Exersând

"Prieten", zici.

Prieten, prieten, prieten.

Sunt copil, am şase ani, şi mă întreb aşa: dac-aş fi orb?! Merg pe stradă, ţinând ochii închişi. Câţiva paşi, întâi. Mă orientez după sunetele din jur. Fac un pas în plus, şi încă unul, iar pe măsură ce capăt încredere în mine, ajung la magazinul din colţ, ajung până la şcoală, până la biserică. Nu ştiu de ce fac asta.

Să fiu pregătit când orbesc.

Întotdeauna m-am temut c-o să orbesc.

Aş vrea să fiu ambidextru. Îmi leg mâna dreaptă de corp, folosesc doar mâna stângă. Mă tem în permanenţă c-o să rămân fără cea dreaptă. C-o să am un accident. Nisip în păr, nisip în sandale, nisip în gură, nisip în ochi, nisip în mână.
"Este doar un prieten", zici, suflând fumul în rotocoale ordonate.

Îmi trag scaunul mai aproape, să aud mai bine. Nu m-am temut însă niciodată c-o să surzesc, iar asta, evident, a fost o greşeală. Pahare, ţipete, braţe gesticulând.

Şi pentru că era atâta frică în lumea mea, am cedat-o pentru a ta. Am făcut schimb. La tine era foarte bine. M-am cuibărit în mijlocul lumii tale şi am adormit acolo, în poziţie fetală. Se simte precum o fericire copleşitoare, dar nu e tocmai asta. Ai asemenea sentimente des? Din cele pentru care cuvintele nu ajung, sau n-au fost încă inventate?
"Încetează odată!", îmi spui enervată. "Este absolut ri-di-col!"
"Ţi-e ruşine?"

Uite ce trebuie să vezi acum: e pustiu. E frig, şi ninge.

Intru în cameră şi mă întind pe pat. Vreau înapoi. Deschid ochii, îmi dau seama că mă aflu în aceeaşi cameră ca-nainte. Nu funcţionează. Cealaltă lume, lumea mea, împrumutată ţie, a murit. Nu mai ştiu cum se ajunge în ea, nu mai ştiu unde este uşa, unde este cheia. Uşa, nu o văd, deşi pipăi cu degetele pereţii, cheia: am pierdut-o.

Sau nu, nu, ţi-am făcut-o ţie cadou.

Suntem în cafenea, suntem pe coridoarele facultăţii, suntem într-o excursie la munte. Suntem la primul sărut. Iarna este geroasă, cruntă, cea mai grea iarnă de până acum, probabil că eu am adus-o în lumea ta. Lumea ta, până la mine, n-a cunoscut decât vară. Trecem Dunărea pe podul cu cap de leu din Budapesta. Suntem în cafenea. Iar tu repeţi cu vocea ta mică: "Încetează cu jocul ăsta prostesc!... Prostesc!... Mă faci de râs!".

Prima declaraţie de dragoste, primul cadou. Noaptea petrecută pe plajă, înveliţi într-o pătură, ascunşi unul de celălalt. Mergem la patinaj împreună, vorbim la telefon, visăm.
"Este doar un prieten.", repeţi cu vocea ta perfidă.

Dar pot citi dispreţul în ochii tăi.

Priveşti în jur jenată, te fac să te simţi prost. Ţi-e ruşine cu mine.

Este doar un prieten, spui.

Mă ridic. Îţi arunc o cheie pe masă. Lasă-l să-mi folosească şi hainele, şi prosopul, şi periuţa de dinţi din baie, şi orice mai am pe la tine. Nu mai am nevoie de nimic.

Pahare sparte, voci repezite.

Tu priveşti jenată în jur, cu faţa ta în formă de inimă, iar părul tău e pieptănat cu cărare-ntr-o parte. Urăsc culoarea din părul tău, pentru că vine la cutie. Iar unghiile tale roase în carne, au oja sărită. Iar hainele tale au miros de nou, mai degrabă un miros nou. "Eşti ridicol", spui. "Eşti foarte-foarte, ridicol."

N-am exersat asta. Nu eram pregătit. N-am exersat să te pierd. Din toate lucrurile pe care le-am exersat, niciunul nu foloseşte.

Închid ochii, acum, şi cu mâna dreaptă legată de corp, ies pe uşa barului. Găseşti asta jenant. Toate lucrurile pe care le exersez, le găseşti ridicole. Ninge, şi e foarte frig, şi ştiu asta pentru că ceva mi se topeşte pe faţă. Ceva moale şi tandru. Sub tălpile mele zăpada plescăie. Nu e destul de frig să îngheţe. Merg drept înainte. Acum: brutăria, pot simţi mirosul de pâine scoasă din cuptor, acum: cinematograful, simt mirosul de scaune şi de peliculă arsă, pot mirosi tot, şi ştiu încotro mă îndrept.

Ninge. Ninge.

Apoi deodată mi se întâmplă ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată.
"Hei, nu vezi că sunt orb?"

Deschid ochii.
"Hei, dar tu nu vezi că eu sunt oarbă?"

Deschide şi ea ochii la rândul ei. Lovitura, brutală. Îşi freacă nasul, eu îmi frec bărbia. Mi-e greu să hotărăsc până şi ce mă doare mai rău, ori mai întâi. Este un pic mai scundă decât mine şi are nişte ochi mari, negri, serioşi.
"Este Crăciunul.", îi spun.

Apoi mă aplec şi-o sărut pe obraji. Îmi desfac ceasul de la mână şi i-l întind. "La mulţi ani", îi zic.
"Okay", zice. Apoi îşi trage cu un gest eşarfa de la gât, şi mi-o înfăşoară mie. "Sărbători fericite şi ţie." Şi mă sărută înapoi.

Apoi pleacă.

Dar nu mai închid ochii. Şi deoarece a trebuit să-mi desfac ceasul de la încheietură, mi-am eliberat mâna legată, aşa că sunt din nou dreptaci. Merg pe aleea aceasta foarte-foarte lungă care mi se deschide în faţă, al cărei capăt nu-l văd, străjuită de copaci înalţi, îngheţaţi, grei de povara lor de zăpadă. Ninge cu fulgi mari, imenşi, care plutesc alene spre asfalt. Când privesc încă o dată, realizez că sunt fluturi. Simt ceva în mână. Strâng pumnul peste contururile unei chei, şi zâmbesc. Nici asta n-am exersat.

N-am exersat niciodată ce trebuie.

Uite ce trebuie să-ţi imaginezi acum: trăieşti, iar ziua aceasta te bulversează cu frumuseţea ei. Iar dragostea te copleşeşte.
"Okay", spun.