Oraşul din jurul stadionului

Să fie suporterul de fotbal mai respectat decît cetăţeanul de rînd? Poate că da. În Vaslui au început să se înmulţească semafoarele, după ce echipa a intrat în prima ligă. Era unul singur, apoi două, apoi trei, acum sînt patru. Fanii nu trebuie induşi în eroare, trebuie ajutaţi să ajungă la stadion în timp util. Deşi în Vaslui nu te poţi rătăci, nici nu poţi întîrzia. Oraşul e mic. Dacă adăugăm stîlpii de nocturnă, pare mai luminat decît cel din filmul lui Porumboiu. Deşi luminile se aprind mai mult în zi de meci.

TVR a făcut o alegere sadic-inspirată difuzînd A fost sau n-a fost? în zilele cînd ne amintim de Revoluţie. Pentru că sînt exact zilele cînd ne întrebăm ce şi cît s-a schimbat de atunci. Zilele cînd măsurăm. Cînd numărăm felinarele să vedem dacă schimbarea se propagă din centru la periferie.

S-a propagat ceva, deci? Ceea ce în Bucureşti poate trece drept efect al consumismului nu e decît o rămăşiţă isterică de dinainte de '89. În oraşele mici, unde puterea de cumpărare e incomparabil mai scăzută decît în Capitală, agitaţia şi înghesuiala din pieţe, din magazine, de pe străzi sînt la fel de mari. Nu pentru că ne e dor să stăm la coadă, dar ne-a intrat în reflex. Spiritul Crăciunului se traduce în româneşte prin panică generalizată. Ca la noi, la nimeni. Iar asta se observă tăios de clar în oraşele mici. Mai ales dacă au cîteva lumini în plus.

Schimbarea nu e o reacţie în lanţ de la periferie spre centru, ci de la o generaţie la alta. Oamenii din Vaslui au rămas la fel, poveştile lor seamănă, din ce în ce mai triste şi fără ieşire. Cei tineri capătă de timpuriu o cută serioasă în frunte, semnul dur al sărăciei. Capătă cuta, apoi pleacă. Fabricile s-au închis. Cinematografele s-au închis. S-au deschis bănci şi magazine, care se umplu numai de sărbători sau cînd vin banii de la "italieni" sau "spanioli". Stadionul, unde se face muncă patriotică la dat zăpada, a ajuns singurul reper agreabil al oraşului în care ceasurile rămîn în urmă. Locul unde încă se simte pulsul mărunt a ceva ce se numea cîndva mîine.

Fotbalul nu poate produce mai mult decît "efuziune", cuvîntul preferat al şefilor echipei. N-are cum servi drept motor al schimbării, e doar un lucru oarecum vesel care face ca totul să pară şi mai trist, şi mai apăsător ca înainte. Blocurile cenuşii din filmul lui Porumboiu sînt tot acolo, străzile au acelaşi aer de tenebre domestice, dialogurile - acelaşi ton bucolic şi niţel defetist.

S-au pus semafoare. Dar nu neapărat din consideraţie pentru localnici, cît pentru suporterii oaspeţilor, "să vadă că avem şi pe la noi". Ultimul semafor, cel din centru, plantat lîngă un ceas electronic care arată o oră îngheţată în timp, a venit cam tîrziu. Ce ţi-e şi cu schimbările astea! Cu zece ani în urmă, pe trecerea cu pricina, murise un ziarist, izbit de o maşină. De zece ani a fost nevoie pentru o măsură de precauţie. Zece ani s-au tot sucit notabilii oraşului pînă să-şi dea seama că presa e bună şi ea la ceva. Cum la ce? Să scrie despre echipa de fotbal. Că despre altceva, nu există ştiri. Nu există decît aceleaşi ştiri.