Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens

Saul Perlmutter a primit, alături de alți doi colegi, premiul Nobel pentru fizică în 2011, în urma demonstrării expansiunii accelerate a universului pe baza observării supernovelor aflate la mari distanțe. Este profesor de fizică la Universitatea din California, Berkeley, și este cercetător senior la Laboratorul Național Lawrence Berkeley.

John Campbell este profesor de filosofie la Universitatea din California, Berkeley. A beneficiat de burse de cercetare Guggenheim și NEH (Fondul Național pentru Științe Umaniste din SUA) și a fost președinte al Societății Europene pentru Filosofie și Psihologie.

Robert MacCoun este specializat în psihologie socială și este profesor de drept la Universitatea Stanford, fiind totodată membru senior al Institutului "Freeman Spogli" pentru Studii Internaționale. În 2019, a fost recompensat cu Premiul "James McKeen Cattell" pentru întreaga activitatea de cercetare, distincție oferită de Asociația pentru Științe Psihologice.
Bazat pe un curs extrem de popular de la Universitatea din California, Berkeley, volumul de față ne arată cum putem folosi "trucurile" din cercetarea științifică, pentru a lua cele mai bune decizii și a rezolva cele mai dificile probleme, într-o epocă a incertitudinii și a avalanșei de informații.

Cum luăm decizii legate de sănătate atunci când indicațiile medicale se bat cap în cap? Cum știm dacă ceea ce presa relatează este cu adevărat o "descoperire științifică epocală"? Cum abordăm cu prietenii sau cu rudele teme sensibile, precum încălzirea globală sau importanța vaccinării?

În Gândirea mileniului trei, un fizician premiat cu Nobel, un psiholog și un filosof ne familiarizează cu instrumentele pe care oamenii de știință le-au dezvoltat pentru a evita să se păcălească singuri, pentru a înțelege mai clar lumea și pentru a lua decizii utile, în cunoștință de cauză.

Oferind ocazii pentru exersarea gândirii critice, într-un limbaj accesibil și cu exemple vii din viața cotidiană, dar și din culisele cercetării științifice, cartea ne ajută să găsim sensuri în ceea ce pare lipsit de orice sens.


OK, atât despre viziunea pesimistă asupra grupurilor. O viziune mult mai optimistă este perspectiva axată pe "înțelepciunea mulțimilor". În 1907, Francis Galton a publicat în revista Nature un articol în care documenta o descoperire remarcabilă. Galton ceruse unui mare număr de oameni să ghicească diverse mărimi fizice, de exemplu înălțimea sau masa unui obiect. El a arătat că, și atunci când cele mai multe presupuneri se abăteau mult de la valorile reale, dacă se calcula media tuturor estimărilor, rezultatul se apropia foarte mult de adevărata valoare. Iată un exemplu: la un curs, le‑am cerut tuturor studenților să estimeze cât cântărește (în livre) cel mai mare struț în viață [1 livră (pound) = 0,45 kg]. Am avut estimări care au variat între 15 livre și 2 tone! Dar media răspunsurilor a fost de 326 de livre - foarte apropiată de greutatea corectă de 345 de livre. Deși noi știam (și curând vă vom spune și vouă) exact cum funcționează acest proces, el continuă să ni se pară magic. E ca și cum există o invizibilă minte a grupului.

Numeroase exemple din viața reală care ilustrează acest efect de înțelepciune a mulțimilor au fost documentate în 1972 de Benjamin Page și Robert Shapiro în cartea lor The Rational Public ["Publicul rațional"] și de James Surowiecki într‑un bestseller din 2004, Înțelepciunea mulțimilor.^[i] Ambele cărți sunt animate de un sentiment de optimism și sărbătoare, autorii îmbătându‑se cu ideea că, în vreme ce fiecare dintre noi poate fi ignorant în felul său, dacă ne unificăm ignoranța, putem fi sclipitori fără ca nimeni să se răzgândească.

Ne displace peste măsură să stricăm petrecerea, dar nu există nimic magic aici. Iar ceea ce se petrece nu are nicio legătură cu niște minți colective sau măcar cu capacitățile umane. În schimb, după cum recunosc acești autori, efectul de înțelepciune a mulțimilor este rezultatul pur mecanic al unui concept fundamental din statistică - "legea numerelor mari". Vă amintiți distincția noastră dintre zgomot (eroare aleatorie sau statistică) și bias (eroare sistematică). Când facem măsurători ori când solicităm estimările oamenilor privind o cantitate oarecare, fiecare estimare va conține o eroare aleatorie. În forma ei cea mai simplă, legea numerelor mari spune că, atunci când însumăm un vast set de estimări (de exemplu, calculând media lor), erorile lor aleatorii se vor anula unele pe altele. Gândiți-vă la presupunerile studenților noștri privind greutatea struțului. Majoritatea oamenilor nu știu mare lucru despre struți, dar apelând puțin la un raționament Fermi (vezi Capitolul 11) putem înțelege că numărul corect va fi mai mare decât greutatea majorității oamenilor - așadar, probabil peste 200 de livre - și considerabil mai mic decât greutatea unei mașini - așadar, probabil mult sub 1.000 de livre. Pe deasupra, ghicim și, fiindcă erorile aleatorii sunt probabil sub ori peste valoarea reală, când suprapunem răspunsurile oamenilor erorile încep să se anuleze una pe cealaltă; de exemplu, dacă presupunerea mea este greșită cu +50 de livre, iar a ta cu -30 de livre, împreună greșim cu numai 50-30 = 20 de livre.

