Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Paloma negra


Ana-Maria Nistor

10.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După 100 de ani de la naştere vorbim despre "cultul Frida": cărţi, spectacole de teatru şi dans, filme, colecţii haute couture inspirate de stilul artistei mexicane. Dar ce-i cu această Frida? Era socialistă ferventă şi nu cred în fanatici. Era pictoriţă şi nu cred în femeia-artist plastic. Era egocentrică şi mă enervează lipsa de imaginaţie. Era feministă, bisexuală şi nu cred în extreme. Dar am văzut filmul, apoi lucrările, am citit cartea şi cred în Frida Kahlo.


Valea! Ieşiţi afară!

Frida era (cu sau fără voie) un personaj încă din viaţă, iar povestea ei - o melodramă, fără happy-end, după toate rigorile genului. Întrebarea nu e ce-ţi rămâne după trecerea în revistă a întâmplărilor dramatice imobilizate pe pânză, ci la ce te gândeşti prima oară când vine vorba despre Frida. Eu n-am în minte nici tangoul aţâţător din film, nici căsătoria cu Diego, nici finalul din carte, ci "momentul tăierii părului", căci el încheie un ciclu şi este, totodată, o trecere spre o altă Frida. Atunci când e trădată de propria-i soră. Scena în care se întoarce acasă după ce a petrecut de minune cu nepoţii, copiii Cristinei, în parcul de distracţii şi intră în atelierul lui Diego. În care Diego e călare pe Cristina. Frida pleacă, se mută într-o casă verde, cheamă oamenii la petrecere, bea îngrozitor de multă tequila, e îmbrăcată în costum bărbătesc, stă pe scaun, în faţa şevaletului şi îşi taie părul. Paloma negra, paloma negra, pe unde eşti? Şuviţă cu şuviţă până totul se transformă într-un autoportret pictat în tuşe groase, sigure şi pline de ură. De la această scenă putem începe să vorbim despre Frida. Şi acum, valea!


It's a kind of magic. Realism magic

La o primă vedere, lucrările Fridei Kahlo sunt, în marea lor majoritate, poveşti despre un trup chinuit şi o inimă sângerând după Diego. Excepţie fac vreo trei pânze dedicate socialismului (mai precis lui Troţki), câteva "naturi vii" (Încă viaţă), chipurile tatălui, al Cristinei... În rest, compoziţii (multe autoportrete) care acoperă, precum un jurnal, capitole din viaţa Fridei.

Prin căsătoria cu pictorul mural Diego Rivera, ea îşi asumă rolul de "umbră" a genialului artist şi cariera de soţie. Astfel, pictura e ca o mărturisire conjuncturală, făcută mai mult sieşi, a unui om care scrie mai bine cu pensula decât cu stiloul. Destul de rapid însă, culorile Fridei n-au mai fost estompate nici de succesul lui Diego, nici de soarele cenuşiu al New Yorkului, care amesteca arta expaţilor cu marketingul şi gustul pentru excentricităţi.

Dar ce atrage ochiul şi ce face să rămână imaginea pe retină? Pe de o parte culoarea, nuanţele crude ale Mexicului, saturate, intense, în alăturări care-ţi dau senzaţia unui râs gâlgâitor. Pe de alta, tema, "povestea" din tablou: o realitate asamblată şi cusută gros, la vedere, cu sutură de melodramă. Unele dintre pânze, precum Rădăcini, Mireasa înspăimântată la vederea vieţii care începe, Autoportret la graniţa dintre Mexic şi Statele Unite, Portretul familiei Fridei sunt atât de solare şi pline de energie că s-ar putea numi "viaţa ca un carusel". Celelalte însă, cele mai multe, descriu viaţa de după căderea din carusel. Cuie, piroane, lacrimi pe chipul alungit al Fridei, fetuşi, inimi secţionate, şiroaie de sânge ţâşnind din trupul chinuit al unei fete exilate în pat. Câte un vers din cântecele îngânate prin cârciumi, la beţie spânzură deasupra imaginii (vezi rândul "Ştii, pentru părul tău te plăceam, acum, cheală, nu te mai iubesc" deasupra Autoportretului cu părul scurt).

A fost calificată postum, alături de Diego, ca prima artistă pop din istorie, iar în timpul vieţii Frida mărturisea amuzată în Jurnal că a trebuit să vină Breton în Mexic pentru a afla că arta sa e suprarealistă. Eu cred că ea descinde din lumea poveştilor despre Popocatepetl spuse copiilor în amiaza-mare, din lumea colorată strident unde, sub soarele dogoritor, orice fiesta e înrudită cu moartea şi poveştile se ajustează în funcţie de fiecare pentru a deveni părţi de existenţă, fapte petrecute mie, aievea. Iar felul în care ea îşi scrie jurnalul pe pânze (de multe ori după câte o operaţie, ţintuită în pat, cu şevaletul pe genunchi) are ceva din primitivismul şi magia artei populare mexicane şi din felul acela sentimental de a-şi tângui viaţa. Bucăţi de realitate reasamblate într-o metaforă în formă naivă.


F de la Frida. Mania autoportretului

Viaţa Magdalenei Carmen Frida Kahlo y Calderon pare că e marcată de două replici celebre: "Bara aia mi-a furat virginitatea"; "În viaţa mea au fost două accidente. Autobuzul şi tu. Cel mai rău, pe departe, ai fost tu!" Două mottouri ca doi stâlpi între care cresc egocentric autoportrete (mai mult de o treime din opera ei). Frida cu maimuţe pe umeri, cu papagali, cu Diego în minte, fără Diego, cu inima sfâşiată, în pat, în faţa şevaletului... O manie despre care s-a spus că e un fel de terapie a supravieţuirii, o exorcizare a amintirilor trupului ei: accidentul de autobuz de la 18 ani, avorturi, nesfârşite operaţii. Suferinţei fizice i se adaugă inima frântă, durerea pe care Diego i-a prescris-o în ani, consecvent şi fără reducere. Dar, dacă ne uităm mai bine la picturi (şi, în plus, răsfoim jurnalul, scrisorile ei), e o atitudine mai degrabă demonstrativă, tratată într-o manieră tonică, în ciuda temei şi atunci obsesia Fridei pentru sinele său aflat în suferinţă mi se pare justificată doar prin cantitate. Şi mi-amintesc vorba ei dintr-un loc: "Mă pictez pe mine pentru că mi-e mai la îndemână, după atâţia ani de stat în pat".

Alţi critici/admiratori spun că obsesia autoportretului nu trebuie văzută ca o idolatrie a sinelui, ci ca o atitudine fetişistă: Frida s-a detaşat atât de bine de sine, încât a putut să-şi privească trupul dinafară, ca pe un obiect, chiar dacă vederea acestuia trece spre pânză prin filtrul subiectiv al interpretării. Se poate şi asta. Însă cred că e altceva aici, ceva care mă duce cu gândul la povestea "zeiţei cu fusta de şerpi", Coatlicue, bestială, hipnotică şi cutremurătoare, o statuie pe care europenii, de scârbă şi teamă, au îngropat-o la loc după ce au descoperit-o, pentru a o scoate din nou la lumină, mulţi ani mai târziu, ca pe o curiozitate. Cum să fi înţeles europenii ameţiţi de Afrodita frumuseţea crudă iscată din delirul vegetaţiei tropicale sau din pântecul unor vulcani cu o coroană de zăpadă? Cum să nu ignore ei că sub soarele orbitor al Mexicului şerpii aţipesc şi că, precum arborele vieţii cu două braţe, Coatlicue aduce noaptea a distrugere, dar la picioarele ei viaţa se revarsă? Şi-atunci, iată că tocmai în această vecinătate a morţii cu fiesta, a durerii cu bucuria de a trăi trebuie să vedem ţara unde parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Viaţa, ca în autoportretele Fridei cu toate piroanele bătute-n piept, e un miracol în culori vii, care trebuie povestit în tuşe carnale şi în culori tari, istorii care se încheie cu o poză teatrală, superbă. Uitaţi-vă mai bine: lucrările Fridei, în ciuda (sau datorită) poveştii lor ca o telenovelă cu accente de împunsătură de cuţit sunt, prin umor şi vitalitate, un cocktail super-energizant. F de Frida de la full of life. Atâta dragoste de a trăi pe care numai disperarea în faţa vieţii o poate da.

Restul sunt poveşti care, desigur, fac parte din operă, aşa cum ficţiunea şi fantasticul se amestecă în existenţa Fridei. Episodul cuceririi lui Diego (ea în luptă cu fosta soţie şi cu toată cohorta de admiratoare), aventurile ei cu actriţele - ea însăşi fundamental teatrală -, tentativele de suicid atunci când se simţea cel mai înşelată, cel mai părăsită. În fine, parcursul ei socialist, pe care îl consider la fel de teatral-demonstrativ şi plin de umor. De altfel, cred că aventura ei cu Troţki face parte din categoria curiozităţilor, a experimentelor pe care le fac unele femei deştepte: ei, cum e să te culci cu o ideologie? E nici cum, dar tu ai resurse pentru a investi episodul cu valoare şi a-l sublima pe pânze. Ca şi suferinţa, ca şi durerea fizică.

Şi-atunci, cu acest autoportret în oglindă spartă, finalul (din filme, din cărţi, din viaţa ei reală) e logic şi aşteptat, previzibil. Au extirpat din ea câte o bucată, una câte una, la intervale cvasiregulate de timp.

Şi cu cât eşti mai puţin întreagă şi mai imobilizată, unghiile de la mâna care pictează sunt tot mai roşii, iar degetele mai pline de inele. Dar vine o zi când n-a mai rămas decât mâna şi capul împopoţonat cu flori false. Restul e inert. Aşa că nu mai continui (poate că mai poţi, dar nu mai ai chef), ai trăit oricum cât pentru două vieţi şi doare ce ţi-a mai rămas din trupul operat de peste 30 de ori, aşa că gata, "sper să nu mă mai întorc niciodată".


Frida cult

"Arăta uluitor. Stătea chiar în faţa mea, atât de aproape încât aveam impresia că o să-mi pârjolească obrajii", spune Cristina în Frida de Barbara Mujica (Ed. Tritonic, 2007). Roman care ne istoriseşte, ficţional, viaţa Fridei din perspectiva surorii cea bună de nimic. Filmul lui Julie Taymor, inspirat de carte, cu Salma Hayek şi Alfred Molina (2002) ataşează şi el poveşti "realităţii", aşa cum fac spectacolele, scurtmetrajele şi exact cum Frida însăşi şi-a filtrat existenţa prin poveste şi şi-a întins picturile la soare între realism şi fantastic. "Şi cu toate că te iubesc la nebunie nu revii/ Paloma negra eres la reja de un penar".


(Articol preluat din Time Out Bucureşti, iulie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Merită să aspiri la gloria literară?, Giacomo Leopardi, traducere de Adriana Cârcu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre Frică şi cântece de adormit, Vlad Bălan (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro păcat că bicicletele nu au număr, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cordonul zombilical, Călin-Andrei Mihăilescu (4.8/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gustul ploii, Argentina Firuță (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer