Reprezintă al doilea cel mai mare grup etnic din Malaezia, cu aproape 7 milioane de persoane, adică peste 22% din totalul populației țării. Sunt de etnie han și aparțin unor subgrupuri etnice diverse (hokkien, fuzhou, teochew, canton, hakka, hainan, kwomgsai), care au sosit aici, în Malaezia, într-un al doilea val de migrație, de la începutul secolului al 19-lea și până la jumătatea secolului al 20-lea. Își mențin și își cultivă cu mândrie moștenirea culturală han (identitate, limbă, cultură). Au un rol semnificativ în economia țării, așa cum se întâmplă absolut peste tot unde există astfel de mari comunități de chinezi. Cea mai mare astfel de comunitate din afara Chinei este cea din Thailanda, cu aproape 10 milioane de persoane, apoi, aceasta, din Malaezia; urmează cele din SUA (5,5 milioane), Indonezia și Singapore (fiecare cu aproape 3 milioane); apoi, fiecare având mai mult de un milion - comunitățile de chinezi din Myanmar, Canada, Australia, Filipine, Coreea, Vietnam și Japonia - toate acestea reprezentând țări și locuri în care, în călătoriile mele, i-am întâlnit pe chinezii de peste mări. Identici, gândind la fel, izolați de majoritate, trăind într-o lume proprie, asemănătoare cu cea pe care au lăsat-o acasă.
Acesta este, așadar, al doilea val al imigrației chineze în țări asiatice cu acces la mare sau ocean, după cel istoric, derulat între secolele al 13-lea și al 17-lea, cunoscut ca cel care a generat cultura Baba - Nyonya sau cultura Peranakan. În ambele epoci, motivele esențiale care au determinat sosirea și instalarea chinezilor aici și aiurea au fost cele generate de buna lor cunoaștere a aspectelor comerciale (transportul maritim de mărfuri) și a celor financiare - pentru care erau cu adevărat dotați. Alții au lucrat în minerit, recuperarea de terenuri maritime (land reclamation), diverse culturi de importanță industrială (bumbac), metalurgie, agricultură sau ca bucătari, barmani, ospătari în restaurante și cafenele.
Un al treilea val de imigrație chineză se produce în prezent, cei sosiți lucrând în diverse arii industriale. Acest val, însă, este unul complex, pentru că, în prezent, în Malaezia lucrează, în diverse sectoare, sute de mii de oameni - bărbați, de fapt, din Indonezia, Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. Migrarea asta dinspre Est spre Vest și dinspre Sud spre Nord, departe de a se termina, se amplifică, de fapt, pe măsura creșterii inegalităților economice și sociale dintre țări. Q.e.d.
În Singapore (pentru că acolo reprezintă jumătate din populație) și aici, în Malaezia, la fel ca peste tot (repet ideea asta) unde au călătorit, au ajuns, au decis să se oprească și să se instaleze, să construiască așezări, să întemeieze familii mixte, să își creeze sau să își continue afacerile, să perpetueze religia budistă ancestrală, să ducă mai departe memoria generațiilor care i-au precedat (în templele budiste chineze), chinezii se comportă incredibil de asemănător, dintr-o multitudine de perspective: a religiei, lingvistică, gastronomică, a afacerilor în care sunt implicați, a relațiilor de familie în care intră sau se mențin prin căsătorie, a modului în care își construiesc casele și în care locuiesc.
KS Andrew (căruia i-am dedicat primul text din seria asta) locuiește în Singapore, cu marea lui familie, cu firma de avocatură a acesteia, cu apartamentele sale valoroase și autoturismele numeroase. Jeffrey Ang, fost profesor de limba engleză în școli urbane, pe care l-am cunoscut în Melaka, este, de asemenea, parte a unei mari familii chineze, dar din clasa medie. Apropiata lui, Esther Goh, femeie de afaceri, care cunoaște bine nu doar Melaka, dar și Muar, are și ea o frumoasă și puternică descendență patriliniară chineză și este considerată de prieteni ca fiind o veritabilă Nyonya woman - o frumoasă caracteristică istorică și culturală pentru Melaka în special și pentru Straits Settlements în general. Toți trei și-au atribuit prenume de import, provin, de multe generații, din familii din clasa medie (upper middle class, de fapt), sunt educați, au urmat cursuri universitare, sunt extrem de fluenți în limba engleză, pe care o vorbesc, în principal; în familie sau cu amicii ori prietenii foarte apropiați, folosesc cantoneza - cel mai răspândit dialect chinez (cu mult mai mult folosit chiar și decât dialectul mandarin, un fel de lingua franca pentru chinezii de peste mări sau decât oricare altul), iar, probabil, în relațiile firești cu autoritățile, limba oficială a țării.
Ca ei, sunt, așadar, șapte milioane, aici, în Malaezia (și încă trei milioane în Singapore). Cei mai mulți - cu educație redusă ori medie, cunosc și folosesc, între ei, dar și, în general, doar propriile dialecte. Iar bahasa melayu, limba oficială a țării, le este tot atât de cunoscută cum îmi este mie. Adică, deloc, și, ca urmare, vorbesc doar mandarina sau cantoneza (care nu sunt deloc atât de asemănătoare cum am putea crede), dar nu pot scrie corect și nici nu pot citi și înțelege corespunzător respectivul dialect. Mi-a fost greu să pricep asta: a fost nevoie să fac analogia cu un copil care a deprins bine vorbirea, exprimarea orală - nu contează în ce limbă, dar, pentru că nu are vârsta potrivită, nu merge la școală și nu primește nici acasă cunoștințele necesare pentru a scrie și a citi - dificil, la început, apoi din ce în ce mai fluent.
Exact această neglijare, voită sau întâmplătoare, istorică sau modernă, a cunoașterii limbii folosite de majoritatea malaeziană a populației, îi constrânge pe chinezi să se auto-izoleze în cartiere, în vecinătăți, pe străzi, în zonele în care își desfășoară afacerile, acolo unde se întâlnesc (săli ale comunității) pentru a discuta afaceri, comerț, căsătorii, și unde sunt imuni la orice ingerință, la orice întrebare care nu este adresată în limba/dialectul lor, la orice tendință de schimbare, la orice intruziune culturală. Chinezii sunt (absolut peste tot în lume - sigur, preluând și respectând obligatorii valori locale comune tuturor etniilor locului respectiv), extrem de tradiționali în ceea ce privește viața lor de familie, afacerile, locuirea. Sunt modești, se adaptează, aparent, rapid, la noul teritoriu în care au ajuns, atât cât este necesar, dar, dincolo de tot ce poate fi văzut, există invizibilul, tradiționalul, particularul, specificul cultural, religios, istoric.
Îmi amintesc, acum, de armata ordonată de chinezi care lucrau, vara trecută, pentru realizarea unei linii de cale ferată de mare viteză între Novi Sad și Subotica, în Nordul Serbiei. Îmi amintesc, acum, de ecourile extrem de favorabile ale prezenței altei armate de chinezi, cei care construiseră, în capitală, Biblioteca Nacional de El Salvador, inaugurată în toamna anului 2023. Despre condiții, plăți, urmări economice și politice, inevitabile, mă abțin să comentez acum.