Odată ce înțelegem acest efect, putem vedea că nu are nicio legătură cu deliberarea în grup sau cu inteligența grupului. Într-adevăr, putem demonstra că, dacă le permitem membrilor grupului să interacționeze, performanța grupului este mai slabă. De exemplu, le-am cerut odată studenților să ghicească procentul votanților din Alameda County (care include Berkeley și Oakland) care l-au susținut pe Mitt Romney în alegerile din 2012. Estimarea medie a fost de 19,8%, foarte aproape de răspunsul corect de 18,4%. Dar înainte de-a le spune acest lucru, le-am cerut studenților să încerce a-și valorifica inteligența colectivă discutând între ei estimările propuse. Rezultatul acelei deliberări a fost o nouă estimare cu o medie de 24,2% - cu alte cuvinte, s-au descurcat mai prost. Aici este ilustrat micul secret murdar al literaturii de specialitate privind performanța grupului restrâns, anume faptul că multe dintre beneficiile agregării opiniilor se pot pierde din clipa în care oamenii discută între ei! Desigur, în cele din urmă, noi vom pleda pentru ideea ca oamenii să discute între ei, dar structurând cu atenție deliberarea.

EXPERIMENTELE CU GRUPURI RESTRÂNSE CLARIFICĂ SITUAȚIILE ÎN CARE GRUPURILE ÎNREGISTREAZĂ SUCCESE SAU EȘECURI

Am argumentat că lucrările care discută despre "nebunia mulțimilor", "gândirea de grup" și "înțelepciunea mulțimilor" nu sunt pe deplin credibile ca imagine generală a manierei în care se comportă în mod tipic grupurile când trebuie să ia decizii. Acum ne îndreptăm spre literatura dedicată experimentelor cu grupuri restrânse, în care grupuri de oameni obișnuiți sunt reunite ca să îndeplinească sarcini, să rezolve probleme ori să ia decizii, indivizii fiind aleatoriu distribuiți în diferite condiții controlate. În general vom sări detaliile acestor experimente, concentrându-ne asupra unora dintre ideile ce merită reținute.

O distincție esențială care ne ajută să organizăm acele descoperiri este cea dintre două tipuri diferite de influență în sânul grupurilor. Prima este influența informațională (sau "tăria argumentelor") - capacitatea de a fuziona cunoștințele colective ale grupului pentru a le folosi în construcția rațională a unei soluții. A doua este influența normativă (ori "forța numărului") - o tendință de-a arăta respect celei mai numeroase facțiuni sau celui mai numeros bloc de votanți din grup. Aceste două tipuri de influență sunt uneori greu de separat, fiindcă majoritățile favorizează deseori poziția cu cele mai bune probe și argumente. Dar în experimente este posibilă disocierea lor variind dimensiunile facțiunilor din grupuri (în vreme ce argumentele rămân constante) sau variind forța argumentelor (în vreme ce dimensiunile facțiunilor rămân constante).

Pentru unele tipuri de situații, "forța numărului" - de exemplu regula "majoritatea simplă câștigă" - pare potrivită. Grupurile trebuie să ia frecvent decizii pentru care nici logica, nici dovezile nu pot să furnizeze un răspuns "corect". De exemplu, cine a fost cel mai mare chitarist, Jimi Hendrix sau Andrés Segovia? Aici avem realmente de-a face cu o chestiune de gust. O persoană poate să argumenteze cam așa: "Segovia este un chitarist mai bun fiindcă tehnica lui este imaculată, iar studiile sale reclamă un nivel de dexteritate pe care Hendrix nu l-ar putea egala". Un altul ar putea să replice astfel: "Hendrix este mai bun pentru că expresivitatea lui emoțională și dramatismul pur ale felului în care cântă cu o mână (mă rog, cu două mâini) lărgește hotarele muzicii pop". Astfel, grupurile decid frecvent aplicând regula majorității când un subiect este în mare măsură o chestiune de opinie sau de gust - alegând ce orchestră să angajeze pentru un eveniment, ce logo să adopte pentru o nouă companie sau ce candidat să susțină înainte de alegeri. Problemele foarte serioase pot să solicite o largă majoritate (de exemplu, două treimi), dar pentru multe probleme o majoritate simplă poate fi de ajuns. O regulă a majorității poate duce la tranșarea unei teme pentru care este improbabil ca diferențele de opinie să fie aplanate.

