2. Shophouse. Residential terrace house.
a. În anul 1999, vara, în vacanță, am ajuns, pentru prima dată, în China. Mă rog, în Beijing, că despre ce am văzut acolo, în capitală, în plin centru istoric, vreau să scriu acum. Grupuri de case aliniate, continue, înșirate, pe străzi paralele înguste. Vechi, continuând o tradiție seculară, populate de locuitori în vârstă, descendenți ai primilor chiriași care s-au instalat acolo. Meschin de mici, neîncăpătoare pentru familiile cu mai multe generații, neracordate la utilități (apă, canal, wc). Întunecoase, joase, prea puțin salubre. În fața lor, pe trotuar, se gătea, iar deasupra, pe funii sau sârme improvizate, prinse între doi stâlpi sau doi copaci, budigăii și șosetele se zgâiau la Soare. Mă rog, un Soare aproximativ, acoperit de smog, roșiatic.
Hutong se numesc aceste cartiere, aceste vecinătăți, aceste insule rezidențiale istorice, pe care, sunt sigur, orașul modern, suprapopulat, îmbâcsit de zgomot, de poluare, de aglomerație, le-a înghițit de mult, pentru că, asemenea atâtor alte capitale asiatice, nici Beijingul nu mai are răbdare cu trecutul, cu tradițiile, cu istoria. Sau, dacă mai conservă câteva, asta este doar pentru a demonstra turiștilor cam care erau tradițiile în domeniul locuirii tradiționale urbane în ultima sută de ani.
Iar Soarele nu se mai vede chiar deloc, așa încât Guvernul Chinei și municipalitatea capitalei, au instalat, în marile intersecții, în marile piețe, acolo unde traficul este excesiv sau acolo unde se adună vârstnicii pentru a-și practica ancestralele mișcări aparent fizice - imense panouri pe care sunt proiectate, cu zeci de mii de leduri, mai ales în scurtele și opacele seri de iarnă, superbe apusuri de Soare: false, artificiale, computerizate.
b. În anul 2013, iarna, în vacanță, am ajuns în Vietnam (și n-am de gând să mai calc vreodată pe-acolo, oricât aș fi de tentat să merg din nou la Sapa - să revăd terasele de orez din munți sau în Ha Long Bay - pentru peisajele magnifice sau în delta fluviului Mekong, lângă Saigon - pentru tot ce au dat țărilor pe care le vizitează și, mai ales Vietnamului, apele infinite ale acestuia). Și am poposit vreme îndelungată în centrul țării, la Hoi An. Locul în care, într-o armonie excepțională, se îmbină arhitectura clasică urbană vietnameză, chineză și japoneză. Locul în care, pentru a practica ceea ce știau cel mai bine - comerțul, schimbul de mărfuri sau transportul acestora în jonci perfect adaptate atât pentru ocean cât și pentru râurile și canalele interioare, oamenii ăștia au construit străzile pe care și-au așezat casele - magazin/templu/magazie impresionante (din lemn și alte materiale de construcție ușoare, cu ferestre fără geam, cu uși mereu deschise, pentru ca vântul să se plimbe liber și să mențină o temperatură suportabilă), au drenat apele pentru a construi, între străzi, absolut necesarele canale și cheiuri, au adăugat tot ceea ce era necesar pentru o viață deopotrivă de familie, dar și comunitară - completă, eficientă, profitabilă (temple chineze ori vietnameze ori japoneze budiste, casele impresionante ale clanurilor familiale sau ale breslelor, adică locuri pentru păstrarea memoriei celor decedați, pentru aranjamente comerciale, administrative, urbanistice sau matrimoniale sau pentru depozitarea, în bune condiții de stocare și de siguranță, a mărfurilor esențiale pentru clan, grup sau comunitate).
