Cînd eram mic, eram convins că Moş Crăciun există şi că le aduce cadouri tuturor copiilor cuminţi. Mai tîrziu mi-am dat seama că uneori o face şi pentru copiii mai puţin cuminţi - după criteriile ciudate ale părinţilor, dar, mă rog... Apoi am crescut mai mare şi am aflat că moşul ăla cu mantie lungă, cu barbă şi mustăţi albe şi un sac fără fund, plin de jucării, moşul ăla atît de impozant şi demn, că de multe ori mă speria... ei bine, Moş Crăciun nu există! A fost un şoc pe de o parte neplăcut, fiindcă îmi fusese ucisă o iluzie, dar pe de altă parte şi, cumva, înviorător, fiindcă îmi dovedea că m-am maturizat, că am crescut mare. Descoperisem adevărul.
Ce prostie! Adulţii au o obsesie pentru "adevăr", dar majoritatea nu sînt în stare să-l pătrundă nici dacă le dai cu el pe la nas. Ei acumulează de obicei un set de reflexe, locuri comune şi clişee, pe care le numesc Adevărul şi pe care adesea nu le mai pot schimba întreaga viaţă ce le-a mai rămas după copilărie. Din păcate, ei deţin autoritatea şi fiecare copil ajunge odată şi-odată ca ei, aşa că adulţii reuşesc să impună, pas cu pas, modelul lor. Printr-un efect pervers, dezvrăjirea lumii prin banalizare începe să ni se pară un lucru benefic. Şi nu e. Dovadă şi Moş Crăciun.
A trebuit să mai treacă vreo douăzeci de ani pînă să îmi dau seama care e adevărul şi mai ales că îl ştiam din copilărie: Moş Crăciun există. Clar, cert, concret. Logic, pragmatic, raţional şi iraţional. El există în mai multe feluri decît ne putem da noi seama. Vorbesc serios!
Hai să mai şi argumentăm. Primul argument ar fi unul pragmatic: Moş Crăciun există consensual, fiindcă o mulţime de oameni - copii, da, şi ce dacă? - îi acceptă existenţa şi fiindcă acţiunile lui există, sînt necesare, eficiente şi inevitabile. Îl vedem în nenumărat forme şi sub nenumărate măşti, dar în esenţă e acelaşi: cu mantie roşie sau verde, cu sau fără reni, e tot el. Ca să fiu mai clar, o să spun că acelaşi tip de realitate o au şi banii. Presupuneţi că de mîine oamenii nu mai vor să recunoască banii, că nimeni nu mai vrea să dea pîine, maşini, computere sau bilete de avion pentru nişte bucăţi de hîrtie ori pentru nişte impulsuri electronice dinspre un card de plastic. Societatea, aşa cum o ştim, nu ar mai funcţiona. S-ar bloca. Scoateţi banii din sistem şi gata, am da lumea peste cap. Iar banii sînt în acelaşi timp o existenţă virtuală, cu valoare simbolică, dar şi una reală, concretă - uitaţi-vă numai în portofelul dumneavoastră sau al altcuiva. E clar?
Ei bine, tot aşa există şi Moş Crăciun. Sau, mai bine zis, e unul din aspectele foarte prezente în lumea noastră, avînd concomitent o valoare simbolică (în primul rînd pentru copii), dar şi o prezenţă materială, concretă. Doar nu vreţi să spuneţi că nu l-aţi văzut niciodată în carne şi oase pe Moş Crăciun?
În aceeaşi ordine de idei, poate că n-ar fi rău să amintesc aici o interogaţie filosofică clasică asupra realităţii: "Cînd se prăbuşeşte un copac într-o pădure şi nu aude nimeni cum cade, copacul acela s-a prăbuşit sau nu în realitate?". Cine a luat la cunoştinţă de realitatea prăbuşirii - sau măcar a existenţei - lui, ca să o poată valida. Invers, de realitatea lui Moş Crăciun luăm cunoştinţă permanent. Aşadar, de ce n-ar exista? Ca şi Tinkerbell, zîna Tilincuţă, care există fiindcă noi, unii, credem în ea.
Cel mai clar argument ar fi acela că dacă admitem existenţa lui Dumnezeu sau a oricărei alte forme de existenţă supranaturală, acceptăm implicit şi posibilitatea existenţei lui Moş Crăciun. Mi se pare ciudat şi ilogic să vezi un om mare care acceptă existenţa divinităţii, a cohortelor de îngeri şi de arhangheli, a diavolilor cu cozi şi coarne, dar nu mai e în stare să creadă în Moş Crăciun. Care e logica aici?
Pentru agnostici am un alt argument, unul solid: acela că universul e infinit, deci conţine toate lumile posibile, imaginate şi neimaginate încă. Iar universul există. Astfel, zic eu, nimeni nu poate crea ceva ce să nu poată exista. Mintea omului, imaginaţia şi creativitatea lui, toate sînt incluse în univers. Sînt parte din el. Dacă omul ar imagina ceva ce nu poate exista în univers, ar însemna că e mai mare decît universul infinit sau în afara lui, ceea ce e absurd. Moş Crăciun există - sau poate exista - tocmai fiindcă a fost imaginat de cineva cu posibilităţi creative mai mici decît oferă universul. Ergo, Moş Crăciun există.
Şi-acum, dacă mă gîndesc bine, ce argumente avem împotriva existenţei lui Moş Crăciun? Faptul că adulţii cred - repet, cred - că nu există şi îi influenţează şi pe copii cu ideile şi autoritatea lor?
Păi, tot adulţii zic că nu e bine să minţi şi după aia mint la telefon că nu-s acasă, îţi spun că vecinul de sus e un ticălos şi după aceea îi zîmbesc dulce şi-i cer cu împrumut bormaşina, îţi spun că dacă-i votezi, or să aibă grijă toată viaţa de tine, după care te privesc sictiriţi din spatele bodyguarzilor şi aşa mai departe. În ăştia vreţi să avem încredere?
Ciudat: trebuie să îmbătrîneşti ca să descoperi ce intuiţii bune aveai în copilărie şi ce clar înţelegeai lumea atunci! Uneori am senzaţia că, de la un anumit punct, scopul vieţii de adult ar fi exact acela de a redescoperi adevărurile de atunci. Printre care şi cel că Moş Crăciun există. Indubitabil, există.