06.01.2008
Undeva, lângă Calea Moşilor, se află o clădire nu foarte înaltă şi nici scundă, cu broderii de piatră şi statui ciobite la degete şi la nas, pe care poposesc porumbeii şi vrăbiile; are ferestre înalte şi înguste, acoperite în interior de draperii grele (în unele apartamente sunt de nuanţa prunei coapte, altele par ca nessul frecat cu zahăr pe fundul ceştii, câteva se văd cărămizii), în afară au dâre de praf şi de ploaie, ici colo câte un găinaţ şi puf de păpădie.

În această casă locuieşte o doamnă cu cearcăne rombice şi nasul în vânt, ce de obicei se îmbracă în rochii de bumbac (singură şi le coase) cu floricele multe şi mărunte pe care nimeni n-a stat să le numere vreodată - nici n-ar putea, pentru că ar pierde repede şirul, nici n-ar ajunge la buchetele de peste buric (ostenit, bulbucat la pleoape), că şi s-ar termina ziua, în plus nu cred că femeia ar accepta asemenea necuviinţe din partea unor necunoscuţi.

Vecinul de palier pândeşte lacom, de la fereastră, accidente diverse: alunecări pe gheaţă, ciocniri de maşini, capete de beţivi sparte de stâlpii de telegraf, sticle cu votcă şi borcane cu murături scăpate pe caldarâm, iar când nu se petrec întâmplări de asemenea natură, se mulţumeşte cu ştirile de la radio şi cu rubrica de decese din ziarul local.

Pensionarul de la parter are în bibliotecă un manual de bune maniere. Vechi, cu scoarţele mânjite cu urme rotunde de pahare de vin şi ceşti de cafea, o pagină lipsă - cea în care se explică amănunţit cum se cuvine să-ţi ţii picioarele când şezi pe fotoliu. În spatele noptierei este un papuc de casă maro, ros şi prăfuit, pe care l-a pierdut în 11 noiembrie 1987 şi de atunci nu mai ştie nimic de el, dar nici nu-i mai pasă, pentru că i-a aruncat perechea la gunoi, în 1997, toamna, aşa că dacă l-ar vedea acum sub noptieră (puţin probabil, pentru asta ar trebui să-şi găsească mai întâi ochelarii şi să-i cadă pe jos un nasture), l-ar scoate şi l-ar azvârli la coş, tuşind hârâit cu gura în batistă.

Cineva mi-a spus că doamna cu cearcăne adânci seamănă cu o molie, eu nu zic asta, însă sprâncenele îmi par curbate ca nişte potcoave, e adevărat, mai mici, ca de pui de măgar, nu de cal mare, pentru că aşa nu i-ar fi încăput pe frunte. În vitrina cu bibelouri păstrează o bombonieră albastră de cristal plină, sub capac, cu dropsuri lipicioase de fructe, cu gust de vişine, cireşe, lămâie şi portocale, iar cele verzi bănui că au aromă de mentă, doar presupun, pentru că n-am gustat niciodată, numai pe poştăriţă o serveşte, în fiecare lună, atunci când îi aduce pensia. De fiecare dată aceasta le aruncă pe casa scării, într-un colţ, unde zac până vine femeia de serviciu să le măture.

0 comentarii

Publicitate

Sus