Portretul unui contemporan

Sub impactul mondializării, societăţile contemporane devin societăţi într-o continuă transformare, societăţi flexibile, fără frontiere exterioare, fără limite interioare, fără reguli şi legi totdeauna bine precizate. Aceste condiţii au consecinţe importante asupra trăsăturilor de caracter, asupra modalităţilor de comportament pe care le induc, asupra tipurilor de personalităţi pe care le încurajează să se dezvolte, asupra naturii relaţiilor între oameni. Mutaţiile economice, tehnologice, sociale şi culturale din a doua jumătate a secolului XX afectează omul în identitatea sa cea mai profundă. Tipul personalităţii la care ne referim se întâlneşte prima dată în Europa Occidentală şi în America de Nord, într-o societate marcată de hiperconsumism, în care se disting doi poli extremi: pe de o parte excesul presiunilor impuse de performanţele economice care apasă asupra omului şi care îl fac să trăiască în cotidian efectele dictaturii timpului real şi a urgenţei generalizate, solicitări, stres, pe de altă parte excesul posibilităţilor de toate genurile. Excesul care caracterizează omul hipermodern se poate repera pe mai multe registre: al plăcerii - totdeauna mai mult, al investiţiilor profesionale, al achiziţiilor, etc. Patologiile care afectează omul hipermodern sunt pe măsura investiţiilor: patologiile dependenţei de substanţe destinate să susţină un ritm al performanţelor mereu mai alert; patologiile alimentare, cele ale obezităţii sau ale anorexiei, în care se traduce fie excesul alimentar, fie contrariul - restricţia extremă, ca formă de experimentare a limitelor trupului; patologiile profesionale, în strânsă legătură cu hiperactivitatea la care oamenii sunt constrânşi şi de la care se deconectează brutal, asemenea unor maşini sau circuite electrice ce clachează din cauza unei încălziri excesive; patologiile sociale ale epuizării, luând forma depresiei, îi ating în special pe cei care, tot mai performanţi, într-un ritm tot mai accelerat, şi-au depăşit toate limitele.

Am putea spune că identitatea hipermodernă se află la intersecţia acestor două tipuri de exces. Modernitatea nu încetează să multiplice, să diversifice formele experienţei umane, să o lanseze în inedit. Momentul şi locul, acel "hic et nunc" întreţin un anumit legământ al discontinuităţii, cu preţul fragmentării vieţii, al incertitudinii definirii sinelui. Pe primul plan se află acum noţiunile de urgenţă, de imediateţe, de instantaneu. Familia se aliniază, la rândul ei, la obligaţia de permanentă schimbare şi la cerinţele de flexibilitate generalizată; educaţia familială, departe de a mai fi creuzetul în care se forjau personalităţi stabile destinate unei lumi în care locurile erau foarte bine definite, pune acum accentul pe capacitatea de adaptare şi de schimbare şi formează personalităţi flexibile, capabile să construiască şi să reconstruiască identităţi multiple. În privinţa angajamentelor durabile, acestea au cedat locul unor întâlniri efemere, scurte, interşanjabile. Fiecare poate stabili relaţii în mai multe medii sociale şi să îşi dezvolte un anturaj reticular; în acest moment, întrucât relaţiile sunt multiple, fiecare devine mai fragilă, mai instabilă, mai efemeră, iar apartenenţele care se creează devin mai vulnerabile. Imaginea mişcării browniene, în care fiecare om este o particulă în căutare de grupuri la care să adere permite înţelegerea unuia din aspectele esenţiale ale angoaselor şi sentimentelor de insecuritate ale omului zilelor noastre. Autonomia este o victorie în faţa riscului permanent al heteronomiei (guvernarea din afară). Alianţa dintre imaginarul mercantil şi facilităţile permise de noile tehnologii determină profilul unui individ dominat de nevoia de satisfacere imediată, intolerant la frustrare, cerând totul deodată, într-un context în care satisfacerea unei asemenea nevoi a devenit posibilă nu numai prin hiper-oferta permanentă a societăţii de consum, dar şi prin quasi-instantaneitatea cu care cea mai mică dorinţă poate fi satisfăcută. Deşi tehnologiile ne permit "să câştigăm timp", oamenii se plâng că au din ce în ce mai puţin timp liber la dispoziţie. Omul trebuie "să se realizeze", oricare ar fi condiţiile obiective care favorizează sau împiedică reuşita. În momentul în care responsabilitatea "destinului" este preluată de către om, viaţa însăşi se înscrie într-un proiect antreprenorial de excelenţă şi de permanentă depăşire. Omul este condamnat să reuşească, iar această reuşită este fără limite, fără sfârşit, fără odihnă; nu se pune problema atingerii vreunui scop, este vorba despre a fi cel mai bun. Traducerile concrete ale succesului: o diplomă, o slujbă, un salariu, un nivel ridicat de trai, dispar în spatele unei necesităţi psihice: satisfacerea unui ideal de perfecţiune şi de excelenţă. Problema se pune mai curând sub forma unei permanente căutări identitare, care se exprimă prin apartenenţe multiple, succesive, concomitente: lupta omului de a găsi un loc de muncă; lupta pentru a fi acceptat de instituţii, pentru a primi un minimum de recunoştinţă, pentru a scăpa de catalogarea stigmatizantă a unui anturaj ostil; lupta solitară de a reuşi, cu riscul destrămării solidarităţilor, din moment ce fiecare se vede în competiţie cu toţi; lupta de a obţine cele mai bune calificative, cele mai bune diplome, de a urma cea mai bună carieră.

