Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Californication: Dosarele seXy


Un interviu cu David Duchovny

04.01.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În 1993, David Duchovny se trezea faimos peste noapte, datorită unui personaj, agentul special Fox Mulder, devenit, alături de partenera-i Dana Scully (Gillian Anderson), unul dintre primele veritabile icon-uri ale televiziunii moderne dintr-un serial ce a primit, la rându-i, statutul de cult, Dosarele X. După 9 ani de filmări (şi tot atâtea sezoane), nelipsite nici de bucurii (3 nominalizări la Emmy, 4 la Globul de Aur plus un Glob câştigat în 1997) dar nici de tensiuni (Duchovny a fost parţial responsabil pentru mutarea filmărilor din Vancouver în California), Duchovny a renunţat la serial şi toată lumea credea că va trece, asemeni lui George Clooney, la marele ecran. Din nefericire, Duchovny n-a avut norocul grizonatului (dar, spre deosebire de Clooney, el şi-a întemeiat şi o familie, căsătorindu-se cu Tea Leoni) şi după romanticul Return to Me (2000), comedia cu accente SF Evolution (2001), comedia cu accente satirice Zoolander (2001), experimentul Full Frontal (2002) şi foarte personalul House of D (2004) unde semnase şi scenariul şi regia, cariera-i părea încheiată... Asta până în anul ce tocmai s-a încheiat, când, mai în formă ca niciodată, Duchovny s-a întors cu un nou serial, de această dată 100% comic şi plin de innuendo-uri, Californication, de care actorul se declară, după cum se vede din cele ce urmează, extrem de mândru. Adevărul, prin urmare, e dincolo de noi...

(Notă: Întrebările de mai jos au fost puse în cadrul unei teleconferinţe moderate de Jennifer Weingroff.)

HBO: Mă întrebam dacă, acum că ai succes cu serialul Californication, nu cumva urmează vreun film Dosarele X. Ai fost lăudat pentru rolul din Things We Lost in the Fire şi mi se pare că te afli la o nouă intersecţie a carierei tale, care şi aşa a fost plină de evenimente. Şi tu vezi la fel lucrurile?
David Duchovny: Carierele sunt chestii stranii, după cum, cred eu, o ştim cu toţii. Totul se îndreaptă către un anume punct. Uneori lucrurile se precipită, alteori merg mai lent. Pentru mine, punctul de cotitură a fost când m-am apucat de scris şi de regizat, acum câţiva ani. Chestia aia m-a cam făcut să trenez ca actor pentru că n-am mai fost în lumina reflectoarelor. Şi-acum încerc să mă descurc cu ambele ocupaţii.
Dar, de asemenea, interesant atât în carieră cât şi în viaţă, e faptul că, pe măsură ce devii mai bun la ceea ce faci, cu atât eşti mai căutat. Dar, la Hollywood, mie mi se pare că, odată cu vârsta, eşti tot mai puţin căutat. E plăcut să am ocazia să lucrez şi să-mi fac treaba într-un moment în care simt că devin bun la ceea ce fac. Aşadar, mă simt foarte norocos că pot continua să lucrez în branşa în care m-am chinuit atât de mult să mă descurc onorabil.

HBO: În serial, din care am văzut câteva episoade, joci rolul unui scriitor care are un blog personal şi mă întrebam dacă ai cercetat fenomenul şi dacă petreci mult timp pe internet?
D.D.: Nu prea. Am avut blog doar pe perioada în care îmi ieşeau filmele. Am avut blog cu vreo lună înainte de premiera filmului House of D şi am vrut să interacţionez cu publicul şi cu aşteptările acestuia în legătură cu filmul şi mi s-a părut o experienţă interesantă, amuzantă şi extrem de educativă. După aceea, când se lansa Trust the Man, Bart Freundlich şi cu mine, Bart fiind scenarist şi regizor, am iniţiat un blog. Pentru acest serial nu am făcut niciun alt fel de cercetări dar cele două experienţe anterioare mi-au arătat despre ce e vorba şi ce posibilităţi deschide acest tip aparte de comunicare.

