Un documentar de dragoste pentru oraşul în care m-am născut

Plecat din Sibiu pe când avea 34 de ani, Ion Besoiu se reîntoarce cu un film documentar închinat oraşului, film ce a fost lansat pe 15 decembrie 2007, chiar la Sibiu
În tinereţea sibiană, actorul scria versuri şi era bun la istorie, dar cel care i-a cultivat pasiunea pentru teatru a fost Radu Stanca
Actorul este foarte surprins că serialul Toate pânzele sus - care s-a lansat recent pe DVD într-o stare tehnică foarte bună - are atât de mulţi fani din toate generaţiile.


Iulia Blaga: Cum aţi ajuns să faceţi Sibiu - Dragostea mea?
Ion Besoiu: E o idee mai veche. Ca şi Tudor Arghezi în Cu bastonul prin Bucureşti, m-am gândit la o plimbare prin Sibiu în care să vorbesc despre oraş, despre oamenii care au trăit sau care trăiesc acum acolo. Acest film e şi un argument (de ce a fost ales oraşul Capitală Culturală Europeană?), e şi o amintire duioasă, e şi o aplecare peste trecutul meu îngemănat cu oraşul, şi, cum să spun, şi o lacrimă peste mormintele celor care nu mai sunt. Am aproape 77 de ani şi am cunoscut oraşul de dinainte de război. Am fost îndrăgostit de el. Acolo am învăţat carte - am făcut Colegiul Lazăr şi Conservatorul "Timotei Popovici", aşa se numea atunci şcoala de teatru şi de muzică.

Iulia Blaga: Aveţi şi o fundaţie, "Sibiul vechi".
Ion Besoiu: Am întemeiat-o cu Aurel Munteanu acum mai bine de 10 ani, iar eu o conduc. Cu secretarul ei, Radu Scutea, care e editorialist la ziarul "Rondul", am pregătit filmul, am căutat stipendiile. Am luat o jună din Sibiu, elevă la Colegiul "Gheorghe Lazăr". Cu ea mă plimb şi îi vorbesc. Filmul ţine 50 de minute. Ne-am dus, de pildă, pe strada Azilului, unde există şi azi un azil de bătrâni, cu o biserică de la 1292. La acea dată aveau loc cruciadele - oamenii umblau în pădurile din Franţa şi Germania şi culegeau mere pădureţe ca să trăiască -, iar ăştia aveau aşa o mare ridicare încât şi-au făcut un azil, adică un spital. La Sibiu a scris Nicholaus Olahus - până să plece la Budapesta şi să devină consilier regal al reginei Maria a Ungariei. Aici s-a născut Hermann Oberth. Când cineva îl întreba dacă e german, el totdeauna răspundea: "Nu, eu sunt sas din Transilvania." Aici a trăit şeful pulberăriei oraşului în sec XV-XVI, una dintre minţile extraordinare ale timpului - Konrad Haas. El a desenat racheta în trepte; am filmat-o la Biblioteca Muzeului Brukenthal. Tot la Sibiu a lucrat Ion Piuaru Molnar, primul oculist şi un filolog foarte bun, a scris dicţionare. Într-un sătuc de lângă Sibiu s-au născut doi corifei ai culturii române - Inocenţiu Micu Klein şi Samoil Klein. Să nu uităm că Muzeul Brukenthal e cam cu doi ani mai vechi decât Luvrul. Tot la Sibiu, pe Valea Sadului, curentul electric a fost adus în 1896, la iniţiativa acelui sas extraordinar, preşedintele Casei de Economii Săseşti, Karl Wolff. Studiase la Heidelberg. În 1901- 1902 a fost pe urmă primul tramvai electric în Sibiu, cu roţi de lemn, care se defecta adeseori. E un lucru intrat în legendă, dar ar trebuie verificat: în 1780 şi ceva, înainte de Revoluţia Franceză, ambasador la Paris al Statelor Unite - cele câteva independente, era Benjamin Franklin, inventatorul paratrăsnetului. şi primarul din Cisnădie l-a chemat pe Benjamin Franklin şi le-a instalat paratrăsnetul la biserica din centrul Cisnădiei. Nu mai spun că în zona Sibiului s-au născut Gheorghe Lazăr, Octavian Goga, Emil Cioran, Lucian Blaga un pic mai departe, dar a predat la Sibiu. Aici a scris Radu Stanca şi aici s-a format revista Cercului Literar unde au scris Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Şt. Augustin Doinaş, Cornel Regman, Nicolae Balotă. Toate aceste lucruri pentru a spune că Sibiul nu e Capitală Culturală Europeană doar în anul 2007.

