Fără să fiu vreodată în Algeria, știu destul de bine Marocul, datorită faptului că soția mea a fost ambasadoarea României la Rabat vreme de 5 ani, iar eu am fost patru ani profesor invitat la Facultatea de arhitectură din cadrul Universității Tehnopolis, de asemenea din Rabat. De asemenea, am beneficiat, prin Lamia, de o expunere îndelungată și diversă, doar foto-video, la arhitectura modernă și contemporană din cealaltă parte din străvechea patrie Al Andaluz, care cuprindea Marocul, o parte din Algeria, Mauritania și sudul Spaniei. Așa se face că, dinaintea oscilării inițiale asupra temei, am recomandat doctorandei să mediteze asupra relației dintre enorma tradiție locală care precede modernitatea, care a inspirat modernitatea, de altfel, dar care se stinge sub presiunea unei (post?) modernități nivelatoare. Or, în Maroc am observat, în afara tăvălugului arhitecturii oarecare, de corporație, și un alt fenomen, ceva mai greu de descris. Mai degrabă la nivelul arhitecturii de vilă urbană, arhitectura modernă, care, repet, se trage programatic din arhitectura vernaculară a Mediteranei, prin primii arhitecți moderniști, fascinați de casele albe, de zid, cu terase, pe care le vedeau și dincolo de Mediterana, în Algeria și Maroc, apoi și în Libia, Tunisia și Egipt - de fapt, și în Orientul Mijlociu - le sublimau în cele cinci principii ale lui Le Corbusier, de pildă. Or, acum, cred că se întâmplă un nou proces de re-conectare la vernacular, astfel încât modernitatea, cu ADN maghrebian la origini, se reinfuzează cu acest ADN, care se diminuase și se înstrăinase de sine prin occidentalizare. Nu doar în arhitectură am văzut petrecându-se acest proces la nord de Sahara și în Orientul Mijlociu, ba chiar și în Iranul de astăzi. L-am observat și în muzica de jazz americană, prin artiști de felul saxofonistului Steve Coleman, care reinfuzează tonalități și ritmuri africane, azi, într-o muzică americană cu rădăcinile ei nostalgic-africane în lumea sclavilor aduși în SUA de la sud de Sahara. Jazz scandinav? Se întreba retoric un cântăreț de culoare din SUA. Ce-o fi aia? Asta e muzica sclavilor negri, distilată aici (în State, adică).
Întrucâtva, putem regăsi aici, în teza Lamiei, și o rescriere a dilemei prezentate de Paul Ricoeur: dilema țărilor să le numim în curs de dezvoltare este aceea că fie își păstrează nealterată tradiția locală și renunță la a se mai conecta la mersul înainte al civilizațiilor din țările dezvoltate, fie renunță la a fi ele însele, de dragul prinderii din urmă fie și a ultimului vagon al acestor civilizații avansate. Un tribalism tehnologizat nu reprezintă o opțiune de dezvoltare, pesemne, deși este deja prezent pe ici, pe colo, inclusiv, mă grăbesc să adaug, la noi, astăzi.