HBO: Mă întrebam dacă Hank e cineva cu care ţi-ai dori să petreci timp şi cât din tine se regăseşte în el?
D.D.: Să petrec timp cu el, nu. E un singuratic. E un om cu un singur prieten: agentul lui. Nu cred c-aş vrea să petrec timp cu el. În ceea ce priveşte asemănarea mea cu personajul, toţi actorii încearcă să găsească anumite trăsături personale care, chit că nu oglindesc personajul, măcar îi ajută să empatizeze cu el şi să-l înţeleagă. Pornind de la această încercare, îţi conturezi personajul. E un serial de comedie, nu o dramă despre un tip ce are tendinţe auto-distrugătoare. Dar, pentru mine, comedia înseamnă şi durere. Cei mai buni comici au un soi de suferinţă, de furie în ei, şi mi-am dorit ca publicul să înţeleagă această durere, să-l privească pe Hank şi să-l înţeleagă, să-i înţeleagă dragostea pentru familie şi faptul că se detestă. Iar mie mi se pare că acest chin îl face mai amuzant.

HBO: În legătură cu muzica din primul episod. Am auzit piese Rolling Stones şi de-ale lui David Bowie. Mă întreb la ce altă muzică bună să ne mai aşteptăm şi dacă tu ai ales piesele cu pricina şi cât de importantă ţi se pare muzica pentru conturarea atmosferei unui astfel de serial?
D.D.: Bună întrebare, căci pentru mine, ca artist, ca actor, ca scenarist şi regizor, muzica e mereu importantă. Îmi place să scriu cu un fond muzical şi folosesc muzica pentru a intra în starea potrivită. De asemenea, ca actor, muzica mă ajută să intru în personaj. În plus, Tom Kapinos, creatorul serialului, e un mare amator de muzică şi, chiar de la început, am ştiu că You Can't Always Get What You Want va fi pus pe generic şi ne-a fixat, muzical vorbind, pe rockul clasic, al anilor '60 fapt ce-a dus la folosirea lui Elton John pentru final. Dar folosim şi chestii contemporane, precum Foo Fighters, şi ne-ar plăcea să avem multe preluări după piese faimoase, aşa cum, în primul episod, am avut varianta My Morning Jacket a piesei lui Elton John, Rocket Man - şi asta dă o senzaţie de contemporan unui rock clasic... iar Hank e un tip în stil rock clasic.
Şi, în timp ce filmam serialul, m-am familiarizat cu muzica lui Warren Zevon şi el ne-a devenit un soi de patron spiritual pentru că are versuri grozave despre latura întunecată a Los Angelesului şi a visului american, şi prin asta trece Hank. Versurile lui sună ca şi cum au fost scrise de Hank şi am vorbit cu fiul lui Warren, Jordan, şi el e încrezător în serial şi face tot posibilul să avem acces la muzica originală a tatălui său, dar şi la preluări.
Deci, de când l-am descoperit pe Zevon şi l-am pus în contextul serialului, am început să-l ascult tot mai mult. Aşa am ajuns şi la alte muzici şi, într-o zi, conduceam spre serviciu ascultând High Flying Bird a lui Elton John şi l-am sunat pe Tom şi i-am zis că-i ideal pentru serial, căci vorbeşte despre relaţii şi despre despărţirea de o femeie, iar el mi-a zis c-o tot ascultă şi, în cele din urmă, asta a fost piesa de pe final. Prin urmare, muzica ghidează un serial, cât se poate de aplicat.

HBO: Hank e foarte diferit de Mulder. Ai avut reacţii negative de la fanii Dosarelor X?
D.D.:
Ştii, Mulder nu-i singurul meu rol... Nu cred că oamenii sunt hotărâţi asupra rolurilor pe care ar trebui să le joace un actor. Dacă ar fi să fac un Dosarele X pentru cinema, şi Mulder ar semăna cu Hank, atunci fanii ar avea dreptul să se supere dar, în afară de asta, sincer, cred că spectatorii sunt capabili să discearnă foarte clar între cariera unui om şi un rol, jucat odată, la televiziune.

HBO: Deşi, de-a lungul timpului s-au văzut ceva nuditate şi sex la televiziune, acum, odată cu Californication şi serialul HBO-ului, Tell Me You Love Me, s-a trecut la un alt nivel. De ce?
D.D.: Cele două seriale sunt complet diferite şi n-au nimic în comun, aşa că, orice ar face ei în Tell Me You Love Me, nu seamănă cu ce fac eu. Ştiu doar că serialul acela nu e comedie. Noi facem comedie, şi când ai nuditate, n-o faci ca să exciţi, ci ca să te amuzi. Nuditatea are efect comic. Uneori, seamănă totul c-o farsă sexuală şi nu luăm sexul în serios. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile. Dacă iei sexul în serios, e teribil de plictisitor. Sexul e amuzant. Şi aşa e tratat la noi în serial. Dar dacă urmăreşti serialul, de la primul la ultimul episod, pe măsură ce publicul devine familiarizat cu personajele, sexul devine din ce în ce mai puţin important. Mai mult chiar, indiferent de ce etichetă i-a fost pusă de dragul reclamei, oamenii vor prelua sexualitatea numai în latura ei amuzantă.

