Albul foii mă copleșește de fiecare dată când deschid un document nou. Mă sedează. Fără să-i spun nimic, arătătorul meu drept se năpustește asupra tastei backspace și rămâne acolo minute-n șir, amprenta din șmirghel decojește săgeata albă, ea se sfărâmă sub buricul greu și-n crăpăturile tastei pătrunde sudoarea, se prelinge, se infiltrează, sper la un scurtcircuit - nimic. Ecranul încă îmi umple camera de-un alb tâmp, îmi arde retina, degetul meu încă șterge, fără să fi scris nimic înainte, apasă până la unghie, șterge albul, tâmpul, golul, golul foii, care mă-nghite și mă ține-acolo, privindu-l, detașându-mă, pierzându-mă - scurtcircuit. Nu mă sperii. Transa mi-e principala stare de agregare. Nu sunt prezentă. Stau așa, la mila curenților. Din milă trăiesc, dintr-o milă pentru somnambulii incurabili; din milă, care e instinctul sau destinul sau libertatea reală nouă numai prin absență - nu urmez, nici măcar, inert și docil, drumul prestabilit, nu, pot numai să mă privesc urmându-l; e bucuria de-a-ți aplauda pașii dansând, știind că tu nici nu i-ai învățat să meargă. Nu sunt prezentă niciodată. Simularea se deprinde, uneori mă cred culpabilă pentru tot ce-am rostit și-am trântit și-am scris și-am pretins - până ajung în fața unei foi albe. Albul e nuanța clinică a oglinzii. Mă văd în el atârnând ca pleoapa între lumi; mă copleșește. Mă sedează. Și rămân acolo minute-n șir, neștiind să scriu prima literă. Nu știu să încep nimic. Lucrurile toate încep pentru mine, pentru că le e milă de mine, eu continui să tac, le prind din mers, sunt norocoasă. Mila a întârziat astăzi. Așa că mi-am revizitat, pentru inspirație, retrospectiva lui 2024; ea începe explicând mecanismele calendarului meu biologic, anti-gregorian. Pentru că ianuarie nu există, ianuarie e fereastra aceea spartă-n somnul febrei, când te trezești și nu prea, transpirat și năucit de-un vis pe care încă-l simți, dar nu ți-l amintești, îl simți în carne ca pe-un lapsus vinețiu, îl știi, e chiar acolo, abia a fost acolo, îți stă pe limbă, dar nu ți-l amintești, și-n atâta negru te întrebi dacă ți-s ochii-nchiși sau noaptea abisală - adormi pe loc, la loc. Februarie e dimineața următoare, când nu știi dacă-ntr-adevăr te-ai trezit în timpul nopții sau doar ai visat. Febra e oricum aceeași, tu, la fel de buimac, și-oricât m-ar seduce ieșirea din timp și corp a nopții, misterul ăsta care-mi ocupă ore-ntregi de gânduri, refuz să-mi încep anii amorțită de boală și somn. Calendarul meu e anti-gregorian, anii mei se sfârșesc și încep în august, la mare, în mare. Pelicula care-o desparte de cer îmi desparte mie timpul și-acolo-mi rostesc vară de vară mulțumirile, doleanțele, aspirațiile. Așa-mi configurez eu anii, nu m-a învățat niciun guru asta, sunt în regulă. Dar tocmai pentru că n-am ales eu nimic, nu știu să clarific de ce toate începuturile mele stau sub semnul mării. Că doar eu mi-s de la munte. Pot doar să privesc înapoi la 2025 și să constat cu certitudine că așa e.
