Cele mai multe întâmplări vor avea loc în piața principală, Simon Bolivar (pe o scenă adecvată sau, în fața acesteia, pe un spațiu conceput pentru evenimente, dar și ca o pistă pentru dans), a acestui pueblo incredibil de primitor (care, iată, are capacitatea de a oferi celor 28.000 de locuitori, dar și celor care - pentru acest puente de patru zile -, se află în oraș, acest festival de teatru, de muzică, de circ contemporan cu foc, de ateliere de creacion de personajes festivos, de conversacion/tardes de te/ceai, de lectură dramatică, de spectacole tip one man show), la fel ca în alte trei piațete - Plazuela Jesus Nazareno, Plazuela Santa Barbara și Parque de la Chinca, dar și în sediul (amplu, dotat cu facilitățile necesare, dar, mai ales, cu o grădină imensă, care poate găzdui diverse evenimente) al Comfama (Caja de Compensacion Familiar de Antioquia).
Despre cele trei ateliere de teatru popular sau antropologic sau cu personaje specifice anumitor teme / evenimente / festivități locale, pe care le-a propus și pe care le realizează și conduce Misael Torres, voi scrie, data viitoare, în detaliu, după ce se va fi terminat și ultimul atelier; acum, după primele două, la care am participat entuziast, bucuros și curios, pot doar să sper că experiențele de joc, de concentrare, de mișcare, de gest, de grup, de echipă, de cuadros vivos îmi vor rămâne în memorie; mai pot să sper că mâine, în timpul și după cea de a treia întâlnire, totul se va întregi, lămuri și va deveni, poate, parte din viața mea cotidiană.
Despre Comfama - această extrem de interesantă inițiativă, apărută aici, în acest departament, Antioquia, voi scrie, probabil, separat; mă impresionează implicarea în viața socială a comunității, ajutorul pe care îl oferă familiilor membrilor săi - salariați ai unor companii care se implică profund, susținând activitățile diverse ale acestei instituții care, așa cum înțeleg eu acum, compensează, cumva, o parte din cheltuielile necesare pentru educație, sănătate, sport, arte și cultură, timp liber și călătorii ori chiar o parte din sumele pe care familiile membrilor le au de plătit, sub formă de rate, pentru diverse investiții necesare bunei stări, firescului, normalității.
Există și ruta gastronomica, adică o selecție de restaurante apreciate din oraș, care sunt pregătite să pregătească, în aceste zile, platos tipicos, caseros ori celebrul mondongo completo de Antioquia.
Întâmplările de aici, din aceste patru zile de festival se desfășoară în limbajul universal al gestului, al simțurilor, al curiozității, al bucuriei, al ideii de a fi împreună. Seamănă, evident, cu ceea ce se desfășoară, de exemplu, pe Pietonala Bălcescu sau în piețele din Sibiu, în timpul FITS. Seamănă cu ceea ce a fost, cândva, demult, doar o singură dată, organizat în Parcul Tineretului din capitală, ca festival de / cu apă, aer și foc. Seamănă cu ceea ce Teatru Masca ne-a dăruit, decenii la rând, ca teatru de stradă ori statui vivante. Seamănă cu ceea ce a fost, iarăși, demult, Trupa pe butoaie. Seamănă, de fapt, cu ceea ce se numește cultură populară, expresie tradițională, eveniment folcloric, valoare antropologică. Seamănă cu ceea ce avem nevoie să percepem cu simțurile.
Festivalul nu este excesiv; nu își propune să fie mare, lung, lat, gros. Numărul de participanți (grupuri, persoane care evoluează singure, formații, trupe, ansambluri) este de 18. Cele mai multe dintre aceste grupuri & Co. sunt columbiene, dar, da, există și invitați din Argentina, din Irlanda, din Spania, din Italia, din Franța. Acum, la a patra ediție, fiind integrat programului de festivaluri pe care le găzduiește Santa Fe de Antioquia, acesta despre care scriu, al artelor străzii, și-a găsit locul, urmând să se desfășoare, în continuare, în această perioadă, în această lună, în noiembrie. Va fi urmat, în decembrie, de un Festival de Cine, adică de film, care are o bună tradiție, de 25 de ani, la realizarea căruia contribuie Carlos Tamayo, prietenul care mă găzduiește în casa lui. Va fi urmat, la final de an, de un Carnaval de los Diablitos (desfășurat între 22 și 31 decembrie).
Îmi amintesc bine faptul că, în urmă cu opt ani, atunci când vizitam, pentru prima dată, orașul ăsta simpatic, plăcut, admirabil, acest pueblo patrimonio, acest rai cultural necesar celor patru milioane de columbieni care, la circa 60 de kilometri încearcă să trăiască în poluatul, zgomotosul, aglomeratul și impropriul Medellin, nu doar că am fost martor al acestui carnaval, ci, mai mult, am acceptat să port straiele necesare și masca adecvată, pentru a parcurge, alături de sute de alți participanți, străzile pietruite din Santa Fe de Antioquia, pentru că asta cerea, de fapt, desfășurarea carnavalului. Atunci am cunoscut-o pe Sandra de Bedout, pe vremea aceea o începătoare, azi un recunoscut fotograf al naturii columbiene.
Adaug Santa Fe de Antioquia pe lista aia scurtă a locurilor în care s-ar putea trăi decent - dar nu umil, frumos, plăcut, interesant, adecvat unor căutări culturale continue, rațional, firesc și normal.