Casele astea, înguste dar foarte lungi, ocupă întreaga lungime dintre două străzi sau între o stradă și canalul navigabil apropiat, adaptându-se perfect particularităților locului, păstrându-și, evident, toate funcțiile tradiționale. (Miros de papaya verde, Vietnam, 1993, regia Tran Anh Hung - pour la bonne bouche!)
c. În anul 2015, iarna, în vacanță, am ajuns, pentru prima dată, în Singapore (într-o a doua călătorie de cinci luni prin Asia de Sud-Est, care m-a condus spre Japonia, Coreea, Filipine, Singapore, Myanmar, Sri Lanka și Sudul Indiei) iar unul dintre primele locuri istorice pe care am dorit să le vizitez imediat după sosire, alături de Gampung Glam și Little India, a fost, se înțelege, Chinatown - locul cel mai reprezentativ pentru istoria relativ recentă a orașului, dar îndelungată și perenă a descendenților acestor călători fără astâmpăr, fără popas, fără liniște, chinezii - proprietari de nave, marinari, comercianți, slujitori în temple, navigatori, bancheri. Caselor construite de aceștia în unica tradiție pe care o cunoșteau, cu rost de locuință, cu menire de templu, cu sens de loc de depozitare, cu scop de păstrare vie a legăturilor ancestrale dintre ei, încă de pe vremea când nu își părăsiseră pentru totdeauna locul de baștină, înșirate pe străzi (drepte sau curbe) care urmau particularitățile terenului - când plat, când înclinat, li s-au adăugat, cu timpul, celebrul templu ce păstrează unul din dinții lui Buddha, construcții pentru asociații ale clanurilor comerciale, temple hinduse, moschei - în buna tradiție de normală vecinătate, de control, de ajutor și de înțelegere, pe care au creat-o și au întreținut-o acești chinezi exemplari.
d. În anul 2013, iarna - în aceeași îndelungată călătorie care m-a purtat, pentru cinci luni prin Nepal, Thailanda, Malaezia, Indonezia, Cambodgia, Laos și Vietnam, am ajuns (și am rămas suficient de mult încât să cunosc perfect locurile) în Insula Penang, în Georgetown - orașul excepțional de frumos din Nord-Vestul Malaeziei, a cărui poveste (a cărui soartă, a cărui menire), ca așezare din regiunea asta foarte disputată (de portughezi, de olandezi, de britanici, secole la rând) a Strâmtorii Melaka, este strâns legată de cea a celorlalte două orașe din strâmtoare, Singapore și Melaka.
Și, ar fi fost, poate, similară cu cea a acestora, dacă, inevitabil, locul în sine (izolat, aflat la circa zece kilometri de terra ferma) nu și-ar fi impus, firesc, particularitățile. Străzile tradiționale din Georgetown conservă același tip de case (la origine chineze) pe care le-am descris deja, retrase de la stradă, parțial cu două etaje (acesta, etajul, fiind, la rândul lui, retras față de spațiul amplu de la intrare și având, cum vom vedea, funcții speciale), chiar dacă (așa cum a fost cazul meu) sunt locuite nu doar de descendenți ai cuplurilor Baba - Nyonya, nu numai de generații de Peranakan, așa cum sunt numiți cei născuți, din (și în) aceste familii mixte, dar și de alți sosiți de departe, alți pripășiți veniți de nicăieri, alți doritori de noroc, mărire sau bogăție, alți nechemați.
Am locuit, atunci, într-o astfel de casă ce aparținea unui preot dintr-un templu hindus - din multele astfel de temple ale orașului (care se amestecă perfect cu temple budiste sau cu cele tipic chineze, ori cu moscheile musulmanilor). Mi s-a oferit un spațiu mare, deschis, fără opreliști, la primul nivel al casei, acolo unde se afla altarul familiei - ai cărei zei m-au ocrotit. Casa, ca toate cele de pe strada mea, suferise ample transformări și conservase doar rolul de locuire și de protejare a memoriei și a amintirilor familiei, călăuzită de zeii ancestrali, pereni, veșnici. Dispăruseră adaptările necesare negoțului, depozitării mărfurilor, transportului acestora.
e. În urmă cu o săptămână, în decembrie 2024, ca de obicei, în vacanță, în miezul acestei noi, a treia, călătorii de trei luni prin Asia de Sud-Est (Singapore, Indonezia și Malaezia) am ajuns - pentru a doua oară, în Melaka, pe coasta de Vest a Malaeziei; orașul care dă și numele căii de ape căreia i se spune, de secole, Strâmtoarea Melaka; orașul care era firesc să fie fondat aici și, pentru care, colonialiștii europeni în căutare de pământuri, de resurse, de sclavi, de mână de lucru, de bogății, de faimă, s-au tot perindat pe-aici, s-au tot bătut, s-au tot încăierat și încurcat între ei, doi câte doi sau, toți deopotrivă, în tradițiile fabuloase, complexe, numeroase, indestructibile ale locului.