M-am născut în martie. Cică ploua. Și-aici înclin s-o cred pe maică-mea, nu-mi amintesc să mă fi sărbătorit vreodată sub soare, decât, poate, pentru câteva minute; mi-e confortabil martie, ba fulgeră, ba ninge, ba-ncinge, în general, toate-ntr-o singură zi, așa-mi place, așa mă regăsesc. Am făcut 18 ani în martie. Și nu mi-am dorit nici mașină, nici majorat. Ce mi-am dorit, de câțiva ani buni deja, a fost să văd marea pe furtună. Să fiu pe țărm, singură, să-mi fie frig, să fulgere, să ningă, să nu mai încingă. Iar cadoul de majorat părea pretextul perfect pentru o escapadă friguroasă de 900 km dus-întors, în timpul școlii. Pentru că pica într-o sâmbătă. Și-am reușit. Am adormit copil și m-am trezit adult în acele câteva minute rozii dinaintea răsăritului; am reușit, da, de ziua mea am privit doi sori, de ziua mea, cerul, și nu marea, reflecta; am reușit, da, am ajuns pe țărm. Mă rog, doar atât am reușit din ce mi-am propus - cum era... "să fiu pe țărm, singură, să-mi fie frig, să fulgere, să ningă, să nu mai încingă.". Păi eu m-am și scăldat. Într-o mare de oameni îmbrăcați în tricouri și pantaloni scurți. În marea de reporteri îmbrăcați în tricouri și pantaloni scurți, care se luaseră la întrecere ca postul lor de televiziune să fie primul care vestește națiunii cele... 27 de grade Celsius de pe 15 martie. Așa a fost escapada mea friguroasă și melancolică. Pe 27 de grade Celsius. Eu nu-mi împachetasem pantaloni scurți. Jumătate de București s-a pitit, weekendul acela, în Trei Papuci, jumătate de București, o Constanță-ntreagă și-un Piatra-Neamț supărat că vrea să jelească și nu-l lasă cerul. Și-acum mă-ntreb - s-a dat vremea peste cap numai ca binele meu, de copil răzgâiat și nerecunoscător, să depășească limita fizică posibilă? Sau anomalia asta fără precedent, care-a durat doar o singură zi, care-a durat doar singura mea zi, a vrut să scoată limba la mine, la naivitatea tuturor planurilor și socotelilor mele? Uneori mă cred culpabilă pentru tot ce-am rostit și-am trântit și-am scris și-am pretins - până primesc ocazionala palmă peste față. Ziua următoare, pe lungul drum al fetei către casă, undeva pe la Mărășești, a început lapovița. Toată săptămâna care-a urmat a plouat și-a nins.
Ăsta e un gând drăguț. Că ne-a adus aici o Entitate cu simțul umorului. Brecht a zis că "umorul este un sentiment de distanțare". În fine. Brecht e deja departe.
18 ani. Pe repede-nainte.
M-am trezit la 5. Am mâncat o felie de tort pe plajă. Un pui de pitbull a evadat din lesă, a fugit înspre mine, a vrut să ne jucăm, eu nu mai aveam tort să-i dau, lăsasem o felie în frigider, mi-am amintit de ea și m-a durut sufletul, apoi mi-am dat seama că dulcele face rău câinilor, m-am liniștit, a venit stăpâna să-l recupereze. M-am uitat la mare cu orele. M-am dus să văd Cazinoul renovat, alb, nu tâmp, ci curat. M-am uitat la oameni, am uitat de Cazino, am trecut pe lângă el. M-am uitat la mare cu orele. În rucsac am găsit, rătăcit, un balon roz. L-am umflat. L-am și luat acasă. Ar mai fi trăit, încă, dacă n-ar fi ocupat prea mult spațiu și dacă eu n-aș fi avut, într-o noapte, revelația că atașamentul de obiecte e un obicei nesănătos și trebuie smuls de la rădăcină. M-am dus iar să mă uit la mare cu orele, dar săraca era asaltată de turiști, drone, gender reveals - un băiat și două gemene am apucat să prind - și eroi neînfricați în slipi, cu maxilarele-ncleștate-n încercarea de-a nu mai tremura convulsiv când ieșeau biruitori din apa, totuși, înghețată. Am luat Constanța la pas și m-am oprit abia seara târziu, într-un restaurant cu terasă exterioară, înaltă, chiar deasupra mării. Mi-am comandat paste, n-au fost extraordinare, priveliștea am plătit-o, ba am mâncat și hamsii, hamsii-hamsii, nu șprot, mama lor, ăștia au meritat. S-a întunecat devreme. S-a lăsat frigul. Mi-am spart telefonul. În ordinea asta. Apoi m-am ridicat de la masă și m-am îndreptat spre cazare. Trebuia să urc niște trepte ca să ajung la stradă. În bezna aceea, singura sursă de lumină era figura pasivă a unui tip, pe care bătea ecranul aprins al telefonului. Îl văd și-acum, închid ochii și e el, în fața scării, vorbind relaxat pe facetime cu iubita lui, mă liniștește glasul feminin, altfel, aș fi făcut cale-ntoarsă. Mă apropii de ei, niciunul nu mai spune nimic, tăcerea lor durează, deja, de ceva timp, ajung în dreptul lui, deschide gura, îi spune să facă avort. Îl depășesc, urc prima treaptă, ea plânge, "e prea târziu", mai urc două trepte, ea continuă, vrea "să îl crească împreună", el se enervează, "nu mă interesează" îi spune, mai am o singură treaptă, "crește-l singură", ajung la stradă, încheie apelul. Nu trece nicio mașină, mă opresc să mai aud ceva, liniște, îmi dau lacrimile. Scot telefonul, încă funcționează, îmi notez cuvintele lor exacte, mă cuprinde vinovăția, complicitatea, sunt o egoistă, mi se-nfierbântă mai tare lacrimile. Mă duc la cazare. Mănânc felia de tort rămasă. Mă culc.