Iulia Blaga: Nu pot să nu vă întreb: atunci de ce aţi plecat din Sibiu?
Ion Besoiu: Mă întreb şi acuma, dar am jucat în peste 100 de filme. Asta a fost profesia mea. Visul meu e să fac un studio de film la Sibiu, unde să se poată face filme artistice.

Iulia Blaga: Unde o să se poată vedea Sibiu - Dragostea mea?
Ion Besoiu: Probabil îl vom vinde unei televiziuni. Să ne scoatem măcar banii investiţi.

Iulia Blaga: Sunt şi imagini de arhivă în film?
Ion Besoiu: Nu, dar apropo de arhivă vreau să spun că ne-am plimbat pe la Catedrala Evanghelică. Lumea de regulă ştie că a început să fie construită pe la 1300 şi ceva, dar puţini ştiu că acolo e îngropat Mihnea Vodă cel Rău. Şi acolo, la orga aceea impresionantă a cântat Dietrich Buxstehude, profesorul lui Bach. Acolo mergeam şi noi să ascultăm Oratoriile de Crăciun.

Iulia Blaga: Ştiţi multă istorie.
Ion Besoiu: A fost pasiunea mea. Marinăria şi istoria. Sunt încântat azi de nişte lecturi pe care le-am reluat, printre care un jurnal al Anei Brâncoveanu, Contesa de Noailles. E o lectură încântătoare, ca şi cărţile Marthei Bibescu. Au apărut multe cărţi, păcat că nu mai am acces cu banii. Am fost la Târgul Gaudeamus, unde o Istorie a artei costa 1.500.000 de lei vechi. Eu am o bibliotecă - nu puţintică , nici foarte mare -, dar cu titluri impresionante, adunate de-a lungul anilor. Fiecare a costat preţul unei pâini de-atuncea. Adică pe Faustul lui Goethe tradus de Blaga în două volume am dat 14 lei. La o leafă de 2.000 de lei pe lună.

Iulia Blaga: Vorbiţi săseşte?
Ion Besoiu: Nu, e o limbă grea, seamănă cu limba pe care o vorbesc luxemburghezii. Noi râdeam când eram mici, spuneam "Hoilaría, hoilara, vin saşii din Flondera". Şi din Flandra au venit, din mai multe locuri. Ultima migraţie a fost a protestanţilor din Stiria, Austria, alungaţi de catolici. În Piaţa Mare, care e extraordinară, era odată statuia lui Nepomuk.

Iulia Blaga: Da, şi o colivie în care erau expuşi cei care furau.
Ion Besoiu: Iar săsoaicelor care aveau pălăria prea mare li se tăia din moţ. Vrăjitoarele erau înecate în Cibin şi în lacurile din jur. De la năvălirea tătarilor, din 1242-'47, tot Sibiul a fost înconjurat de trei linii de ziduri. Turcii n-au intrat niciodată în oraş, deşi au ajuns la zidurile Vienei. Îi ziceau "Oraşul roşu" (din cauza ţiglelor) şi-l ocoleau. Era apărat de bresle, fiecare având un turn unde erau arme, pulbere, tunuri.

Iulia Blaga: Şi saşii chiar ţineau slănina în turnuri?
Ion Besoiu: După prima năvălire, ca să nu mai rămână fără mâncare, îşi depozitau carnea, slănina şi lăzile cu făină de cucuruz şi de grâu, iar seara, la o anumită oră mergeau toţi să-şi taie slănina pentru seara aia şi pentru a doua zi. Noi, copii răutăcioşi, le ziceam la saşi: "Mă, fie Hans cât de prost, numa' lung să ajungă la slănină!"

