Peripeţiile lui Cioran în ţara lui Alzheimer

Luna trecută, spectacolul cu piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vişniec, pusă în scenă de regizorul Radu Afrim, a fost prezentat la Luxemburg, în localitatea Esch-sur-Alzette. Reprezentaţiile au avut un mare succes de public. Zece publicaţii luxemburgheze au scris despre eveniment. Piesa face parte din programul Belles Roumanies derulat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Centrul Cultural Kulturfabrik.

Roxana Călinescu: De ce aţi ales să montaţi această piesă a lui Matei Vişniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte?
Radu Afrim: Eu am ales-o prima dată, la Cluj, acum trei ani; de data aceasta mi-a fost propusă. Şi mi-am zis, OK, o fac, dar nu va mai fi aceeaşi. Nici montarea, nici textul. Exagerez... cred.

R.C.: În ce măsură a contat faptul că personajul principal este Emil Cioran?
R.A.: I-am recitit, tot acum trei ani, cărţile. M-am bucurat din nou de Cioran. Asta a contat. În show nu m-a interesat cum era Cioran de fapt. Devenise un personaj ca altele. Nu facem reconstituiri biografice de prost-gust şi sper că nici spectatorii nu vin la teatru să-l vadă pe Cioran aşa cum mergi la Zoo să vezi maimuţa. Aşa mi-am asigurat doza de libertate necesară pentru a construi un personaj credibil. Trist şi comic, dacă e cazul. În timpul repetiţiilor ne ziceam că mergem să lucrăm la "peripeţiile lui Cioran în ţara lui Alzheimer". Şi textul lui Vişniec nu e departe de asta. Şi e de bine.

R.C.: Care ar fi atunci miza piesei?
R.A.: Pentru mine miza a fost să nu fac un show filozofic, crispat, un show pentru cunoscători, să am un actor fabulos în Cioran, să-l las acolo unde e, adică în lecturile adolescenţilor care se regăsesc în dark-ul gîndirii cioraniene, ba, mai mult, să-l transform într-un fel de idol, într-un star purtat pe braţe în ciuda voinţei filozofului.

R.C.: Textul scris de Matei Vişniec este foarte diferit de cel jucat pe scenă. Aţi preferat o abordare parodică?
R.A.: Nu i-aş spune parodică. Sînt scene care frizează umorul sănătos, cum ar fi cea în care Cioran urmăreşte pe un ecran gigantic filmul lui Murnau, Nosferatu, şi ia lecţii de comportament de la el. Ar fi fost penal să-l plîng pe Cioran de-a lungul întregului show, nu credeţi? În plus, textul lui Vişniec chiar are umor.

R.C.: Nu vă e teamă că veţi fi acuzat că aţi trucat realitatea?
R.A.: Pentru asta răspunde Vişniec. Eu de mult nu-mi mai fac probleme pentru acuze subţirele care apar la tot pasul.

R.C.: Succesul din străinătate al piesei se datorează şi naţionalităţii actorilor: trei români, doi francezi şi doi luxemburghezi? A fost greu să lucraţi cu ei?
R.A.: Am lucrat excelent. Un plus pentru cei străini. Pentru că ei n-au avut blocajele pe care le-au avut românii la începutul lucrului acolo. S-au adaptat mai greu. Pe unii dintre actorii occidentali i-aş fi luat în România pentru următoarele proiecte. Sînt actori foarte tari.

R.C.: De ce l-aţi ales pe Constantin Cojocaru să joace rolul lui Emil Cioran?
R.A.: Constantin Cojocaru e un talent greu de egalat fără a fi un star aici. I-am oferit un cadou pentru toate rolurile mari pe care mi le-a făcut în alte spectacole: să înveţe pe de rost 50 de pagini în franceză.

R.C.: Spectacolul "riscă" să facă carieră în Europa şi în ţară, ce "oferte" aveţi?
R.A.: Au fost cîţiva producători la premieră care s-au arătat interesaţi de piesă. Sistemul vestic permite ca show-ul să fie cumpărat de la producător. Sînt promisiuni pentru un teatru din Paris şi cîteva festivaluri. Dar prefer să păstrez un scepticism cioranian...

(Interviu preluat din Dilema Veche, decembrie 2007)