Asta a fost o zi dintr-un an generos. Văd cât de mult am scris despre ea și-mi dau seama ce nedreaptă sunt cu celelalte 364, incontestabil mai frumoase, pe care abia le voi aminti. Pentru că orice epitet peste simpla menționare ar declanșa nervul de-a dedica pagini întregi pentru fiecare săptămână. Și nu pot face asta. Nu din cauza timpului, nicidecum, ci pentru că le-aș exciza din mine, iar ele sunt tot ce am, tot ce sunt. În toată sporovăiala mea definitorie și existențială, nu mă credeți, nu-i nimic, rămân cel mai evaziv și mai criptic om pe care-l cunosc. Pentru că le-aș exciza. Și pentru că le-aș suprima farmecul, misterul. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea. De aceea, tac. Așa îmbogățesc și eu întunecata zare. Mă scuzați, în iunie am Bacu'. Au fost zile generoase. Pentru că multe au fost despre teatru. Unele dintre ele, adunate-n puțin peste trei luni, le-am petrecut asistând la repetițiile pentru două producții ale Teatrului Tineretului Piatra-Neamț. Am dat de artiști generoși. Și le mulțumesc. Altele mi-au făcut bagajele și m-au trimis departe. Așa am ajuns, în februarie, să văd întâia oară Clujul. Întâia oară, Reactorul. Poate cea mai mare revelație culturală autohtonă pe care-am avut-o. Revin iar și iar cu gândul la spectacolele vizionate-n cadrul showcase-ului cu care au aniversat 10 ani de Creație și Experiment. Nu mi-e dor, ci poftă, am dat de artiști generos înzestrați. Și le mulțumesc. Se pare că nu mi-au ajuns aceste cinci zile de Cluj și în prietenia noastră timidă eu am grăbit pașii, ceea ce nu obișnuiesc, ce-i asta, că nu mă pricep, semn al unui stil de atașament anxios? M-am întors în iunie, pentru încă două săptămâni de Cluj; m-am întors ca să-l învăț, să-l deprind, să-l iubesc mai tare. M-am întors pentru TIFF. Poate una din cele mai mari realizări ale mele. Poate - nu, cu siguranță cel mai mare reper al acestui an. Tastez cuvintele astea și-n locul literelor mi-apăs pieptul, aș scrie multe, Doamne, câte-aș scrie, dar nu pot, n-am cuvinte, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum. Textul ăsta sacadat și ciudat proporționat are potențial uriaș de anti-reclamă, așa c-o să continui: mă dă lăcomia afară din casă. Deci nu mi-au ajuns două săptămâni și cinci zile de Cluj, m-am întors în octombrie, pentru încă o săptămână. M-am întors pentru naționalul clujean - și el, tot o "primă dată" - și Întâlnirile Internaționale pe care le găzduiește an de an. Ăsta e momentul când iar zic de generozitate și-apoi mulțumesc. Tot timpul mulțumesc - și-n gând, și-n somn, și-n mers. Pentru că am de ce, iar asta mă sperie. Somnambul să fii, noroc să ai. Așa, deci, am zis de primul Cluj, primul Reactor, primul TIFF, a fost și primul FRAME - Festivalul Universitar de Teatru și Film, Cluj-Napoca -, primul Național "Lucian Blaga".
