Lăsă stiloul jos și citi șoptind încet. Brusc, rupse scrisoarea bucățele mici și începu să mai scrie o dată. Se aude doar sunetul stiloului pe hârtie și, din când în când, câte o picătură lovește coala albă, transformându-se într-un mic ochi de apă albăstrui. Da, răspunse ea la telefon, ștergându-și repede fața. Totul e bine, iubitule, da. Sunt doar obosită, dacă aș putea să mă odihnesc; mai e puțin și vine iarna. Nu știu de ce am spus asta. Nu plâng, nu plâng. Scrisoarea e doar o baltă azurie.
Monica Ciurea
S-au adunat prea multe, mi-am zis, și am deschis șifonierul. Am scos afară toate șosetele și prieteniile desperecheate. Am pus în saci hainele și persoanele pe care nu le mai purtam de mult și le-am dat. Am scuturat așternuturile de resturile unor iubiri pasagere și am aruncat zațul din ceștile de cafea băute de una singură la masa tratativelor cu viața. Da, știu, oglinzile au făcut riduri, pereții s-au mânjit cu tristeți, podeaua s-a tocit de atâta du-te-vino, dar la fiecare sfârșit de toamnă fac loc. Pentru mine.
Florina Hegedüs
Mângâie planta ornamentală din birou își lua rucsacul și porni spre casă. Pe griul apăsător al trotuarelor din jungla de beton erau așternute, poetic și jucăuș, frunze roșii-galbene-portocalii iar razele de soare erau fugărite de nori plumburii. Picuri plictisiți și reci îl goniră sub un balcon din care atârna o iederă ce se legăna trist. Când ploaia se domoli păși pe mâzga de frunze moarte, pe nostalgie pe monoton. De la poartă simți mirosul plăcintei de dovleac. Și de dor. Frumos e noiembrie.
