În seara zilei de 16 decembrie eram într-un cămin studențesc din Timișoara, cu prietena și colega mea de muncă de la Lugoj, Carmen - sau Carmen de la Hunedoara, cum obișnuiam să îi spunem, la Lumi, cea mai buna prietenă a mea din liceu, și sora ei, Daniela, întâlnite întâmplător în Piața Operei. Stăteam la povești. Când deodată s-a auzit așa...ca un vuiet nedeslușit la început, apoi tot mai aproape, spărgând liniștea nopții: "Libertate, libertate, libertate!", "Jos cu Ceaușescu, Jos cu Ceaușescu", "Noi suntem poporul, noi suntem poporul!". Nici nu mai știu care a fost exact prima reacție, în afară de uimire și poate teamă, dar eu și prietenul Danielei am sărit la ușă, să ne îmbrăcăm. Afară se striga: "Români, veniți cu noi! Români, veniți cu noi!". Puteai să stai deoparte și "să îți vezi de viața ta"? Din fericire Lumi, mai rațională poate sau doar mai puțin impulsivă, nu ne-a lăsat să ieșim din cameră. Și pentru că era noapte și eram pentru prima dată într-un oraș străin... am renunțat. Treptat, vuietul s-a îndepărtat și liniștea a revenit. Povestea spune că mulți dintre manifestanții din acea seara au fost arestați de către Miliție și bătuți, unii au ajuns chiar în București, la Jilava. Ce făceam eu în Timișoara în acea zi?
Să dau un pic de "context" (un cuvânt la modă zilele astea).
În septembrie 1989 am avut examenul de licență. Atunci am și văzut ultimul film în București din viața mea de student, Noiembrie, ultimul bal de Dan Pița, o ecranizare după Locul unde nu s-a întâmplat nimic de Sadoveanu, tragica poveste a doi frați care trăiesc într-o lume suspendată în timp, din care nu pot evada decât în moarte. Este un film de epocă, cu un bal somptuos la final. În noiembrie 1989 urma ceea ce atunci se numea Congresul al XIII-lea al Partidului și parcă plutea ceva în aer, așa că toți eram convinși că titlul filmului nu este deloc întâmplător, trebuie să fie un mesaj ascuns. Toți ne doream să se întâmple ceva. Să putem evada din lumea închisă și oprită în timp în care trăiam. Dar nu ne doream o evadare în moarte, deși pentru mulți tineri asta s-a întâmplat.
După ce mi-am amânat angajarea cu o lună, perioada permisă de lege, la 1 noiembrie mi-am început lucrul, ca stagiară, la fabrica IURT (Întreprinderea de Utilaj pentru Ridicat și Transportat - exact așa se numea) Lugoj, la Oficiul de calcul, unde luasem repartiție guvernamentală. M-am împrietenit rapid - și neașteptat - cu toți colegii mei, care vorbeau nu neapărat în grai bănățean, dar cu foarte multe regionalisme. Am avut un fel de șoc cultural inițial, când Ivan - viitorul meu șef- m-a dus să mă prezinte, mi s-a părut că vorbeau o limbă care nu aducea cu limba română pe care o știam eu. Recunosc că primul meu gând a fost: Vai de viața mea, nu e aproape niciunul român pe aici. Dar în scurt timp am deprins accentul specific și cuvinte precum șpais, cucuruz, piparcă, părădaisă, crumpi, uleiniță, păpuci (în loc de pantofi), ștrampeni, șod, parazol sau fușerai au intrat în vocabularul meu obișnuit.
