Fortăreţe contra barbariei

Salman Rushdie e cel mai proeminent scriitor de pe lista celor condamnaţi la moarte. Dar nu e singurul. Nici pomeneală. Îi stă alături turcul Orhan Pamuk, premiantul cu Nobel din 2006. Împotriva lui n-a fost pronunţată nici o "fatwa", deocamdată. În schimb, a trebuit să plece în exil, pentru că n-a cedat presiunilor ultranaţionaliştilor. Ameninţările cu moartea îl urmăresc şi în afara Turciei. Ultimele le-a primit acum cîteva zile. Ce poate avea atît de ameninţător o carte, încît să ridice împotriva ei armate de fanatici religioşi şi naţionalişti?

Literatura, ca discurs care suportă o infinitate de interpretări, este exact opusul textelor sacre, cu unică interpretare. Literatura reprezintă un scandal pentru fanatism. La formele de turbare colectivă, scriitorul răspunde cu izolare contemplativă. Pamuk scrie ca şi cum şi el, şi cărţile lui ar fi suspendaţi undeva în afara timpului. Îşi lucrează cărţile răbdător ca un giuvaergiu, îl simţi aplecat asupra fiecărei pagini, cufundat în mişcările sufleteşti ale personajelor ca în apele unei oglinzi. Cufundat în poveste. E unul dintre cei mai mari povestitori ai timpurilor noastre, cu un stil aproape magic, învăluitor, de Şeherezadă postmodernă care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu eul narator.

În Fortăreaţa albă, pretextul e manuscrisul găsit, povestea recuperată din arhive. Un tînăr veneţian ajuns prizonier la turci îşi istoriseşte anii petrecuţi în oraşul sultanilor. O lume întreagă se înfăţişează, cu toate culorile, mirosurile, sunetele, spaimele şi bucuriile ei violente, povestite cu o muzicalitate hipnotică. Veneţianul îşi descoperă la curtea Paşei "dublul", un personaj numit Hogea, care-i seamănă leit fizic. Cei doi descoperă asemănarea cu dezgust şi cu teamă superstiţioasă. Apoi descoperă că îi apropie şi altceva, curiozitatea ştiinţifică, imboldul spre cunoaştere, libertatea de spirit. Ajung să ia lecţii unul de la altul, să fabrice prafuri de artificii şi sisteme solare de jucărie pentru sultanul-copil, să inventeze leacuri pentru ciumă şi profeţii într-un Istanbul pitoresc de secol XVII.

Sînt două lumi care se scrutează una pe alta, de-a lungul poveştii, două lumi situate de-o parte şi de alta a oglinzii. Strîns unite de tensiunea reflectării, aşa privirea uneşte subiectul de obiect. "Cine sînt eu, de fapt?", se întreabă Veneţianul privindu-l pe Hogea sau Hogea privindu-l pe Veneţian. Cei doi îşi schimbă între ei identităţile, identitatea nu e decît un joc, la urma urmei. Iar Occidentul şi Orientul sînt mai aproape decît par, despărţite doar de o linie imaginară, suflată cu argint.

Ce poate avea periculos o astfel de carte? Ce are Pamuk atît de ameninţător? Încăpăţînarea de a încrusta o lume de sine stătătoare în mijlocul unui timp tulbure. Plăcerea de a ridica netulburat fortăreţe în mijlocul barbariei.


Orhan Pamuk, Fortăreaţa albă, Editura Curtea Veche, 2007