Bun a fost obiceiul ăsta al britanicilor, de a trimite în colonii oameni pricepuți, specialiști (geologi, botaniști, hidrologi, constructori de căi ferate), exploratori, geografi, care au cercetat, au studiat și au găsit, imediat, potrivite, adecvate și temeinice soluții, pentru buna ședere îndelungată a coloniștilor în toate teritoriile - în cazul nostru, Sud-Est asiatice, în care au ajuns. Terenuri pentru cricket, terenuri pentru golf, terenuri pentru vânătoare, grădini botanice (cum este cea din Royal Botanic Gardens din Peradeniya, lângă Kandy, în centrul Sri Lanka - locul în care a fost plantat, în anul 1824, primul arbore de ceai, adus din China), plantații de ceai.
Perenitatea acestor bune practici, adaptate perfect condițiilor locale (altitudine adecvată, în general între 800 și 2.000 de metri, cantitate suficientă de precipitații, aduse, în general, de musoni, calitățile solului, expunerea la lumină și căldură), asigură azi nu doar cele 340.000 de tone de ceai (aceasta este cantitatea medie anuală totală de ceai produs în Sri Lanka, din care peste 60% provine fix din zona asta excepțional de fertilă, de rodnică, de bogată), dar și necesarele zeci de mii de locuri de muncă pentru populația rurală din regiune, veniturile acestora, viața familiilor lor. M-am bucurat de frumusețea locurilor, de ceaiul băut - la orice oră din zi, de rodul muncii localnicilor, ascultându-le poveștile, în urmă cu nouă ani.
Patruzeci și șapte de țări contează în producția și în comerțul mondial cu ceai, iar unul din clasamentele credibile pe care le-am găsit chiar la BOH, azi, când am vizitat minunea asta de plantație, este acesta: China (circa 2 milioane de tone), India (1,2 milioane de tone), Kenya (432.000 de tone), Vietnam (214.000 de tone), Turcia (212.000 de tone), Iran (160.000de tone), Indonezia (148.000 de tone), Argentina (105.000 de tone), Japonia (85.000 de tone), Thailanda (75.000 de tone), Bangladesh (64.000 de tone), Malawi (54.000 de tone), Uganda (53.000 de tone), Burundi (42.000 de tone), Tanzania (34.000 de tone), Myanmar (32.000 de tone), Mozambic (23.000 de tone), Rwanda (22.000 de tone), Nepal (21.000 de tone), Zimbabwe (19.000 de tone), Malaezia (18.000 de tone), Taiwan (15.000 de tone), iar apoi, Etiopia, Papua New Guinea, Camerun, Peru, Georgia, Coreea de Sud, Ecuador, Congo, Mauritius, Bolivia, Laos, Africa de Sud, Zambia, Brazilia, Madagascar, Azerbaidjan, Guatemala, Panama, Mali, Portugalia, Columbia, Muntenegru, Rusia, Seychelles.
b. Istoria plantațiilor de ceai din Kerala (un stat mic din Sud-Vestul Indiei) a început la sfârșitul secolului al 19-lea, atunci când buni cunoscători într-ale ceaiului, de origine britanică, au înțeles avantajele excepționale ale regiunii și le-au valorificat pentru cultura ceaiului. Adică, cele clasice, evidente, întâlnite peste tot, în alte colonii. Plus o particularitate care face ca, deopotrivă, ceaiul și cafeaua (în general robusta, produsă pe coasta Malabar) produse în Kerala - adică la distanțe mici de apele Oceanului Indian, să aibă, datorită salinității ridicate pe care o conțin precipitațiile aduse de musoni, un gust specific, un miros aparte, valorificate ca atare în procesul de uscare a frunzelor de ceai, respectiv a boabelor de cafea eliberate din fruct. Un drum dinspre Kochi (Cochin) spre plantațiile de ceai din centrul statului Kerala permite călătorului (aflat într-o houseboat extrem de confortabilă, ce pleacă din Alleppey) să se bucure deplin și de calmul imensei rețele de backwaters pe care localnicii o cunosc perfect, înainte de a ajunge în zona de deal pe care se află zeci de mii de hectare de plantații de ceai. Exact așa am făcut, demult, în al doilea drum prin Asia de Sud-Est.
