I-am întâlnit, pentru prima oară, în urmă cu nouă ani, la finalul celei de-a doua călătorii în Asia de Sud-Est, în locurile pe care le-am vizitat și în care am rămas din statele Tamil Nadu și Kerala, în Sudul Indiei. Am stat cu ei, printre ei, atunci, o lună. Făcându-mi, adesea, cruce, cu dreapta sau cu limba pe cerul gurii. Întrebându-mă ce caut acolo. Crezând că a doua zi voi face drumul înapoi spre aeroport pentru a pleca undeva, oriunde, doar să nu rămân acolo. Fără să pricep formalitățile tâmpe din aeroport (Madurai), minciunile preotului budist lângă care călătorisem de la Colombo, care încerca să îmi propună un curs de schimb încă mai prost decât cel din aeroport, nevoia de a folosi autobuzul jerpelit, fără uși, fără ferestre care mergea spre oraș, înghesuiala pe care o creau chiar ei, indienii, printr-o fâțâială halucinantă, continuă și fără rost (pentru mine), aglomerația permanentă, murdăria istorică omniprezentă (mai puțin în zona templelor și, în general, a locurilor de cult), zgomotul asurzitor, poluarea puternică, amestecul de oameni și animale din oraș, trupurile descărnate ale bătrânilor, trupurile contorsionate ale unor asceți, trupurile aproape dezgolite ale oamenilor lipsiți de orice, mirosul greu care venea de peste tot, rândurile interminabile formate pentru intrarea în templul (hindus) Meenaksi și, mai ales, în Sfânta Sfintelor, unde doar ei, hindușii puteau accede, frizerii care îi pregăteau pe cei care urmau să intre în templu, hotelurile întunecoase, hidoase și camerele lor fără ferestre, străzile insalubre, vânzătorii de orice/oriunde/oricum/oricui/cu oricât, locurile aproximative în care mâncau (ei, și mâncam eu), ceea ce mâncau (ei, și mâncam eu), apa nepotabilă și, potențial, periculoasă (chiar și cea de la robinet), ce făceau (și de ce) fachirii, preoții, yoghinii, pelerinii, hoții, disperații...
I-am întâlnit, anul trecut, în septembrie, în apartamentul în care am stat, în Dubai. Un grup de șapte (bărbați tineri), probabil rude, cunoscuți, prieteni: veniseră împreună, locuiau împreună, lucrau împreună, cumpărau, găteau și mâncau împreună. Erau musulmani, deci aveau grijă să respecte orarul rugăciunilor, prosternându-se, acolo, acasă, ori în moscheea vecină. Erau aproximativ punctuali, aproximativ curați, aproximativ vegetarieni, aproximativ nefumători, aproximativ fluenți în engleză (pentru că, oricum, nu cunoșteau araba), aproximativ deschiși, curioși ori prietenoși. Dar, ferm atașați de Islam, de rețetele, mâncarea și condimentele indiene, cu care veniseră de acasă și de care nu se puteau lipsi. Atașați bine de telefoanele portabile. Atașați ferm de familiile lor, pe care le vedeau pe ecrane. Atașați profund de valorile etniei lor și religiei lor, de limba lor, de felul în care doreau să se arate și să fie percepuți de ceilalți (de mine).
Aici, în Tanah Rata, orășel din Cameron Highlands, unde am avut inspirația să rămân mai mult decât ar fi fost necesar dacă aș fi venit doar pentru a vizita plantațiile de ceai, întâlnesc, la tot pasul - pe stradă (că trotuare nu există), în micile magazine (alimentare sau ne), la birourile agențiilor de turism, dar, mai ales, în restaurante, din nou, indieni - tineri, chiar foarte tineri, originari din câteva state din Sudul Indiei. Așteaptă clienții, zâmbesc, gesticulează larg, glumesc între ei sau cu cei care trec pe lângă ori se opresc la restaurant și îi invită (vorbesc bine engleza, înțeleg nuanțele, poantele și glumele), zgomotos, dar politicos, să intre, să se așeze, să comande, să consume.
Lucrează (pentru că îi tot văd de opt zile, sunt, mereu, aceiași), aparent, fără pauză, fără a avea vreo zi liberă, de dimineața devreme și până seara târziu (în mod cert, mult înaintea sosirii primului client - cam 07:30 am, iar clientul ăla am cam fost eu, și mult după ce ultimul client a plecat - cam 09:00 pm, iar clientul ăla nu am fost eu). Sunt policalificați - știu, așadar (pentru că au învățat - asta este cheia textului), să facă tot ce este nevoie, în bucătărie, în zona de bar, în zona de servire a clienților, pe terasă; unii, într-adevăr, s-au specializat în folosirea plitei cu gaz sau a țăstului, pentru produsele atât de tipice ale bucătăriei indiene (roti chanai, thosai, puri, chapati, naan și tot ce nu știu eu, dar există), care necesită o certă îndemânare.
Rămân în picioare, așadar, zilnic, mai mult de 15 ore, așezându-se doar atunci când (iar aici își dovedesc măiestria) cu degetele mâinii drepte (cea pentru lucruri pure) rup, amestecă, porționează, duc la gură mâncarea, iar cu degetele mâinii stângi (cea pentru lucruri impure), ce altceva?, stăpânesc, măiastru, telefonul portabil (în rest, nu se pot atinge de el, nu pentru că ar fi impur, ci pentru că nu au cum, sunt mereu ocupați). Sunt amabili, volubili, serviabili. La fel ca majoritatea clienților, indieni, la fel ca ei. Și care știu exact ce vor să comande sau ce combinație de legume cu sau fără carne, dar cu mult curry, mult daal și multe condimente, vor să își facă, servindu-se singuri.
Ca de obicei, îi salut, îi întreb de sănătate, rămân sau merg mai departe, oprindu-mă la restaurantele pe care le prefer (Sri Brinchang, Highlands Spice, Suria). Răspund întrebărilor lor (dacă nu sunt agresive, pur conjuncturale sau impertinente). Accept o scurtă conversație, generată de ei sau provoc eu una (din care îmi este, apoi, greu să mă retrag). Aflând că locuiesc în București, îmi spun că știu că lucrează în România prieteni sau rude sau cunoscuți (în agricultură, construcții, restaurante, Mega Image, ori în industria căratului de mâncare), exact așa cum lucrează vietnamezi, sri lankezi, nepalezi sau alți -ezi. Îmi spun (unii dintre ei, nu toți, evident) că își doresc să încerce și experiența românească (mai ales acum, cu șenghenu ăsta, de care au auzit și al cărui rost pare că îl înțeleg). Mă asigură că, fix așa cum au învățat, rapid, dar temeinic, să lucreze într-un restaurant, pot învăța (la fel cum au făcut ceilalți) și alte meserii.
Nu le spun, dar mă gândesc la loazele de acasă, la răspunsul lor sau la atitudinea lor într-o situație asemănătoare sau într-o conversație de acest gen. La dorința loazelor de a nu învăța, de a nu se pregăti, de a nu-i respecta pe cei care plătesc pentru dreptul lor la educație gratuită, la sănătate gratuită și la călătorii aiurea cu trenul, oriunde, fix în timpul în care normal ar fi să se afle la facultate și să studieze. La dreptul lor de a nu răspunde nici unui comandament etic sau moral, de a sfida, ori de a respinge orice, de a fi inutili, lipsiți de orice pregătire, la fel cum sunt lipsiți de bun simț. La dreptul lor de a cere, mereu mai mult, fără a oferi (familiei, școlii, societății) nimic, absolut nimic, în schimbul a ceea ce au primit.