HBO: Au trecut ceva ani de când ai jucat în Dosarele X şi sunt sigur c-ai avut multe oferte de atunci. De ce ai decis să revii cu acest serial şi de ce acum? Ce te-a atras?
D.D.: Chestiile care m-au atras nu-s nici prea nobile, nici prea artistice. Ce m-a făcut să-mi doresc un nou serial a fost faptul că există televiziuni distribuite prin cablu şi că pot filma un întreg sezon deodată pentru ca apoi să stau acasă, cu copii şi soţia mea. Adică să fac o muncă ce să nu dureze 10 luni pe an, 14 ore pe zi, cum se întâmpla la Dosarele X într-o reţea de televiziune. Spre deosebire de vremurile de dinainte de Clanul Soprano, sau Sex and the City, când nu-mi mai doream televiziune pentru că îmi distrugea complet viaţa sexuală, acum e o plăcere să lucrez într-un serial. De-ndată ce m-am convins că m-aş putea adapta la acest stil de muncă, a apărut şi scenariul, mi-a plăcut personajul şi-am vorbit cu Tom Kapinos, care mi-a povestit cam cum ar vedea el serialul şi că Stephen Hopkins urma să regizeze episodul-pilot... Toate aceste date m-au făcut să fiu şi mai interesat. Şi am acceptat.

HBO: Ce părere ai de criticile aduse serialului, care a fost interpretat ca o zugrăvire a sexului şi-a drogurilor?
D.D.: Trebuie să recunosc că nu citesc criticile, nici bune, nici rele. Deci nu ştiu la ce te referi exact. Ai vreo problemă aparte cu sexul sau drogurile de care vrei să mă întrebi?

HBO: Nu, dar am citit că nişte grupuri creştine au o problemă cu felul în care sunt zugrăvite sexul şi drogurile şi că au trimis scrisori de protest.
D.D.: Au dreptul s-o facă şi, din nefericire, există oameni care simt nevoia să cenzureze ceea ce văd alţii. În afară de asta, nu ştiu ce să spun, pentru că nu ştiu care sunt, precis, reproşurile aduse.

HBO: Eşti celebru pentru faptul că eşti un tată bun şi-un soţ fidel. A fost dificil să-l joci pe Hank care are atâtea defecte şi-o atitudine aparte faţă de femei?
D.D.: Când accepţi un rol, faci tot posibilul să nu-ţi judeci personajul şi să eviţi, cât se poate, o atitudine propagandistă. Mie îmi place să empatizez cu personajul, să nu-l judec şi exact aşa fac şi cu Hank. La fel aş face şi cu un asasin în serie - dacă l-aş judeca, nu l-aş mai putea juca. Deşi eu, personal, îi dezaprob comportamentul, ca artist, dacă-aş face-o, ar echivala cu o sinucidere curată.

HBO: Care e principalul motiv pentru care oamenilor le place Californication? Ai simţit, înainte de a accepta rolul, că serialul va avea un asemenea succes?
D.D.: Cred că oamenilor le plac replicile inteligente şi se bucură să vadă adulţi în situaţii adulte, priviţi fără condescendenţă, fără ironie. Serialul îi prezintă pe oameni aşa cum sunt ei, ciudaţi, fiinţe uneori sexuale, dar întotdeauna aflaţi în situaţii adulte. Oamenilor le place să vadă sex şi comedie în acelaşi serial, aşa cum s-a întâmplat în Sex and the City sau în filme precum Shampoo şi Boom and Love, comedii pentru adulţi şi nu pentru copii, aşa cum sunt cele mai multe dintre ele şi care au drept target un public mult mai tânăr decât un serial precum Californication. Aşadar, când scenariul e bun şi comedia e abordată nebunesc şi original ai, de fapt, o combinaţie reuşită, iar oamenii de peste 25 de ani o apreciază aşa cum trebuie. Niciodată, când mă apuc de ceva, nu ştiu dinainte dacă va avea sau nu succes căci poţi avea cele mai bune intenţii şi crezi că vei face cel mai bun rol al tău, şi să nu iasă. E ca şi cum ai da cu banul. Dar acum am avut un an bun, serialul a avut audienţă bună, suntem fericiţi şi e vorba numai de moment, noroc şi multă muncă.

