Esenţa fugii. Rimbaud. Fischer

"Voici l'ombre des routes"
(Arhur Rimbaud, "Michel et Christine")Din cînd în cînd, cineva se ridică şi le spune oamenilor exact ce nu vor să audă. Că Dumnezeu e mort, că religia e o laşitate, că morala e o minciună, că victoriile sînt o povară, că atentatele de la 11 septembrie sînt o veste minunată.

Iar oamenii nu îndrăznesc să treacă niciodată mai departe de astfel de vorbe, nu străpung cu întrebări suprafaţa discursului. Cum ar putea să vadă în poezia lui Rimbaud altceva decît o blasfemie? În declaraţiile şocante ale lui Fischer altceva decît scandal pur? Aproape fără excepţie, geniile sînt percepute ca ameninţări de grad înalt la adresa simţului comun.

Figuri diabolice, deci fascinante. Naturi enigmatice, frămîntate, de o fragilitate aproape înspăimîntătoare. Şi Rimbaud, şi Fischer păreau uşor de ucis. Uşor de învins. Dar, cînd nu se mai vedea nici o scăpare, cu o secundă înainte de a fi doborîţi, se întîmpla ceva. O sclipire, o desprindere, o răsucire salvatoare care-i smulgea din infern şi-i arunca spre stele. Poetul rătăcitor mai trimitea un manuscris plin de tăieturi profesorului Isambard. Mai vindea cîteva cărţi vechi pe merinde şi rătăcea mai departe. Fischer executa o mutare neaşteptată, una dintre mutările care constituiau graţia jocului său, şi răsturna meciul şi minţile adversarilor. Sau nu se prezenta la primele partide şi apoi juca îndrăcit şi cîştiga finala, cum a procedat în duelul cu Spasski.

Atît de fragili şi totuşi atît de puternici. Copilul din Charleville-Mezieres a pornit o revoluţie în poezie, puştiul din Brooklyn a învins un imperiu. Cum au izbutit ceea ce nu izbutise restul lumii pînă la ei? Printr-o lipsă îndîrjită de respect faţă de graniţe, limite şi limitări. În ura lor faţă de tot ce înseamnă condiţionare, opinia publică n-a fost decît o victimă colaterală. Adevărata miză era libertatea. Iar dacă libertatea are un preţ, ăsta este: se cucereşte în chinuri.

După lupta cu îngerul conformist, urmează înfruntarea cu demonul absolutist. Aşa s-ar explica evadările lui Rimbaud şi Fischer. Retragerile lor premature şi rătăcirile fără ţintă care le-au urmat. Rimbaud n-a luat lumea la picior din Olanda pînă-n Africa Centrală, doar ca să le facă viaţa grea biografilor. Fischer n-a hălăduit prin ţări fără contracte de extrădare cu SUA doar pentru a scăpa de birocraţii de la fisc. Esenţa acestor fugi este libertatea. Negarea limitelor. Eliberarea de orice constrîngeri. Eliberarea poeziei de formă şi a şahului de îngustimea competiţiei.

În felul lor zadarnic şi irepetabil, Rimbaud şi Fischer s-au transformat în profeţii unor adevăruri extreme. Cum ar fi acela că poezia este viaţa, nu paginile acoperite cu rînduri negre şi legate în piele. Rimbaud n-a părăsit poezia, deşi din 1872, de la 18 ani, n-a mai scris nimic, nici un vers. A plecat spre capătul ultim al poeziei, aşa cum se pleacă spre capătul lumii. A devenit corabie beată, prezentator de circ, soldat în armata olandeză, negustor, pustnic, a coborît în infern şi a urcat la suprafaţă, iar şi iar, pînă cînd i-au tăiat piciorul şi n-a mai putut să fugă decît în moarte. Ce umilinţă cîrjele, ce glumă proastă protezele de lemn, "la dracu', te păcălesc că vei merge din nou, deşi te vei tîrî tot restul vieţii!".

Fischer, la rîndul lui, s-a transformat în rege singur împotriva unui adversar care are toate piesele. A refuzat să abandoneze, deşi l-au hăituit pe toată tabla, prin toate pătratele, pînă în pătratul invincibil din Reykjavik. Încasatorii de taxe, secretarii de stat, jurnaliştii, agenţii FBI şi alte personaje nici nu bănuiau că sînt pioni pe tabla lui Bobby, unde se juca un final celebru. Şahul este viaţa, spunea Fischer. Adică totul.

În felul lor mîndru şi fără remuşcări, prinţii tenebrelor sfîrşesc renegaţi, uitaţi şi neînţeleşi. Dar provocarea a fost aruncată. Jocul s-a ridicat deasupra propriilor reguli. Lumea s-a înălţat, pentru o clipă, deasupra propriilor zei. "Nu cred în psihologie, cred într-o mutare bună". Psihologia nu se aplică geniilor. Apariţiile lor inexplicabile lasă în urmă frînturi obraznice de frază, posibilitatea unor îndrăzneli peste puterile omeneşti, cum ar fi îndrăzneala de a fugi pînă la capăt. Şi o solitudine imensă, "larger than life".

"Ce n'est rien! j'y suis! j'y suis toujours".