În 16 decembrie 1989 bifasem deja două duminici agricole, "la cules de cucuruz", pe un frig de îți înghețau buricele degetelor pe știuletele de porumb. Cu mânuși, cu cizme de cauciuc de la viitoarea mea bună prietenă Nuți, cu geaca roșie de fâș, înfofolită cât de bine se putea ca să te poți și mișca... Și în primul nostru SeReLe - săptămâna redusa de lucru, adică o sâmbăta liberă pe lună, pentru că în celelalte trei construiam societatea socialistă multilateral dezvoltată - eu și Carmen, vecine de camere la căminul de nefamiliști, am plecat într-o excursie de o zi, să vedem Timișoara. Mai ales că se anunța și vreme bună. Zis și făcut, am luat un tren personal, friguros și murdar, așa cum erau toate trenurile acelor ani. Apoi de la gară un tramvai. Tramvaiul trecea prin Piața Maria, unde puteam zări câteva zeci de persoane strânse în jurul unei case, nici nu mai știu daca am aflat atunci sau nu că era vorba de casa pastorului Tokes, dar ni s-a părut neobișnuit. Am coborât în centru. Piață Operei era imensă și spectaculoasă pentru noi... scăldată în lumina unui soare incredibil de cald și strălucitor pentru o zi de decembrie, vegheată parcă de Catedrala maiestuoasă de peste drum. Totul era de vis, m-am gândit că așa trebuie să arate Occidentul cel inaccesibil nouă.
Ne-am învârtit încântate și fermecate pe caldarâm, am stat pe bănci, am privit porumbeii. Am reperat rapid un magazin unde se stătea la coadă - aveam ochiul format, un radar special pentru detectarea cozilor, coada însemna că acolo se vinde sau urmează să se vândă un produs pe care nu prea îl vedeai prin magazine, de la hârtie igienică la orice altceva. Cum ar fi cârnații. O ocazie de neratat. Când am ieșit din magazin, meditam în apropiere de toaleta publică din Piața Operei, întrebându-ne încotro să o luăm. Ca în filme, nu mică mi-a fost surpriza descoperind că pe scări urcau cea mai buna prietena a mea din liceu și sora ei, studente la Timișoara. Corespondasem cu Luminița o vreme, prin scrisori pentru că așa țineai atunci legătura cu un prieten, în lumea aceea de dinaintea Internetului și a telefonului mobil, scrisori scrise frumos cu stiloul chinezesc și cu cerneală albastră, pe coli albe de hârtie, puse în plicuri, timbrate și apoi duse la cutia poștală, așteptând cu emoție scrisoarea de răspuns... Treptat, exact ca în Balada crinilor care și-au scris frumos a lui Emil Brumaru, poștașii au murit, Poșta s-a închis, noi nu ne-am mai scris și am pierdut legătura. Care erau șansele unei astfel de întâlniri? Lumi nici măcar nu știa că eu am luat repartiție la Lugoj. Așa că vă puteți imagina entuziasmul revederii, îmbrățișările, bucuria... hai să mergeți la noi la cămin, rămâneți până mâine! au zis ele. Aveam totuși o dilemă: ce facem cu cârnații? - doar stătusem la coadă pentru ei, dacă se stricau?. Era o soluție și la asta: îi punem pe pervaz, nu se strică.
Nu ne-a legitimat nimeni la intrarea în cămin. În căminele studențești din Timișoara era un regim mult mai liberal decât în București, unde portarul sau portărița erau persoane cu autoritate foarte mare și foarte curtate din acest motiv, cu mici atenții sau doar simple lingușeli. Un regim liberal dus aproape la extrem, am putea zice, ușor ironic. Dacă în căminele de fete din București băieții nu aveau voie să intre (teoretic nu, practic erau principalii vânzători de țigări BT de la bulgari, cafea adusă de marinari, deodorante ungurești sau săpun sârbesc cu aroma de mere sau liliac, pentru că eram o țară suverană în acei ani, cu zero datorie externă, și bișnița era înfloritoare - da, exista și în comunism "economie de piață", care funcționa pe principiul cererii și al ofertei, o economie subterană), în Timișoara existau chiar - șoc și groază - cămine mixte. Adică fete și băieți în aceeași clădire.
17 decembrie 1989
Deși trăiam în comunism, nu prea știam ce sunt anxietatea, depresia sau insomniile, așa că, după ce scandările manifestanților s-au pierdut în noapte, noi ne-am văzut de ale noastre... Sau am dezbătut? Nu mai știu exact, dar nu îmi amintesc să fi făcut noapte albă sau să fi avut un somn agitat. Poate pentru că, într-un fel, în anii aceia, nu știu dacă ca urmare a vârstei sau a lipsei de perspective, gândeam pe termen foarte scurt: azi a fost ce a fost, să vedem ce ne va aduce ziua de mâine.
