Înainte să intru într-o relație serioasă, îi testez. Le spun că nu plec nicăieri fără clama de păr, inelul norocos și cartea de povești de la mama. Apoi îi invit într-o călătorie. Când aproape să ajungem, le zic că mi-am uitat talismanele și că trebuie să ne întoarcem. M-au refuzat toți. Chiar și ultimul, cel de care m-am îndrăgostit cel mai tare. L-am lăsat în trenul care mergea spre altă poveste și m-am întors singură acasă. Clama, inelul, cartea - dispăruseră. A doua zi, mi-a scris: Dacă le vrei, hai după ele.
Elena Nicoleta Deaș
În reflexia sticlei zăresc o umbră cunoscută, silueta unui bărbat care mă privea fără să clipească. Dintre toate lucrurile lumii, doar licoarea aceea roșu-vișiniu, dulce îmi șoptește întotdeauna fără cuvinte. În ea dorm glasuri, gesturi, atingeri ce nu au mai venit. Așa că o păstrez ascunsă, o promisiune sigilată cu un dop de plută. Un talisman ce știe să adoarmă dorurile sau să le trezească. Poate de aceea nu mă pot despărți de ea. E singurul lucru care încă știe cine am fost.
Mihaela Apației
Nu aș renunța la cărțile de pe noptieră și nici la cele de pe pervaz unde am o mulțime de notițe pe care nu mi le amintesc. Ce cărți citeam când ne-am cunoscut sau cărțile pe care le luam lacom în mâini când plecai. Sau piesele pe care le ascult în întunericul de dinainte de răsărit. Și pozele. Am una în care îmi e greu să îmi traduc fericirea pentru că nu o mai găsesc. Poza stă mereu lângă o carte diferită. Prietena din ea nu mai e. Nici eu ca în poză. Fac fotografii la cer și mă gândesc la oameni.