Cu toate acestea, regula majorității poate să aibă dezavantaje importante. Facțiunile pot să recurgă la intimidare sau hărțuire ca să câștige aderenți. Membrii facțiunii minoritare pot avea resentimente și se pot simți ostracizați. Și dacă facțiunile grupului se corelează cu unele caracteristici personale precum genul sau rasa, unii membri ai comunității se pot aștepta să fie de cele mai multe ori în tabăra "perdantă".

Și multe probleme au soluții care, odată identificate, sunt "demonstrabil corecte". Odată ce ele sunt clar structurate, majoritatea sau totalitatea membrilor grupului ajung să înțeleagă că sunt raționale, astfel încât ne întâlnim cu "tăria argumentelor". Desigur, pentru a se ajunge acolo, cineva trebuie să ofere cea mai bună soluție, dar nu este suficient. Trebuie ca membrii grupului să aibă un tip de sistem conceptual comun pe baza căruia să identifice argumentele mai tari, deosebindu-le de cele slabe. Vom reveni curând la această idee.

Chiar fără să se observe deliberările grupurilor, este de multe ori posibil să se infereze ceva despre echilibrul dintre influența normativă și cea informațională din sânul grupului, dacă știți cum se împart membrii prin pozițiile lor (de exemplu, facțiuni) la începutul discuțiilor. Astfel, psihosociologii au descoperit că deciziile grupurilor privind chestiunile de gust sau de opinie tind să fie predictibile în funcție de facțiunea majoritară de la început. Acest fapt este adevărat chiar și în situațiile în care aceste grupuri nu au căzut în mod explicit de acord că ar trebui să se supună deciziei majoritare.
Cum detectăm o puternică influență informațională? La limită, un grup care operează sub regula "tăriei argumentelor" va adopta cea mai bună soluție sau cel mai bun argument care se oferă, chiar dacă acea poziție are doar un singur aderent la începutul discuției. Psihosociologii numesc asta un proces în care adevărul învinge.

După cum remarcam mai devreme, ca să se întâmple astfel trebuie să existe un tip de sistem conceptual comun care face unele poziții demonstrabil corecte sau cel puțin demonstrabil superioare altor poziții. Ce înțelegem prin "demonstrabil corect"? Înseamnă că membrii grupului au un mod comun de evaluare a unui răspuns potențial - un sistem conceptual împărtășit care poate fi folosit ca să se verifice dacă este corect.

Aritmetica este un asemenea sistem conceptual comun. Dacă suntem întrebați "Cât fac 12 × 321?" cei mai mulți dintre noi habar nu avem calculând în minte. Dar, dacă un membru al grupului strigă "Fac 3.852!", oricine care știe să înmulțească numerele poate să verifice dacă răspunsul este corect.

Un alt exemplu este o înțelegere împărtășită a logicii. Analizați: Jack o privește pe Anne, dar Anne îl privește pe George. Jack este căsătorit, dar George nu este. Există o persoană căsătorită care privește o persoană necăsătorită? Da, nu sau nu se poate determina. În grupuri unul dintre aceste trei răspunsuri este selectat rapid de majoritatea membrilor, dar este foarte ușor de văzut că un răspuns este incorect odată ce este explicat. (Vă lăsăm pe voi - sau grupul vostru favorit - să decideți.)

Cunoașterea comună poate servi de asemenea drept sistem conceptual împărtășit. De exemplu, presupuneți că mergeți undeva cu un grup și toți se rătăcesc. Toți sunteți de acord să mergeți spre nord, dar nu toți vedeți același traseu până când o persoană vă arată dealurile, despre care toți știu că sunt situate la est.

