Orașul se micșorează, străzile par mai scurte, oamenii mai grăbiți. Merg prin frunze ude, fără nicio direcție clară. El nu mai e aici. Dar îl mai simt uneori în gesturile mele, în felul în care îmi răsucesc inelul pe deget sau opresc telefonul noaptea, fără motiv. Ceasul din bucătărie s-a blocat la șapte și douăzeci. Unele tăceri trebuie lăsate în pace. Tocmai când mă obișnuiesc cu absența, primesc un plic. Înăuntru, o frunză galbenă. Pe dosul ei, scrisul lui mic: Nu am plecat. Mă mut doar în alt anotimp.
Sanda Burță
Când Candelaria voia ceva, parcă universul tot se punea-n mișcare, forțele telurice complotau, dracu știe cum se făcea că primea mereu ce-și dorea. Într-o zi, i-a venit poftă de ficat fript și cum măcelarul Fuentes închisese prăvălia, Candelaria a mâncat ce mai rămăsese din ficații amărâtului de Luis, bărbat-su. Ia și mănâncă, mi vida, i-a zis el și și-a dat duhul. Mierda, n-a cules via, se stafidește tot. Ca din pământ s-a ivit Carlos. Are brațe vânjoase, gândi Candelaria, și ochii i s-au îngustat ca la mâțe.
Cristina Alistar-Gabouty
Ultima lună de toamnă a fost neașteptat de însorită. M-am aplecat deasupra apei, dar n-am îndrăznit să beau, de teamă să nu-i tulbur simetria perfectă. Liniștea neobișnuită amplifica și mai tare zgomotul inimii. Teama devenea de necontrolat. Contrastul dintre interior și exterior era tot mai puternic, și totuși am rămas nemișcată. Nu mai erau destule frunze, nu mă mai puteam ascunde. Și-atunci am auzit câinii. Se apropiau, aproape că începeam să deslușesc câți erau. Dar mai mult mă temeam de gloanțe.
