Românii citesc puţin. Jumătate dintre ei nici n-au deschis vreo carte anul trecut. Se poate trăi cu asta. E răul statistic cel mai mic. Exista alte procente, mai sumbre, în care se moare prea mult şi prea devreme. Că nu citim, cu asta să-şi bată capul editurile.
În metroul parizian, ochiometric vorbind, un sfert dintre călători au ceva de citit asupra lor, în afară de ziarul vecinului. O "livre de poche" sau un roman "serie noire". Sau chiar un roman englezesc. Nu că lectura a ajuns brusc la modă. Nu, lectura e una dintre plăcerile cotidiene. Iar francezii îşi refuză puţine plăceri.
Gestul intim de a ţine o carte în mînă, ca orice gest intim, îl comit cu un firesc dezarmant. Dacă nu citesc, se fardează. Îşi pilesc unghiile, vorbesc la telefon (da, e o chestie intimă, teoretic). Îşi marchează teritoriul personal cu străşnicie oriunde s-ar afla. Ştiu să-l afirme şi să-l revendice fără să se înghesuie, fără să-i calce pe ceilalţi pe bombeuri. Se pricep la asta. O au în sînge. Civilizaţia. La ei, pragul casei nu separă lumea ta de lumea de afară. Nu-ţi laşi încălţările la uşă. Nu-ţi laşi spaţiul personal în urmă, cînd ieşi în stradă. Strada e tot spaţiul tău, pe care îl împarţi cu ceilalţi, metroul, tot spaţiul tău. Şi atunci de ce să citeşti doar lungit în pat? De ce să nu citeşti şi între staţii?
Spaţiul personal e spaţiul în care te exprimi pe tine. Un spaţiu expresiv prin excelenţă. Francezii se exprimă. Cînd scot cartea, se exprimă. Fără să se sinchisească de restul lumii. Pînă şi în cel mai mărunt gest, în cele mai banale situaţii de viaţă, îşi afirmă personalitatea. Temperamentul. Stilul. La noi, nici vorbă de aşa ceva. Sînt unele libertăţi de neconceput, la care încă nu visăm. După decenii de uniformizare, rîvnim tot la uniforme. Să nu ieşim din rînd! Să nu atragem atenţia! Să ne camuflăm şi să spionăm capra, conversaţia şi mutra vecinului. N-avem ceea ce vedem la occidentali şi credem că înseamnă "egoism". De fapt, e vorba de "individualism".
În loc de spaţiu personal, ne urmăreşte peste tot teama de a fi diferiţi, teama de a fi noi înşine, oriunde şi oricum. Sînt drepturi la care nici nu visăm, dreptul de a dispune de viaţa noastră, de timpul nostru, confiscat fără rost de cozi stupide, de metrouri care vin cînd au chef, de trenuri care întîrzie, de autobuze rătăcite în trafic. La noi, călătorii, nu lucrătorii din transporturi, ar trebui să intre în grevă. Dar nici nu le trece prin cap. Drepturi şi libertăţi, bla-bla-bla. Cititul în metrou: avem voie? Este permis?
Românii nu citesc. Poate pentru că e vorba de o chestie intelectuală, iar intelectualii au prin tradiţie comunistă o imagine proastă. "Paraziţi", nu? Intelectualii sînt paraziţii clasei muncitoare. Jumătate de secol li s-a cîntat asta românilor, iar acum jumătate dintre ei nu citesc. Nu dă bine. Nu foloseşte la nimic. Se poate trăi fără asta. Fără cultură, fără elite, aceste cantităţi neglijabile, detaşabile din întregul sărac şi abrutizat. Vorba lui Gheorghidiu: doar de la un anumit venit în sus, îţi permiţi să ai probleme de conştiinţă. Viaţă spirituală. Teatre, muzică, filme, cărţi.
Poate de asta nu citesc românii. De sărăcie, de grija zilei de mîine, de prea mult stat la televizor. Şi la biserică, se duc tot din grija zilei de mîine, tot împinşi de nevoi. Dintr-o disperare oarbă, viscerală. Viaţă spirituală. Cititul? Un lux de care se pot lipsi. Şi se lipsesc fără să simtă vreo lipsă. Jumătate dintre ei.
La francezi luxul face parte din viaţă, în orice moment al ei. Grija zilei de mîine? Da, o au şi pe asta, dar au o grijă mai mare: calitatea vieţii. Şi tot încercînd să-şi trăiască viaţa cît mai bine şi mai plăcut posibil, au transformat totul în cultură. Mîncarea e cultură, băutura e cultură, nodul şic de la fular e cultură, balerinii în decembrie sînt cultură, mersul pe stradă, grădinăritul, salutul la intrarea în magazin sînt cultură. "Livre de poche" şi librăriile cu etaj sînt, desigur, tot cultură. Plăcere, rafinament. Stil. Sînt libertăţi şi drepturi, sînt părţi din viaţă la care am renunţat, nu se ştie cînd, demult, fără luptă. Fără revoltă.
Pe imigranţii îi recunoşti uşor, pentru că nu citesc în metrou. Nimic. Nici măcar anunţurile lipite pe uşi. Aruncă în gol priviri lungi, istovite. Sînt primii care iau metroul, ultimii care se întorc acasă. După un timp, mediul îi impregnează şi pe ei. Se aşază pe scaune, fără să privească în jur, ca şi cum ar fi cel mai simplu lucru din lume să nu priveşti în jur. Cotrobăie prin geanta de umăr, prin buzunare. Apoi despăturesc solemn un ziar temeinic boţit, stufos, cum sînt toate ziarele cu anunţuri de angajare. Şi încep să citească.