Iulia Blaga: "Fie sasu' cât de mic, după-masă doarme-un pic".
Ion Besoiu: Noi avem una mai frumoasă: "Mă duc sus să mă ţâp jos" (n.red. - "Mă duc sus să mă culc").

Iulia Blaga: Cum a fost în timpul războiului?
Ion Besoiu: A fost o epocă romantică până ne-am ciocnit de primele trenuri cu răniţi, după ce s-a spart frontul la Iaşi. Trebuia să mergem la gară să ducem cu tărgile răniţii la Spitalul Militar. Să-i văd pe oamenii ăia cu picioarele tăiate a fost ceva cutremurător. Pe urmă, mi s-a mai părut cutremurător când i-au încărcat pe saşi şi i-au dus în Rusia, la muncă forţată. Atuncea s-au depopulat satele de pe valea Hârtibaciului, care era o vale cu sate bogate, încolo spre Nocrich şi Agnita. Austriecii din Stiria, care au venit ultimii, au adus celebra viţă-de-vie traminer. Apăi, toate satele din jurul Sibiului până te duci la Mediaş erau cultivate de saşi. Românii au tras cu ochiul şi au învăţat.

Iulia Blaga: Cum a fost reîntâlnirea cu fostul dumneavoastră liceu?
Ion Besoiu: Am avut o surpriză, fetiţa asta cu care am filmat mi-a arătat catalogul ultimei mele clase de liceu. Aproape toţi dintre colegii mei sunt morţi.

Iulia Blaga: Ce fel de elev eraţi?
Ion Besoiu: Eram bun doar la română şi istorie, şi scriam poezii, mergeam la cenaclu literar. Filmul debutează cu o poezie de-a mea. Eu am fost foarte bun prieten cu Radu Stanca. M-a iubit şi el foarte mult, am fost actorul lui preferat. El m-a format. Am avut şi fericirea să asist la conferinţele lui Blaga de multe ori. Am trăit şi pe lângă băieţii de la Cercul Literar. Pricepeam mai puţin, eram destul de june, dar ei m-au format. Vreau să spun cum m-a pregătit Radu Stanca să-l joc în Steaua fără nume pe profesorul Miroiu. Aveam 22 de ani. Mergeam cu Radu Stanca prin cimitir, mi-aduc aminte că eram în cimitirul de la Tălmaciu odată, şi-mi recita. Îmi dăruise volume de Minulescu, de Bacovia. Şi după vreo 6 luni de training de ăsta autogen, m-a băgat în distribuţie şi mi-a zis: "Acum cred că poţi să-l joci pe profesorul Miroiu." Şi-aşa de tare am intrat în sfera asta lirică încât orice personaj jucam - aveam multe roluri, patru pe an - semăna cu profesorul.

Aş putea spune că viaţa mea a fost frumoasă, şi poate că acest film e un fel de "finis corona opus", un final al vieţii mele... N-aş vrea. Când am împlinit 75 de ani, cei de la Poşta Română au scos nişte plicuri cu figura mea pe timbru, dar Uniunea Cineaştilor nu mi-a trimis nici măcar o felicitare, mai ales că se împlineau şi 50 de ani de la debutul meu cinematografic. Mi s-a părut, cum să spun, nu o jignire personală cât o indolenţă. Dar nu mă interesează. Cum e? "Sic transit gloria mundi".


"Filmul debutează cu o poezie de-a mea"

"În urbea noastră unde turnuri plâng / Am plâns noi doi crezând în poezie / Pe băncile unde amanţii strâng / Buchet de vise-n marea lor prostie. / De câte ori, în cârciumi solitare, / L-am îmbătat cântând pe Diogen / Şi-am scris atunci pe mesele murdare / "Filosofia-i moartă-ntr-un catren." / Şi dacă ne-aduceam aminte de iubit / Şi nu ni s-a-ntâmplat numai o dată / De câte ori nu ne-am mărturisit / Că amândoi iubim aceeaşi fată. / Tu ai plecat de mult spre zări deschise / Şi-n urbea noastră unde turnuri plâng / Rămas-am singur cu tristeţi şi vise / şi doar în versuri pot să te mai strâng." (Ion Besoiu)


(Interviu preluat din România Liberă, decembrie 2007)