Cade zilnic formând mantii vaporoase pe unde aterizează. Pe covorul primitor din sufragerie, pe gresia albă din bucătărie. Pe acea pernă pe care nu mai doarme de mult. Dar o ține în dreptul capului, rezemată de tăblia patului, ca un scut protector de lumină roz. Cade zilnic, și tot zilnic, crește la loc. Mai frumos, mai sănătos, mai lucios. Adesea, creșterea nu se vede prea ușor, dar se simte după fiecare ardere interioară. Odată ajuns lung, i-a devenit confident și amintire vie că părul ei e moștenire. De la tata.
Horațiu Dudău
Mă așez, în sfârșit, pe sofa, și întind mâna înspre locul de veci al telecomenzii. Întunericul din cameră pare prelins din ecranul televizorului 4K, spânzurat de peretele frumos decorat în imitație de lemn, dând livingului o alură de coșciug. Draperiile albe par voaluri în noapte, tremurând din cauza căldurii emanate de calorifer, ca o ultimă răsuflare a unui condamnat. Întind piciorul și apăs pe butonul lămpii de podea, care se aprinde ca o lumânare imensă. Mă las pe spate și încep vizionarea.
Paul Dârvariu
Cheia de rezervă a mașinii. O țin pe un șnur, la gât. Honda mea are un obicei urât: își blochează toate ușile dacă uit în interior cheia cu care am condus-o. Când se întâmpla în curte, scăpam ușor, aducând rezerva din casă, dar odată am rămas pe dinafară în creierii munților. Șase ore mi-a luat drumul dus-întors, noaptea, prin pădure. Lângă cheie e fluierul contra urșilor. Îl port mereu, agățat pe același șnur. Al treilea e cel pe care îl țin în mână acum. Fără el, cum ați afla tâmpeniile pe care le tot scriu aici?