A fost și primul meu zbor cu avionul. În mai, în Erasmus, în Belgia. Supraestimată ciocolata lor. Și înfricoșător metroul. În rest, mi-ar lua câteva zile să descriu frumusețea răpitoare-a orașelor acelea mozaicale, asamblate parcă din zeci de țări, climate și culturi, dar avem două probleme: 1.) pe mine mă entuziasmează fiecare clădire, nu vreți să știți cum am făcut când am mers prima dată în Obor. Și 2.)... eu am mai ieșit o singură dată din țară până acum. Așa că nu prea... nu prea ar fi relevant. Tot ce-mi doresc de la viața asta e ca judecățile mele turistice să fie-ntemeiate. Întru experiență. Entuziasmul să-mi rămână însă neclintit. Așa, Belgia. Eu și aparatul meu foto, pe care-l iubesc ca pe ochii din cap, care mi-e al cincilea ochi din cap - sunt mioapă -, am epuizat două carduri de memorie. Adică am fost în rai. Și-i adevărat ce se spune, că ajungi greu acolo, păi avionul nostru s-a stricat și zborul a fost amânat trei ore. Trei ore în care m-am ciocnit de Maia Morgenstern, Selly, Domnica Mărgescu și George Simion. Iată ceva ce n-am crezut să scriu într-o non-ficțiune. Cam... cam asta a fost prima mea experiență cu avionul. Imediat după ea, în ziua când am ajuns acasă, a urmat și prima mea experiență la vot. Permiteți-mi să trec mai departe.
În 2025, am văzut marea de trei ori. Trei luni diferite. Trei stațiuni diferite. Nouăsprezece zile. Un genunchi distrus. Am construit o sufragerie din nisip, canapea, televizor, masă, bibelouri, toată plaja a venit să-și facă poze, șase ore-am zidit, șase ore-am fost vedetă-n Năvodari, mi s-a urcat la cap. Și-am făcut insolație.
În 2025, mai toți prietenii mei au făcut 18 ani, au dat petrecere, mi-au mâncat economiile. Acum râd mai tare la glumele cu invitații la nunți. În 2025, am mai ajuns la o națională de română, am luat și mențiune, Doamne-ajută!, nu se simte diferența la bursă, Doamne... asta e. În 2025, după un an jumate de frustrări, compromisuri și răbdare, am reușit, în sfârșit, să mă întorc la culoarea naturală a părului meu. Săptămâna trecută, când plecam de la școală, m-am împiedicat de-un magazin de cartier și-am cumpărat de-acolo trei cutii de vopsea neagră. Sunt un om impulsiv. Și brunet. În 2025, am plâns, prima oară-n viața mea, la auzul morții unui artist. Pe David Lynch îl descoperisem mai demult, nu cu Twin Peaks, ci prin muzică. Eram în tren, aveam un drum de șapte ore, îmi intrase, pe shuffle, Noah's Ark - doar asta am ascultat până acasă. I-am luat, apoi, filmografia la rând. Și toate interviurile. Toate buletinele meteo. În 2025, m-am întors și reîntors la ele, la toate, la el; mă tot întorc și-i tot mulțumesc ca (s-)a lăsat atât de mult, atât de multe, mă tot întorc, gura de aer când mă sufoc în rutina și rigidul lor, în raționalizările și simplificările lor... În 2025, am revăzut oameni de care m-au despărțit ani buni, am cunoscut oameni pe care-i simt ca fiindu-mi de ani buni, m-am apropiat de Oameni pe care mi-i vreau ani buni. Cred că așa aș rezuma 2025. "Oameni". În 2025, m-am simțit iubită. Și-am iubit. 2025 a fost generos.
Mă gândesc la retrospectiva lui 2026. În care-ar trebui să scriu despre Bac, admitere, mutări; despre începuturile după care tânjesc de-atâta timp, despre schimbare, despre neprevăzut. Mă gândesc la retrospectiva lui 2026, în care, știu sigur: nu știu despre ce voi scrie. Pentru că din milă trăiesc; din milă, care e instinctul sau destinul sau libertatea reală nouă numai prin absență - nu urmez, nici măcar, inert și docil, drumul prestabilit, nu, pot numai să mă privesc urmându-l. Pentru că nu știu să încep nimic. Lucrurile toate încep pentru mine, pentru că le e milă de mine, eu continui să tac, le prind din mers, sunt norocoasă. Mă gândesc că nu-mi pot închipui ce m-așteaptă și zâmbesc. Nu citiți această frază cu optimismul pe care-l emană. Nu zâmbesc așteptând mai-binele. Mi-ar fi și rușine să-l cer. Zâmbesc absurdului, supunerii, limitării. Zâmbesc chioară viitorului care ne privește. Mă gândesc la retrospectiva lui 2026. Să reușim s-o rezumăm toți la "Oameni". Asta-i urarea mea. Urătura mea.
La anu' și la mulți ani!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)