În casa rămasă prea mare, solitudinea atroce devenise al doilea eu. Din odăile goale răzbăteau șoapte și voci ieșite din mintea mea, care izbite de pereții tăcuți, îmi reveneau în urechi. Umbre închipuite de spaimele pustiului îmi bîntuiau insomniile. După un lung zbucium, am decis să mă mut. Am dăruit, vîndut, lepădat, ars, părăsit, atîtea obiecte care îmi evocau copilării, adolescențe, îndrăgostiri și părăsiri, nașteri și morți, pasiuni și deznădejdi. Doar sufletul lor e cu mine pretutindeni.
Camelia Baicu Dițoiu
Tristețea a fost mereu cu mine. A avut locul ei în bagaje, m-a urmat oriunde m-au dus pașii. Mi-a ținut de frig în țările calde. În zilele ploioase, ea îmi picură lacrimi pe obraz. Îmi știe secretele, mă ascultă în nopțile cu insomnii, nu mă ceartă, nu mă aprobă, doar mă ascultă. Uneori, în nopți cu lună plină, mă roagă să-i țin companie. Ca recompensă, dimineața ne bem cafeaua împreună. Prin aburul de la cafea își strecoară rugămintea să nu o părăsesc. Nici nu aș putea, suntem dependente una de alta.
Cecilia Fofiu
Domnii Tibi și Gelu, pensionari și prieteni vechi, își petrec diminețile însorite în parc, la table. Unul plinuț, altul uscățiv, încă simt tinerețea tropăindu-le prin vene. Zarurile se opresc la unșpe când iasă Lizi, vecinica. Merge la piață. În fuste cam scurte ajunge, aparent absentă, la parcarea de biciclete. Cu un picior pe pedală, îl ridică pe celălalt, încalecă sprinten și pleacă. Roz cu buline, șoptește Tibi ghemuit. Mititele și negre, geme sufocat celălalt. Ajută-mă frate să mă îndrept, c-am înțepenit iar.