Știința este un domeniu în care sperăm să vedem un proces de tipul "adevărul învinge". Teoriile științifice bune pot servi drept sisteme conceptuale comune, cu condiția să aibă o solidă logică internă și să fie bine susținute de dovezi externe. Așadar, în știință "învinge adevărul"? Noi credem că răspunsul este "Până la urmă", dar procesul prin care se ajunge acolo poate fi lent și nu încape discuție că majoritățile științifice pot să domine temporar chiar dacă sunt greșite. (Fără îndoială, toate majoritățile științifice sunt încă parțial în eroare - doar mai puțin în eroare decât predecesoarele.) Când i s-a spus despre o carte din epoca nazistă intitulată 100 de autori contra lui Einstein, savantul a glumit: "De ce o sută? Dacă m-aș fi înșelat, unul era de ajuns". Pentru Einstein părea evident că adevărul va triumfa când fiecare dintre noi se va opri și "va face calculele matematice". Exemplul lui Einstein nu implică o matematică simplă, desigur; presupune calcule fizice legate de comportamentul luminii. Demonstrația că un calcul fizic este corect sau incorect este posibilă numai între oameni care au un sistem conceptual comun de rezolvare a problemelor (în acest caz, o plută de concepte fizice bine testate empiric și suportul matematic necesar). Dacă cei trei autori ai cărții de față ar avea de rezolvat o problemă de fizică, John și Rob și-ar lua probabil o pauză de cafea și l-ar lăsa pe Saul să o rezolve. Multe experimente pe grupuri restrânse implică sarcini de memorare, probleme de matematică și puzzle-uri logice în care este de obicei posibil să fie convinși majoritatea oamenilor că un anumit rezultat particular este corect, rezultatul fiind acela că performanța grupurilor tinde să depășească posibilitățile unui membru mediu. Dar procesul pare de multe ori să fie mai degrabă de tipul "adevărul susținut învinge" decât "adevărul învinge", prin aceea că deseori este nevoie de cel puțin doi sau trei membri care să pledeze pentru o soluție până când toți ceilalți cad pe gânduri și analizează suficient de atent pentru a vedea de ce este corectă. În consecință, grupurile nu-i depășesc întotdeauna pe cei mai buni dintre membrii lor. Și performanța grupurilor este mult mai scăzută când nu au un sistem comun precum logica, aritmetica sau raționamentul științific care să-i ajute pe membrii lor să vadă de ce o propunere este mai probabil să fie corectă.

Există un alt tip de situații în care "forța numărului" joacă adesea un rol nefericit. Într-un capitol anterior, am văzut că indivizii se molipsesc de o varietate de judecăți biasate (euristica disponibilității, biasul retrospecției și așa mai departe). Se dovedește că grupurile pot ori să amplifice, ori să atenueze judecățile biasate. Când un grup operează în primul rând pe baza unui proces bazat pe "forța numărului" (majoritatea câștigă) grupul poate efectiv să amplifice orice bias comun al judecății individuale, astfel încât grupurile pot să înrăutățească lucrurile. Rețineți că această concluzie nu implică tipul de patologii instituționale pe care Janis le semnala ca factori de risc ai gândirii în grup - o lipsă de leadership imparțial, izolarea de vocile din afară etc. Dacă strângeți un mănunchi de necunoscuți și le cereți să rezolve o sarcină care evocă iluzia retrospecției sau euristica disponibilității, cât timp grupul se angajează într-un proces bazat pe "forța numărului", amplificarea interpretărilor biasate este inerentă.

Pot grupurile să atenueze pozițiile biasate? Din fericire, răspunsul este da, cu două tipuri de condiții.

Prima este întrunită când membrii grupului au diferite biasuri. Am văzut cum erorile aleatorii se anulează reciproc prin agregare. Prin definiție, deformările și ideile biasate nu sunt aleatorii, astfel încât nu ne putem aștepta ca ele să se anuleze reciproc, dar aspectul esențial este aici dacă toți membrii grupului comit aceeași eroare biasată sau dacă fiecare membru are un bias diferit (de exemplu, o ideologie politică diferită). Dacă biasurile diferă, atunci se pot anula între ele. Acesta este un motiv pentru care diversitatea membrilor poate să promoveze o performanță mai bună.

Remarcați că am spus că diversitatea membrilor grupului "poate să promoveze", și nu că "va promova" o performanță mai eficientă. Dacă o face depinde de măsura în care diversitatea implică un atribut care ajută grupul să găsească idei noi de rezolvare a sarcinii. Și, ca să beneficieze de diversitate, grupul are nevoie de o cultură bazată pe respect și participare, de natură să permită punctelor de vedere minoritare să se facă auzite și să fie luate în serios. Dar, firește, diversitatea poate să ofere și alte beneficii (echitate, legitimitate, noutate, distracție), indiferent de efectele sale asupra performanței.

A doua condiție alternativă (care permite grupurilor să depășească biasurile comune care inițial le distorsionează judecata) este să conlucreze conform unei scheme în care "adevărul învinge". Gândiți-vă, de exemplu, la euristica ancorării pe care am descris-o în Capitolul 12: dacă un grup încearcă să estimeze cât va costa renovarea unei clădiri, estimările lor inițiale pot fi cu ușurință denaturate de o ancoră frapantă, de exemplu, sugestia unui lider că ar trebui să pornească de la o estimare arbitrară de 100.000 de dolari și să ajusteze în jurul ei. Dar dacă cineva spune "Stați puțin, 100.000 de dolari nu sunt nici pe departe suma potrivită" și începe să arate în ce fel cheltuielile probabile ar putea fi cu ușurință mult mai mari, ancora își va diminua importanța cât timp ceilalți membri consideră calculele plauzibile.