După părerea mea, fotografia este (și) o experiență inefabilă, acționând inclusiv la nivel subliminal. În ceea ce mă privește, în cele mai multe situații, eu aleg să rămân la distanță de subiect, să observ oarecum meditativ ceea ce se întâmplă în jurul meu și, în consecință, în cadrul fotografic.
Astfel, deși simt că un fel de alter ego sau un fel de avatar preia controlul asupra cadrului, eu las să se întâmple asta cu certitudinea și liniștea că, în final, sub o formă sau alta, voi fi acolo, în imaginea finală - cu propria urmă, cu dâra propriului eu, declinat în umbrele, în siluetele sau în reflexiile subiectelor mele fotografice. Pentru că, oricât ar suna a clișeu, suntem ceea ce fotografiem și fotografiem ceea ce suntem.
Cu foarte, foarte mulți ani în urmă, pe vremea când fotografia era pentru mine cel mult un vis latent, am scris această încercare poetică - un text care, acum, mai mult decât oricând, îmi pare (ironia sorții) revelator:
iată-mă sunt eu
îmi strecor nedumerirea în ochi
am o vedere periferică bună
mă mir de la dreapta
până departe
la stânga
de sus în jos
atât de jos uneori
că nu-mi mai recunosc pantofii - mă orbește misterul acestor pantofi
călcând cu mine prin bălțile toamnei
îmi pun lentile proaspăt șlefuite
ce bine îmi strecor nedumerirea în ochi!
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