c. După două luni pe care le-am petrecut - la temperaturi care, de regulă, au depășit 30 de grade ziua și nu au coborât sub 25 de grade noaptea, cu precipitații firești acestei regiuni ecuatoriale și acestui anotimp - în Singapore, în Indonezia (Java și Bali), ori în Malaezia (Melaka și Pataling Jaya, lângă Kuala Lumpur) și, înainte de a reveni (pentru alte două săptămâni) pe coasta de Vest, aici, în Malaezia - la Taiping și Georgetown, și la Singapore (pentru Anul Nou Chinezesc și ultima săptămână din călătoria asta) - unde voi regăsi aceleași temperaturi atât de ridicate, mă odihnesc, citesc și scriu, aici, în regiunea asta, aflată la o neobișnuit de înaltă altitudine (aproape de 1.800 de metri), care se numește Cameron Highlands. Iar când nu mă odihnesc, nu citesc și nu scriu, mă plimb, lângă orășelul în care mă aflu, Tanah Rata. Vizitez plantațiile de ceai, alătur ceea ce știam în domeniul ăsta la ceea ce deprind acum, încerc să pricep rolul acestei industrii în economia regiunii, în viața locuitorilor, în planurile de vacanță ale malaezienilor și ale străinilor - turiști sau călători. Și beau ceai.
Există mai multe plantații de ceai, probabil șapte - deși, cred, unii le numără ca Pristanda. Cea mai mare (din întreaga țară), mai importantă (asigură 70% din producția totală de ceai a țării) și mai cunoscută plantație specializată în producția de ceai negru, este BOH, aflată la câțiva kilometri Nord de Brinchang - un mic orășel turistic, aidoma celui din care vă scriu acum, Tanah Rata. A fost fondată (cum altfel?) de un educat om de afaceri britanic, John Archibald Russell, în anul 1929 (în plină depresiune economică mondială). Și s-a mărit, s-a dezvoltat constant, în toți acești 95 de ani de existență. Omul nostru era unul perfect pentru Malaezia acelor vremuri - vorbea fluent bahasa Melayu, câteva dialecte chineze, investise în minerit (cositor), în producția de cauciuc natural, în construcția de căi ferate, în imobiliare. A defrișat, cu ajutorul unui steamroller, al muncitorilor și al măgarilor, terenul acoperit de vegetația luxuriantă și a început plantarea arborilor de ceai (extrem de longevivi, pot trăi chiar și o sută de ani - motiv pentru care, în parte, în zonele cele mai vechi, acești arbori sunt scoși, pentru a fi plantați alții, produși în propria pepinieră).
Arborele de ceai (are o tulpină, la bază, groasă de până la 20 de centimetri în diametru) sau arbustul de ceai (este menținut, prin tăieri, la o înălțime cuprinsă între 0,5 și 1,5 metri - pentru a putea fi culese ușor frunzele, de pe ramuri subțiri și flexibile), se adaptează perfect terenului (în pantă de până la 60 de grade, iar uneori, chiar mai mult), cu rădăcini puternice, care fixează solul, cu ramuri care se îndreaptă spre partea mai înaltă a solului, în raport cu rădăcina și, evident, spre lumină și căldură, profitând din plin de tratamentele contra dăunătorilor aplicate, ori de cantitățile importante de precipitații care cad aici aproape în fiecare zi a anului, de expunerea constantă la lumină și căldură.
Garden teas este denumirea sub care sunt cunoscute cele mai bune ceaiuri (repet, negre) produse aici, la BOH: Palas Afternoon, Gunung Chantik, Palas Supreme, Bukit Cheeding 53, care se comercializează doar în magazinele speciale de lângă plantație. Ceaiurile astea, însă, nu ar exista în absența - nu atât a specialiștilor (biologi, chimiști, ingineri), cât, mai ales, a bangladeștenilor, toți bărbați, care lucrează aici, care locuiesc aici (în clădiri cu dormitoare), care fac toate lucrările necesare: cresc puieți în pepinieră, unde aceștia rămân un an, plantează puieții în locurile în care arborii vechi, neroditori, uscați nu mai sunt utili, întrețin potecile și căile de acces auto, defrișează pădurile care vor deveni noi suprafețe cultivate, drenează cursurile de apă (pâraie, izvoare, canale), aplică insecticide și fertilizanți, dar, mai ales, evident, culeg frunzele proaspete de ceai, în sezonul adecvat acestui proces esențial, cam după minim doi ani - până la patru ani după plantare, de regulă, o dată la fiecare trei săptămâni. Iar pentru frunzele astea proaspete, noi, mici, de culoare verde deschis - fix după culegere, începe procesul de prelucrare, pe care nu îl povestesc. Este simplu și, mai ales, foarte logic.