Și am întâlnit din nou, la fel ca prin alte multe locuri în care am ajuns, în toate călătoriile mele prin partea asta de lume (în Intramuros, Manila, Filipine; în Kuala Lumpur, Malaezia; în Kampot, Cambodgia; în Colombo, Sri Lanka; în Bangkok, Thailanda; în Hoian și Saigon, Vietnam), celebrele de-acum case chinezești sau shophouses sau residential terrace houses, despre care povestesc mai departe. Casele astea au, știm deja, scop multiplu - locuință a unei familii mari, extinse pe mai multe generații, loc al memoriei familiei, loc de derulare a unei afaceri de familie, adică o prăvălie, un oficiu, loc de depozitare a bunurilor ce făceau obiectul comerțului/schimbului. Reproduc case tradiționale chineze, asociază motive ale culturii populare locale, includ influențe malaeziene, indiene, indoneziene (din Sumatra, de fapt), dar și portugheze, olandeze și britanice. Sunt lipite între ele, pe lățime, sunt înșirate, dar separate de party walls, formând o linie continuă la stradă. Au intrarea protejată, adesea, de o verandă - obligatoriu deschisă, ori cu arcade și colonade, pentru ca mărfurile expuse să fie ferite de soarele prea puternic sau de ploaia prea îndrăzneață, dar și pentru a permite circulația nestingherită (în zona aia cunoscută ca five foot way) a cumpărătorilor, trecătorilor, partenerilor de afaceri.
Sunt perfect adaptate, pe lungime, terenului, locului, amplasamentului pe stradă, alături de celelalte construcții identice, astfel încât, dacă lățimea este constantă (între 5,5 și 6,1 metri), lungimea este variabilă (23 de metri sau 48 de metri - cazul celor trei case lipite, de la numerele 48, 50 și 52 de pe Heeren Street, Strada Domnilor din Melaka, ce adăpostesc incredibilul Baba Nyonya Heritage Museum - în acest caz, casele de la numerele civice 48 și 50 au reprezentat locuința unei familii extinse, iar cea de la numărul 52 a fost destinată numeroșilor servitori ai familiei, sau 72 de metri sau chiar circa 90 de metri.
Poziția socială și statutul familiilor este un alt factor care explică dimensiunea caselor. În unele cazuri (Hoi An), partea din spate a caselor este vizibilă doar de pe canalul navigabil folosit pentru transportul mărfurilor sau al membrilor familiei. În alte multe cazuri, casele sunt mai scurte, cu fațade (în diverse stiluri, cu diferite decorații, cu texte de bun augur) pe ambele străzi și cu tipica backstreet acolo unde casele (cumva, în oglindă) se învecinează, dar nu se ating, pentru că fiecare proprietar păstrează o porțiune de pământ destinată unei curți sau unei mici grădini. Au, în general, un nivel, destinat exclusiv comerțului sau afacerilor (drink shops, offices, shops, workshops) căruia i se adaugă, la cele două extremități ale lungimii, un al doilea (destinat exclusiv locuirii), izolat de o scară interioară de primul; ca excepție, poate exista și un al treilea nivel, în cazul construcțiilor mai recente (de asemenea, exclusiv pentru locuire).
Planul casei cuprinde, pe toată lungimea, existența unui culoar îngust, pentru ca accesul, în orice parte a ansamblului să fie facil. La mijlocul lungimii, imediat după zona comercială, există un spațiu complet deschis, sub cerul liber (air well), pentru ca apa (benefică) să pătrundă, să fie colectată și stocată, pentru ca soarele să asigure lumină și căldură plantelor de bun augur plantate în ghivece sau plantelor aromatice și mirodeniilor lăsate la uscat (sau primirii frizerului ori a coaforului familiei, primirii meșteșugarilor care produceau bijuterii unicat pentru familie, micilor reparații atât de necesare pentru o casă atât de impunătoare și o familie atât de mare).
De regulă, aici se asigură respectarea, încă de la momentul proiectării și construirii casei, a principiilor feng shui (exemplul relevant este Peranakan Mension din Georgetown). În continuare, după acest spațiu deschis, ferit de ochii străinilor, este spațiul central al casei, stomacul acesteia - cel destinat bucătăriei și cel destinat meselor elaborate ale familiei (de fapt, există o food long table și o round food table pentru cei vii și o praying food table pentru cei decedați). Matroana (în sensul pozitiv al termenului), stăpâna casei, femeia cea mai în vârstă, Nyonya, este cea care gătește, ajutată de servitori, dintre care doi au funcții foarte speciale - unul, bun bucătar, cumpără, în fiecare zi, de la piață, bine alese produse proaspete sau, sporadic, produse conservate ori face liste cu cele care vor fi importate; celălalt, ajută la întreținerea focului necesar pregătirii mâncării și altor scopuri specifice, precum venerarea, în altarele familiei, a generațiilor precedente. În continuare, spre zona din spate a casei, se află spațiile destinate băilor și toaletelor, respectiv incineratorul, o a doua scară ce duce la etaj, precum și zona de depozitare a produselor destinate comerțului sau consumului propriu al familiei.
f. Ansamblul de case Baba Nyonya de pe Heeren Street (fără să fie singurul important) este cel mai semnificativ pentru orașul istoric Melaka (protejat de UNESCO, la fel cum este și Georgetown). Este destinat exclusiv locuirii (adică nu conține spații asociate afacerilor, comerțului, stocării mărfurilor). Alte, numeroase, astfel de case chineze au fost transformate în hoteluri și/sau restaurante, galerii de artă, ateliere, unele sunt părăsite, unele au încă funcțiunea esențială de locuire.
Ansamblul nostru de trei case se deschide cu o impunătoare fence door, care face trecerea de afară spre salonul mare de recepție (destinat oaspeților familiei) și spre salonul dedicat zeităților familiei (decorat cu motive și texte de bun augur, cu reprezentări ale unor creaturi mitice favorabile familiei), iar de acolo spre salonul dedicat strămoșilor familiei (a căror memorie este păstrată cu ajutorul fotografiilor, obiectelor preferate, candelelor, bețișoarelor aromate), respectiv spre alte (unul sau) două holuri (spații de conversație) mai mult sau mai puțin luminate natural sau artificial, în raport cu amplasarea față de zona centrală a casei, cea deschisă spre Soare, spre Cer, spre lumină, spre zeități, spre exterior.
Pereții sunt splendid decorați cu obiecte din lemn sculptat sau care conțin texte poetice (evident, în chineza mandarină), podeaua este acoperită cu plăci pictate de lut / ipsos / faianță / majolică / gresie / teracotă, scara ce duce la etaj este aurită, amplu împodobită și încântător sculptată din lemn nobil. Ferestrele sunt din lemn, simple sau elaborate și se deschid spre zona centrală, deschisă, a casei.
Celebrul gold fish rainwater este nelipsit din zona air well a casei; la fel, cele două focuri pentru gătit din bucătăria familiei, tot inventarul, de bună calitate, al obiectelor și ustensilelor destinate pregătirii mâncării, setul incredibil de complex al farfuriilor, bolurilor, castroanelor, cănilor, ceainicelor, ibricelor, vaselor pentru păstrarea apei - superb decorate, ori chiar al tacâmurilor din porțelan sau din lemn din esențe prețioase sau bambus sau ratan sau jungle grass.
Diverse obiecte de mobilier fin sculptat, lăcuit în roșu și negru ori decorat, tradițional sau colonial, mese pentru scris cu dotările necesare, oglinzi, dulapuri pentru haine, bufete pentru veselă și tacâmuri, lustre, lampioane din hârtie de orez pictată - nimic nu lipsește, nimic nu este în exces, totul este calculat, bine proporționat și armonios dispus. Spații speciale destinate ceremoniilor tradiționale (zile de naștere, ceremonii funerare, pieptănarea și aranjarea părului). Zone delicate, discrete, pentru timpul liber (prepararea si consumul de betel, jocuri chinezești ancestrale, muzică). Și tot ce am uitat să amintesc aici. De exemplu, dormitorul soților, aflat la etaj, la fel ca celelalte spații pentru dormit ale celorlalți membri ai familiei, care se succed, acolo, la etaj. Și nelipsitul vizor (peep hole) amplasat în podea, care permitea stăpânilor casei să vadă cine dorea să vină în vizită și se afla în spațiul destinat primirilor, la parter, pentru a decide (printr-un semnal discret adresat servitorilor) dacă acceptă vizita sau o declină. Un muzeu al locuirii. Un mod de viață deopotrivă ancestral și modern. O încântare. O poveste.