Prin urmare, de aici, de la aceste multiple dileme și întrebări de cercetare am pornit, precum și de la analiza situației de facto din Maghreb. Urbanism CIAM sau medine contemporane? Arhitectură vitrată în climate neprielnice, din ce în ce mai neprielnice, ridicată peste ruinele unor secvențe tradiționale ale orașelor locale? Ce e de făcut? Colonizatorii au încercat formule, ca să le numesc așa, full-hybrid: arhitectură art-deco europeană decorată cu elemente din vocabularul vernacular al locului. Ca să ce? Ca să ridice, spre pildă, catedrale la Casablanca, Rabat, Alger și mai la sud, la Dakar de pildă. Sunt aceste exemple o soluție de compromis între vernacular și contemporaneitate? Nu i-a fost Lamiei ușor să privească critic și la tradițiile constructive locale, dar și la arhitectura cu genetică colonizatoare. Cum spunea un teoretician american al tradiției, aceasta este ca apa dintr-un acvariu. Peștele nu îi percepe acut pierderea decât când este scos din apă și nu mai poate respira. Așa și cu tradițiile de toate felurile, nu doar cele constructive, urbanistice, decorative etc, de care s-a ocupat Lamia (și, îmi face plăcere să adaug, înaintea ei fost mea doctorandă Jin Xuan, din China & Germania, cu privire la patrimoniul în rapidă extincție din patria ei natală). Ne dăm seama de catastrofa dispariției tradiției când aceasta nu mai este prezentă. Dar Lamia dorește ca acest lucru să nu se petreacă, ci să fie conservată acolo unde poate fi păstrată ca atare. În plus, ea ne propune, în cercetarea sa, moduri contemporane de a construi maghrebian fără a fi nici desuet, nici pastișă, nici alte instanțe eronate, precum, la noi, folclorismele lui Nicolae Porumbescu, trase în beton și ridicate la scară monumentală și, din nefericire, asociate cu puterea politică totalitară din anii 1967-1987.
Ce fel de analiză face Lamia? Într-o primă fază, ea mobilizează un cadru pluridisciplinar care asociază sociologia, antropologia, istoria și filosofia. Acest cadru permite abordarea arhitecturii vernaculare maghrebiene nu ca pe un simplu obiect patrimonial, ci ca pe un adevărat sistem de gândire care articulează moduri de a fi, imaginarul și relația cu teritoriul. Într-o a doua fază, studiul se sprijină pe analiza unor studii de caz moderne și contemporane, selectate pentru diversitatea lor geografică (Maroc, Algeria, Tunisia), pentru referința lor explicită la moștenirea vernaculară și pentru calitatea documentației disponibile. Pentru fiecare caz sunt examinate procesele de concepție, elementele arhitecturale utilizate, precum și performanțele funcționale și de mediu. Această analiză scoate la iveală tensiunile care traversează aceste proiecte, între fidelitatea față de tradiții și exigențele impuse de modernitate.
În cele din urmă, un chestionar completează cercetarea. Acesta combină întrebări deschise privind percepția patrimonială și funcțională a vernacularului cu itemi închiși care vizează măsurarea interesului profesioniștilor și al locuitorilor pentru fiecare principiu identificat. Analiza tematică a răspunsurilor alimentează direct propunerile și recomandările operaționale, asigurând astfel o viziune globală, o bază empirică și un ancoraj cultural. Nu cred că chestionarul are relevanță sociologică, dar el a dat idei de parcurs cercetării Lamiei.
Această ultimă etapă urmărește să traducă moștenirea vernaculară în strategii de concepție durabilă, rezilientă și profund înrădăcinată în contextul maghrebian.
Închei prin a remarca efortul serios pe care l-a făcut doctoranda în a federa metode diferite de cercetare, perspective diferite, câmpuri semantice dincolo de lumea islamică și arabă (arabii au găsit culturi importante, preexistente, în vijelia lor de a cuceri nordul Africii și de a-i impune o nouă religie). Ea a lucrat în interstiții, în spațiul dintre teritorii antropologice diferite, între timpi istorici și sociali și așa mai departe. Eu unul apreciez în primul rând efortul de sinteză pe care l-a depus Lamia și sper că nu se va opri doar aici cu această perspectivă plurimorfă.
Se înțelege, lumea nord africană nu se va schimba doar prin teza Lamiei, dar ea trage un semnal de alarmă al cărui sunet ar trebui să pună pe gânduri și pe arhitecții maghrebieni, dar și pe cei de oriunde tradițiile vernaculare mor deodată cu condițiile care le făceau să fie vii și semnificative social. Cum ar fi, de pildă, arhitecții români...
Cred că lucrarea îndeplinește generos cadrele unei teze de doctorat în arhitectură și îi doresc succes în viitor Lamiei, pe care mă bucur că am cunoscut-o în această viață și că am fost martor la travaliul său din România (spre pildă, la Institutul Levantului) și din Algeria.
