Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un text erotic".
Venus după gratii
Cornelia Iordache
Cornelia Iordache
Intra în penitenciar ca la ea acasă, doar că nu avea voie cu telefonul mobil. În schimb, aducea mereu o mapă groasă, burdușită cu fișe de studiu imprimate și reviste cu imagini. Clasa ei era formată doar din bărbați, motiv pentru care hotărâse să renunțe la pensule și culori și să folosească tehnici mai brute, mai apropiate de bricolaj. În cele două luni de când începuse cursurile săptămânale de artă cu deținuții, câștigase treptat încrederea gardienilor. Reușise să introducă în atelier, în scop didactic, nu fără eforturi de convingere și liste de inventar, chiar și obiecte interzise: pânză de bomfaier, arzător, foarfece de tăiat sârmă.
Și totuși, de data asta, se cramponau la o planșă colorată, atât de colorată cât poate fi un nud din marmură albă - Venus din Milo. Gardienii s-au privit scurt, apoi unul a întrebat-o dacă vrea o cafea. Știa că politețea lor ascundea o manevră de a câștiga timp. Unul aduce cafeaua, celălalt cere aprobări, în timp ce ea aștepta minute în șir pe un scaun de metal. Nu pentru cafea se afla acolo, așa că le ținu o prelegere despre reprezentarea artistică a nudului: de la idealurile armoniei greco-romane, la exuberanța Renașterii și frământările expresioniste.
- Aha!, făcu unul dintre ei și-i înmână mapa.
În atelier, deținuții ascultau cu atenție prezentarea. Le vorbea, în cuvinte simple, despre valoarea liniei, a unghiului și a texturii în reflectarea interiorului uman. N-o preocupa să le predea teorie în exces, dar aveau nevoie de o minimă înțelegere a tehnicilor de lucru. N-o interesa nici pentru ce fapte erau încarcerați, sau cât mai aveau până își ispășeau pedeapsa. Îi întrebase doar prenumele, nu neapărat cel din buletin, și ce simboliza lucrarea pe care o executa fiecare. Își propusese să le insufle crezul ei, acela că actul creației e o formă de libertate care nu poate fi îngrădită.
Lăsă foaia cu sculptura pentru finalul orei.
- Ajungem acum la o altă ramură a artelor plastice.
O ridică încet, cu gesturi aproape ceremonioase. Un murmur colectiv se ridică în aer, apoi urmă o pauză lungă. Ochii sclipiră mai ceva ca la vederea foarfecii de tăiat sârmă. Simți privirile curioase, dar nu știa dacă o măsurau pe ea, sau pe zeiță. Cu mâinile suspendate deasupra colii de hârtie, pătrunsă de o urmă de ezitare, continuă:
- Trupul uman gol a fost, dintotdeauna, venerat ca subiect al expresiei artistice în numeroase civilizații, iar sculptura erotică reprezintă un mijloc de explorare a vulnerabilității umane în cea mai pură formă.
Un cursant cu tatuaje pe brațe se ridică brusc de pe scaun și rămase înmărmurit în fața ei. Cu gura întredeschisă, studie zeița apoi rosti:
- Dumneavoastră, doamna Ozana, sunteți o femeie deosebită.
Ceilalți pufniră în râs.
- De când sunt eu aici, nimeni nu a făcut așa ceva pentru mine. Să-mi reamintească să simt, să-mi demonstreze că încă n-am murit. Ne puneți față în față cu un adevăr care aici nu se spune cu voce tare. Că ne e dor de carnea moale, de cineva care să ne primească cu căldură între picioarele ei, că ne e și nouă foame de o îmbrățișare și de... știți la ce mă refer... ce să mai, de o piz...
- De organele genitale feminine, Mariuse, i-o luă înainte unul dintre colegi. Asta vrea să zică, doamnă, și are dreptate.
Niciun deținut nu mai râdea acum. Unii și-au întors privirile spre ferestre. Scrutau dincolo de ziduri, la cerul fragmentat de gratii. Alții au lăsat capul în jos, fixând urmele de lipici uscat de pe marginea meselor.
Ar fi vrut să-i răspundă lui Marius că știe la ce se referă și că-l înțelege, dar nu se afla acolo ca să ofere alinări.
- Asta e menirea artei, să ne oferă un spațiu în care putem să vorbim despre orice fără rușine și să ne reamintească de sensibilitatea noastră.
Marius dădu aprobator din cap și se întoarse pe călcâie. Se lăsă purtat lent, parcă de propriul suspin, înspre masa de lucru. Ceva din mersul lui legănat îi aminti, cu o claritate tăioasă, de ce acceptase să facă parte din programul de reintegrare socială - ca să se vindece, să scape de fantoma care o urmărise din timpul facultății. Profesorul de anatomie artistică o chemase în birou, sub pretextul unei erori de notare a schițelor. L-a găsit singur, sprijinit nonșalant de colțul biroului. Nici nu s-a apropiat bine, că arătătorul lui a pornit să-i deseneze conturul, alunecând de sub lobul urechii, până la buric, în timp ce ea ținea mapa cu brațele încordate. I-a luat-o din strânsoare și a lăsat-o să cadă, neatent, pe birou. Și-a lipit obrazul de pieptul ei. A început să o împungă cu vârful nasului și să gâfâie. Ea s-a tras un pas în spate și s-a eliberat.
- Nu pentru asta sunt aici.
- Lasă, lasă, că știu eu.
A prins-o de talie, a împins-o pe fotoliu și i-a desfăcut picioarele.
Cursul era aproape de final. Ozana se apropie de masa lui Marius, ocupată cu bucăți de rigips și carton care formau un colaj stângaci, dar care i se păru că emană o energie viscerală.
- Ce nume are lucrarea ta?
- Geometria destinului. Vă place?
- Explică-mi, te rog.
- Simplu, doamnă. Ori o ai, ori n-o ai. Iar dacă nu este precisă, te împiedici într-o găurică.
Gardienii îi verificau din nou mapa la ieșire, dar Ozana nu se mai grăbea. Zâmbea pentru că simțea că, într-un colț al suferinței ei, în geometria destinului, se produsese o fisură eliberatoare.