HBO: Hank nu e, să-i zicem, amoral, dar e ciudat. Crezi că există o tendinţă de apreciere a acelor personaje principale care nu sunt, neapărat, detestabile, dar au defecte, aşa cum e domnul House în Dr. House. Sunt la modă eroii cu defecte?
D.D.: Categoric. E şi tendinţa de la mine de-acasă. E o chestiune ce ţine de televiziunile distribuite prin cablu, care-şi permit să rişte cu personaje mai dificile. Întrebarea e: vrei să vezi astfel de personaje săptămână de săptămână, sau te saturi de problemele lor? După cum am zis, noi facem comedie şi ştim că personajul meu are multe probleme şi că se chinuieşte să-şi ţină familia unită şi să fie un tată bun. Deci e un personaj rotund şi cu care poţi empatiza şi nu e doar un ansamblu de probleme... dar dacă trebuie, în sezonul 2 îi dăm un baston ca al doctorului House.

HBO: Revenind la sex şi comedie, există şi momente mai jenante/amuzante la filmări? Şi dacă da, care?
D.D.: Nici prea prea, nici foarte foarte. Când filmezi o scenă de sex, indiferent de ce mediu sau gen artistic e vorba, nu vrei decât să-i faci pe actori să se simtă confortabil. Fiind producător executiv, am simţit că asta e de datoria mea aşa că am încercat să evit situaţiile amuzante şi să-i fac pe cei dezbrăcaţi la un anumit moment, să se simtă confortabil şi în siguranţă. Iar râsul i-ar fi putut face să se simtă jenaţi... Deci e o chestiune de respect şi cred că am reuşit să avem o atmosferă respectabilă. Sunt mândru de asta.

HBO: Crezi că realitatea din Californication seamănă cu realitatea din Los Angeles?
D.D.: Seamănă cu realitatea din orice oraş. Cred că puteţi găsi câte un Hank Moody în cam toate oraşele lumii.

HBO: Hank Moody e într-o perioadă mai proastă a vieţii sale şi are o grămadă de obiceiuri proaste. Mă întreb care sunt ale tale... Cum arată latura ta întunecată?
D.D.: E o întrebare prea personală, n-aş răspunde niciodată. Dar personalitatea trebuie adaptată pe cea a personajului... În rest, de anumite chestiuni e mai bine să nu vorbeşti.

HBO: Ce crezi despre faptul că Hank şi-a pierdut creativitatea?
D.D.: El se află într-un moment dificil: după romanul său a fost făcut un film prost şi şi-a pierdut familia. Deci are motive. E deprimat şi lipsit de energie. Cred că trece prin criza creativă a vârstei medii - cel mai adesea, după o perioadă de succes, urmează o perioadă grea, în care ţi-e teamă să te apuci de altceva.

HBO: Ce parte a personajului ţi s-a părut cel mai dificil de jucat?
D.D.: Niciuna în mod special. Cel mai greu, atunci când faci comedie, e să reuşeşti să fii amuzant. Va fi amuzant ce spun? Va fi amuzant ce fac?

HBO: Californication e şi titlul unei piese Red Hot Chili Peppers. Zugrăveşte serialul o imagine a Californiei similară cu cea din piesă?
D.D.: Nu prea ştiu piesa aia. Ştiu că e acelaşi cuvânt, dar nu l-au inventat ei. Cuvântul provine de la o chestiune politică din Oregon, de acum foarte mulţi ani, când foarte mulţi californieni s-au mutat în Oregon şi locuitorii statului respectiv erau supăraţi de această avalanşă şi ziceau "Nu californicaţi Oregonul". În ceea ce priveşte piesa Chili Peppers, nu ştiu dacă ei ştiu de la ce vine cuvântul, dar categoric vorbesc despre aceeaşi faţă întunecată a Californiei de care vorbim şi noi.

HBO: Credeţi că în Europa se acceptă mai uşor conţinutul sexual al unor programe faţă de Statele Unite? Sau e taman pe dos?
D.D.: Nu ştiu. Spune-mi tu mie.

HBO: Nici eu nu ştiu.
D.D.: Atunci rămâne de văzut, pe măsură ce serialul va fi difuzat în Europa...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer