Nu știu când s-au dus anii. Nu te mai scoli din oră-n oră, căutându-mi sânul cu mânuțele minuscule. Nu mai adorm la loc cu gângurit în urechi și cu miros de lapte în nări. Nu-mi mai permit să te pișc de fălcuțe sau să te mușc de bucuțele cu aromă de ulei de cocos. Mi-e dor să mă mai plâng de spate că dormi doar legănat la pieptul meu. Să bat apartamentul în lung și-n lat, cu tine-n marsupiu, ca nu cumva să trezești tot blocul de la durerile de gingii. Aș fi băgat mâna-n foc că în veci n-o să-mi lipsească nesomnul.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
El murise în o mie nouă sute patruzeci și într-un război de mult uitat, ea în două mii două zeci și într-un spital rece, printre aparate. Într-o seară, un fulger le-a unit cerurile, a frânt timpul și sufletele lor s-au întâlnit pe undele unui radio vechi. Fiecare noapte era o renaștere. El vorbea despre tranșee, frig și dor, ea despre orașe fără somn. Se iubeau prin cuvinte scindate de bruiaje. Trăsnetul a mai izbit odată. Apoi, liniște. S-au căutat între două frecvențe. Între două bătăi de inimă. Nu s-au mai găsit.
Aurelian Țolescu
Noaptea a devenit mai lungă de când m-am pensionat. E liniște, pace în casă, fără telefoane și vești urgente cu rezolvări rapide care să-mi tulbure somnul. Acum reușesc să-mi odihnesc mintea și trupul, dar parcă-mi lipsește neliniștea comunicărilor neprevăzute în noapte. Îmi lipsește sunetul scurt al telefonului sau bătaia discretă în ușă și vocea grăbită care cerea sfat sau ajutor. Acei colegi mă chemau ca pe un frate; acum mă cheamă doar amintirile. O să-mi lipsești, Noapte a celor ce aveau nevoie de mine.