"Ei, ei, dragii moșului", ziua de mâine era chiar 17 decembrie. Ne-am trezit devreme, oricum mai târziu decât ora șase la care mă trezeam în timpul săptămânii de lucru, adică de luni până sâmbătă, când la ora șapte fără un sfert trebuia să intru pe ușa Oficiului de calcul pentru a semna "condica de prezență", care urma să fie dusă la șapte punct la "moșul Zubac", cum era oarecum alintat, cu un amestec de respect, teamă și simpatie, contabilul șef (și căruia într-un fel îi datorez faptul că am avut șansa să lucrez la Oficiul de calcul și să fiu programator, dar asta este altă poveste).
Așa că în jur de ora nouă, noi, patru fete, mai mult sau mai puțin cucuiete, am pornit voioase spre Piața Operei, cu troleul, cu gândul declarat și deloc revoluționar, poate chiar un pic superficial, dacă ne uităm la context, să mergem să mâncăm o "prăji" la cea mai bună cofetărie din Timișoara, aflată, întâmplător sau nu, în Piața Operei. Afara, mai curând primăvara decât iarnă, îmi amintesc perfect bluzița primăvaratică bej-gălbui deschis, pantofii roșii din piele întoarsă, cu șireturi, așa, de toată ziua - "casual", cum s-ar spune - și pardesiul gri-închis, pepit, lung și foarte larg, neîncheiat, care îmi dădea un aer ușor boem. Când troleul a traversat podul peste Bega, am urmărit cu toții, uimiți, dar și foarte tăcuți, poate ușor speriați, schimbând priviri semnificative între noi, cum pe Bega pluteau în derivă "Operele complete ale Tovarășului Nicolae Ceaușescu".
Se simțea în aer ceva ce ne doream cu toții să se întâmple? Cu siguranță. Făceam ceva? Nu. Ne-am văzut liniștite de mărețul și în același timp prozaicul nostru proiect.
Am mers la cofetărie, ne-am savurat savarina sau eclerul, apoi Lumi și Daniela s-au întors la cămin, iar eu și Carmen am plecat, pe o străduță destul de îngustă, spre magazinul Bega, cu speranța, nedeclarată de data asta, că vom mai prinde ceva marfă de contrabandă. Nu cârnați, Bega era genul de "magazin universal" care exista în toate reședințele de județ, cu nume de apă, dacă trecea vreo apă pe acolo - la Slatina se numea Oltul - și nu un magazin alimentar - oricum bătea vântul cam în toate, dar poate un deodorant, un pachet de vată, o hârtie igienică, un șampon... ceva, orice, un produs din asta de primă necesitate, de pe nivelul de bază al piramidei lui Maslow, produse tot mai rare în România acelor ani. Sau, de ce nu, o pereche de pantofi Guban, doar eram în patria pantofilor.
Cred că am cumpărat cel mult nasturi și fermoare, bune și ele. Ce noroc, pentru că orice bagaj ne-ar fi încurcat. Am revenit în Piața Operei unde un grup de douăzeci-treizeci de persoane cântau Deșteaptă-te române. Alte câteva zeci priveau, mai mult cu curiozitate și nedumerire decât cu teamă.
Apoi un bărbos, care putea fi orice fel intelectual, de la filosof la scriitor sau arhitect, s-a suit pe un fel de postament sau ceva bordură și a început un discurs. Sincer, nu îmi amintesc nimic din ceea ce a spus, dar cumva cred că ne-a dat curaj și când ei au pornit în marș strigând "Libertate, libertate, libertate!" am pornit și noi, privitorii, dar pe margine, pe trotuar. Eu așa îmi amintesc, la început a fost Cuvântul, într-adevăr, și o mână de oameni pe mijlocul străzii și mulți privitori. Nu aveam curaj să coborâm de pe trotuar, dar nici nu voiam să îi lăsăm singuri. Mergeam nu neapărat hipnotizați, dar fascinați că suntem martori la așa ceva.
Nu cred că se gândea cineva că se scrie istoria. Dar toți ne săturasem de viața plină de privațiuni, de frig, de întuneric, de apa rece la program, de spălatul cu apă încălzită pe aragaz sau cu fierbătorul în oala emailată de șapte litri, de cozile de la ora patru dimineața la lapte sau de cozile de două zile la butelie sau de cozile la cartofi cât oul de porumbel, plini de pământ, de îmbulzeala la ceea ce, cu umorul pe care nici măcar Ceaușescu nu reușise să ni-l ia, românii numeau "adidași" sau "frații Petreuș" (context: picioare de porc și pui de Gostat vineți, piele și os, ce treabă aveau cu adevărații Petreuș, cei doi cântăreți geniali din Maramureș, nu mai știu, poate pentru că uneori veneau câte doi în pungă), de pâinea pe cartelă, de o portocală pe iarnă - dacă aveai noroc și de aia, uneori o primeam cadou -, de învățatul la lampă, de cele două ore de program la televizor, în care oricum doar despre cât de meșter este cârmaciul și cât de mândră este corabia auzeam în ultimii ani - și ne bucuram ca niște copii de filmul de la Telecinematecă sau de Teleenciclopedie. Ne săturasem de situațiile în care femeile mureau din cauza unui avort (îmi amintesc de o colegă de cămin despre care se zvonea că a făcut avort în urma unei relații cu un mare actor, și care era probabil în septicemie, umbla într-un soi de capot pe holurile căminului, albă la față, se târa efectiv pe lângă ziduri, cu un miros greu, de puroi, nu știu prin ce miracol a supraviețuit). Și poate ne săturasem și de listele de așteptare, nu doar pentru un televizor color, care era oricum un articol de lux, dar și pentru un frigider, care chiar era o necesitate. Și poate chiar voiam un pic de libertate de expresie, un pic de libertate să călătorim. Nu prea ne gândeam noi la vot liber, la partide adevărate, la democrație.
Anyway... în timp ce noi toți ne tot gândeam la toate astea... istoria chiar se scria. Oamenii prindeau curaj, teama se disipa, și de la douăzeci de oameni, mulțimea a crescut la o mie, apoi la cinci mii, apoi la zece mii și poate douăzeci de mii, atunci când ne-am oprit la Consiliul Județean. Poate chiar mai mulți. Am mai văzut atâția oameni la un loc doar la manifestațiile din București, din ianuarie 2017, când cu Ordonanța 13, si estimarea a fost de cincizeci de mii de oameni.
Purtați de o forță mai puternică decât noi, cu soarele cald, incredibil de cald, care dădea strălucire Timișoarei, iar nouă entuziasm și, de ce nu, curaj, ne-am tot plimbat pe bulevardele marelui oraș, bulevarde ale căror nume nu le știam. Zece mii de pași, douăzeci de mii de pași, treizeci de mii de pași. "Noi suntem poporul, noi suntem poporul", "Români, veniți cu noi! Români, veniți cu noi!", "Jos cu Ceaușescu! Jos cu Ceaușescu!", "Fără violență, fără violență! ", "Ceaușescu la export! Ceaușescu la export!". Asta s-a scandat când ne-am oprit în zona hotelului Continental, într-un moment în care ni se cam urcase libertatea la cap deja și ne simțeam invincibili și glumeam pe seama exporturilor unde se ducea cam toată mâncarea produsă la noi.
"Soldați, nu uitați, cu românii sînteți frați", "Soldați, pe cine apărați?" și "Azi în Timișoara, mâine în toată țara!". Și din nou "Noi sîntem poporul, noi sîntem poporul, noi suntem poporul!". Toți oamenii din jurul meu zâmbeau, zâmbete largi, de recunoștință aproape. În ochii tuturor licărea speranța. Și indiferent ce au scris cinicii și toți deștepții care au comentat ulterior, oamenilor li se citeau pe chip nu doar candoarea și bucuria, dar și asumarea acelor acțiuni. Eram conștienți că ne asumăm niște riscuri foarte mari, cu consecințe greu de prevăzut, asemănătoare celor care au urmat revoltei muncitorilor de la Brașov. Eram conștienți, dar nu ne mai puteam opri. O fată singură, foarte tânără și ea, a venit la un moment dat către noi și ne-a întrebat: "Fetelor, pot să stau și eu cu voi?" Am continuat să mergem și să scandăm. A trecut o oră, apoi două ore, coloana de manifestanți a ajuns la un moment dat în zona căminelor studențești "Studenți, veniți cu noi! Studenți, veniți cu noi! ". Dar studenții nu veneau. Cineva a spus: "I-au încuiat pe studenți în cămine!". Se pare că așa era, de la parter s-a auzit zgomot de geamuri sparte, câțiva studenți au sărit pe geam și s-au alăturat manifestanților. În cele din urmă, coloana a ajuns ceea ce atunci se numea Județeana de Partid.
Aveam "locuri în față" - doar eram de la început - și nu vedeam capătul celălalt al coloanei. Nu știam prea bine ce se întâmplă, lângă clădire era parcat un TAB. Erau și soldați, dar pașnici. Câțiva oameni au intrat în clădire și la un moment dat, în uralele mulțimii, a fost aruncat pe geam, de la etaj, un portret imens al "tovarășului". Apoi lucrurile au început să se precipite, TAB-ul era în flăcări, un bărbos, poate cel de dimineață, poate altul, striga: "Oameni buni, nu pentru asta ne-am adunat aici!". Oamenii au scandat din nou "Fără violență, fără violență!" , "Soldați, nu uitați, cu românii sînteți frați"... s-a auzit un murmur, apoi țipete, oamenii au început să fugă, m-am uitat în spate și am văzut soldații alergând spre noi, cu mantalele grele de iarnă pe ei - poate ăsta a fost norocul nostru - și cu baioneta la armă, în poziție de luptă. Am rupt-o și noi la fugă, am sărit peste oameni căzuți la pământ, era deja busculadă, o confuzie generală, și cumva am nimerit intrarea în Parcul Copilului și am tot fugit, am tot fugit, fără să ne uităm în urmă. Când ne-am oprit, eram singure, nu ne urmărea nimeni și nu știam ce se întâmplase cu ceilalți manifestanți. De ce nu erau cu noi în parc, încotro o apucaseră, reușiseră să se salveze? Dumnezeu știe.
Am încercat să ne liniștim și, tăcute și revenite cu picioarele pe pământ, ne-am îndreptat spre căminele studențești. Din fericire în Timișoara te puteai orienta foarte ușor și în acei ani. Fără Google Maps. La cămine era forfotă, agitație, o fată plângea în hohote și își întreba, cu disperare și neputință, prietenul: "Cum să aducă tancurile? Cum să facă așa ceva? Cum? ". Și încă nu se trăsese cu gloanțe adevărate.
Deși vacanța începea în 22 decembrie 1989, studenții fuseseră trimiși acasă, împachetau, așa că ne-am luat și noi la revedere de la Lumi și sora ei, ne-am luat cârnații, și am plecat pe jos spre gară. Pe străzi mai lăturalnice și pustii. Absența oamenilor și liniștea totală erau nu doar suspecte, dar și neliniștitoare, deloc de bun augur. Când ne-am apropiat de centru, prin spatele Catedralei, se auzeau focuri de armă și, dacă nu este o invenție ulterioară a minții mele, se simțea și mirosul de praf de pușcă. Un bărbat ne-a văzut: Fetelor, încotro? Ocoliți centrul, se trage în Piață!
Am ajuns în cele din urmă pe strada Iosefini, care ducea la gară, șinele de tramvai erau și ele abandonate, strada era pustie, ca după apocalipsă, și toate geamurile magazinelor de la parter erau sparte. Deși manifestanții cu care am fost noi nu spărseseră niciun geam.
Am ajuns la gară, înfrigurate deja, deși era încă lumină. Eram în continuare tăcute, derutate și speriate, întrebându-ne ce urmează. Din fericire trenurile încă circulau (doar studenții trebuiau să plece cu ceva acasă, nu?) și am plecat spre Lugoj.
"Clipa astrală de fericire", cum a descris fotograful Dinu Lazăr participarea lui la evenimentele din București, se încheiase.
PS: Fotografiile sunt, evident, din aceste zile, nu din acelea.