Johnny dă cu ascuţitul

De cîtă imaginaţie e nevoie să-l transformi pe Omul-Foarfecă în Omul-Brici? Nu de foarte multă. Tim Burton ori şi-a istovit fantezia cu The Big Fish, ori nu poate să-l vadă pe Johnny Depp altfel decît imobilizat de o mască groasă de pudră. Ori a vrut să le-o "tragă" juriilor de la Oscar şi de la Globuri. Şi le-a preparat o păcăleală de zile mari. Cum? Simplu. Din doi timpi şi trei mişcări de cameră.

Se ia un scenariu de Broadway, cu tot cu titlu. Sweeney Todd, bărbierul diabolic din Fleet Street. Apoi se ia un decor negru pe negru, peste care se toarnă multă făină, pentru un frumos efect de contrast. Se toarnă peste feţele actorilor, se presară pe mese, apoi se adaugă cîţiva gîndaci de bucătărie. Pentru culoare locală. Apoi se ia una bucată nevastă-actriţă-fetiş, pe numele ei Helena Bonham Carter şi se plasează la cratiţă. Tot din răzbunare, probabil. Aşa-i place lui Burton să-şi vadă muza: cu un cap de Meduză nepieptănată şi cu făcăleţul în mînă, strivind gîndaci, rulînd plăcinte şi visînd la o carne mai bună decît cea de pisică.

În fine, pentru ca păcăleala să prindă, se ia una bucată Johnny Depp, superactor, şi nu se face nimic cu el. Laşi briciul să facă toată treaba. Pentru că aşa îi place lui Burton, să-l asocieze pe Depp cu diverse obiecte ascuţite. Asta, plus faptul că n-o asociază pe Helena cu pieptenele, reprezintă cheia de boltă a viziunii sale regizorale. Dacă ar face în fiecare an cîte un film din ăsta, Johnny şi acul, Johnny şi furculiţa, Johnny şi fierăstrăul, Johhny şi unghiera, în fiecare an ar obţine cel puţin o nominalizare. "Iată, braţul meu e complet", spune Todd cînd ia briciul. Şi premiul asigurat, se subînţelege.

Restul actorilor n-au decît să facă pe dracu'n patru în roluri de compoziţie. Cînd Johnny dă cu ascuţitul, rupe gura tîrgului, iar juriile cad pe spate. Dacă Burton a vrut să-şi bată joc de snobii de critici, a reuşit. Dar dacă n-a vrut? Dacă a vrut să facă un musical horror şi i-a ieşit o cutie muzicală kitsch, o jucărioară macabră, de doi lei? Dacă Johnny a dat cu ascuţitul, iar el a dat-o, pur şi simplu, în bară?

Nominalizat la Oscar pentru rol, Depp face o figură foarte, foarte palidă. Şi nu din cauza machiajului. Ci pentru că partitura e sărăcăcioasă, seacă, de marionetă. Frankenstein interpretat de De Niro e un tip sofisticat pe lîngă Todd, monstrul apatic şi la fel de rigid ca briciul lui. În primele cadre, îl vedem pe puntea unei corăbii, cu o mină sumbră de parcă tocmai i s-a înecat Perla Neagră cu tot cu încărcătura strategică de fixativ, rimel şi fond de ten. Blestemă cîntat oraşul, orînduirea socială, justiţia şi judecătorii. Aşa o ţine pînă la sfîrşit, scrîşnind monoton, la fel de expresiv ca o flaşnetă. Îţi trebuie, ce-i drept, multă voinţă şi multă concentrare să iei în serios un astfel de rol.

Păcat de umorul negru strecurat în cîteva replici. E prea puţin pentru a salva farsa morbidă cu plăcinte şi cadavre. Păcăleală de juriu sau de public, e un film mort. Atît de mort, încît toptanele de crime nici nu mai contează. E mort ca un coşmar disecat şi împăiat. Dacă a existat vreun pic de viaţă, aceea a fost strivită cu făcăleţul de la bun început. Oricum, poate-şi face milă şi pomană Kusturica să-l îngroape creştineşte, cu fanfară, drept "cel mai prost film al anului". Măcar pe ultimul drum, ar avea şi pelicula lui Burton parte de muzică bună.