Am iubit femei, cărți, chiar orașe. Dar nimic n-a rămas cu mine cum au rămas ele. Pietrele. Le port de ani de zile. Nici nu dor mereu. Doar când mă simt prea viu. Doctorii zic să scap de ele. Dar cum să spargi cu laser toată agoniseala de-o viață? Sunt amintiri calcificate, fetuși ai unor clipe bastarde. Fiecare pietricică e o iubire care n-a fost avortată la timp. Vă spun. Am vrut de multe ori să le dau singur afară. Dar cine-aș mai fi eu fără durerile mele? Așa că le păstrez. Doar ele mă cunosc pe dinăuntru.
Siranuș Hakobian
Într-o discreție absolută, după ce mă învelea și-mi spunea noapte bună, tata închidea ușa după el și începea să o bată pe mama cu pumnii. Auzeam bufnituri, șoapte plângătoare și icnete înfundate. În mine zbiera un glas funebru, care voia să țâșnească, dar și eu învățasem să fiu discretă și-mi mușcam până la sânge pumnii mici, să opresc disperarea să iasă. Astăzi sunt cu adevărat fericită: am născut un băiat frumos și sănătos, rod al dragostei. De prea multă fericire îmi duc pumnii la gură și îi mușc până la sânge.
Getuța Corbu Zecheru
Sunt multe lucruri la care nu pot să renunț. Ele mă definesc, mă vindecă sau mă poartă în zboruri înalte. Uneori mă trântesc la pământ, dar mă ridic, fără regretul că le-am dezamăgit. Le port mereu cu mine, și mă ajută în situații limită. Atunci când greșesc, mă corectează. Mă țin sub control, ori de câte ori e necesar. Mă învață să spun adevărul, le stăpânesc, dacă încearcă să-mi pună bețe-n roate. Fără ele sunt nimic, așa am învățat să vorbesc, să cultiv, să iubesc. Îmi place limba lor. A cuvintelor.
