. Ai noroc că ești în viață. Și mai mult noroc că nu ești în gulag, scrofițo. Le‑am spus că ar trebui să te băgăm într‑o groapă ca să pândești dușmanii - poți să guiți dacă vezi ceva. Dacă nu poți să lupți, ești degeaba. Le‑am spus că ar trebui să te folosim ca momeală. Scuipă pe jos. Apoi își scoate penisul și urinează chiar lângă picioarele ei. Aburul se ridică între ei. Le‑am spus că ar trebui să te omorâm. Nu‑mi pasă dacă trăiești sau mori.

Ea nu este speriată. Îl aude vorbind și se concentrează din răsputeri la fața și la gura lui, așa că‑și simte ochii ca pe niște gloanțe. Ea vrea cizmele. Le vrea cu violență. Vrea haina murdară și ruptă și mirosind a pișat. El se apucă de penis și se apropie de ea, ea se pregătește să facă pe moarta, dar el doar îl freacă de brațul ei. Mai tare. Mai repede. Mușchiul înroșit al unui băiat. Ea numără momentele de tăcere. După puțin timp, el ejaculează cu un jet puternic și fierbinte care‑i împroașcă haina. Ea își trage haina fără ezitare, privindu‑l în ochi. Pe podea, îmbibată cu pișat, este o eșarfă pe care ar înhăța‑o și dacă ar fi în flăcări. O înfășoară și o tot înfășoară în jurul capului, până când acoperă tot, mai puțin ochii. Vrea și traista cu pâine uscată, bidonul cu apă murdară, cuțitul defect. Vrea tot ce îi dă el.

Mărșăluiesc spre marginea pădurii. Arată spre un punct dincolo de peisajul înzăpezit. Bărbații spun că acolo se află o fermă. De unde se află ei, locul arată de parcă ar putea fi orice. Sau nimic. O ia din loc. Este posibil să se îndrepte spre un nimic albicios. Se întreabă dacă o vor împușca până la urmă. I se pare că‑i aude râzând. Se întoarce o singură dată și se uită înapoi. El are arma îndreptată spre ea. Ea vede un lup cu colțul ochiului, lupul o privește, sau poate e o haită întreagă, o privește în timp ce dă înapoi, iar ea înaintează lent, spre o formă nevăzută, undeva în depărtare.