Prins mai tot timpul între idealuri generoase şi egocentrisme feroce, într-un tandru tête-à-tête cu ecranele, omul este tentat să ducă o viaţă închisă într-o fantasmă narcisisto-omnipotentă, alimentată din exterior de imagini injectate prin cablu. Omul zilelor noastre se află în centrul lumii: toate informaţiile, toate cifrele şi imaginile în pixeli converg spre el; pentru a simţi că trăieşte, omul are nevoie să se simtă potenţial ne-limitat, nici in timp, şi nici în spaţiul pe care virtualul l-a relativizat mult mai interesant decât ar fi crezut Einstein. Într-un univers imaginar în care obiectele de consum, moda şi confortul înlocuiesc idealurile şi valorile, servind drept materiale de identificare, omul se confundă cu posesia aparatelor sale electronice, pică în capcana imaginilor publicitare şi a siturilor care conţin cataloagele de vânzare on-line. Agitându-se, plictisindu-se, "zapper-ul", "surfer-ul" se închide în universul său de gadget-uri, paradoxal singur, doar cu monitoare şi aparate, într-un palat de gheaţă, victimă a unei forme de raţionalitate primară cu secvenţe scurte: cauză-efect, avantaj-dezavantaj. Apasă pe butoane, se conectează la tot ceea ce este în mişcare, profită de promoţii. Disoluţia omului în realitatea sa virtuală poate fi înţeleasă şi ca o exteriorizare transgresivă a nevoii de a se simţi un subiect creator, dincolo de determinările, statuturile şi rolurile pe care i le impune societatea. Oferind spaţii inedite de exprimare, Internetul pune în lumină anumite tensiuni identitare ale omului; ne vorbeşte despre suferinţa sau despre dificultatea individului de a fi un subiect capabil să îşi rezolve problemele de identitate. Efectele speciale, filmele ce prezintă catastrofe în surrounding răspund nevoii de a fi zdruncinat de emoţii puternice. În plus, calculul ia locul cuvântului: societatea mercantilă calculează pierderile şi profiturile, vinde, cumpără, negociază, speculează; omul îşi numără banii, anii, copii, îşi analizează reuşita sau efectul; se întocmesc curbe ale şomajului, statistici, prognoze. Gestionarea înlocuieşte relaţia, reflecţia, psihologia. Cu toate acestea, stresul, depresia, dependenţele, precaritatea, violenţele ne spun că oamenii continuă să sufere.