Meseria de turist - La Paris, la Bucureşti, la Balcic şi la Vama Veche

Pentru aceia dintre noi care nu vor vacanţe "programate" şi îşi "condimentează" o călătorie şi cu un pic de neprevăzut, pentru cei care încearcă să descopere singuri farmecul unui loc şi au cîteodată tentaţia de a se pierde pe străzile unui oraş necunoscut, dar şi pentru cei care încă mai cedează acelui heirupism de a pleca cu rucsacul în spate, nu contează unde, doar să plece de acasă, există un specimen care are toate şansele să-i calce pe nervi şi, eventual, pe bătături: turistul "profesionist". Cum îl recunoaştem? De cele mai multe ori, face parte din grupuri, însoţite sau nu de către un ghid. Are veşnic asupra sa o hartă şi un aparat de fotografiat. Cîteodată, în spate poartă un mic rucsac de voiaj, dotat cu lucruşoare utile şi plăcute în orice excursie: de la sticla cu apă minerală, la un ghid de conversaţie în limba "băştinaşilor". Îşi împarte ziua în segmente orare şi spaţiul pe care îl are de parcurs, în "trasee". Principalul său scop este să bifeze "obiectivele". Atunci cînd e singur pare un pic pierdut şi intră amabil în vorbă cu oricine, pentru a comenta preţul unui suvenir, calitatea mîncării de la restaurant şi valoarea unui tablou dintr-un muzeu. De fapt, intenţia lui este de a "alcătui", măcar pentru cîteva momente, grupul care îi lipseşte. Abia atunci se va simţi din nou în siguranţă. Desigur, imaginea de mai sus este un clişeu. Îl vedem prin filme, îl asociem uneori grupurilor de turişti japonezi şi americani. Pentru cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi s-a aflat în posturi asemănătoare. Însă pentru această imagine standard s-a creat un anumit tip de servicii, iar pe baza lor "funcţionează" turismul şi se aplică reţeta vacanţei "perfecte".


Turul oraşului

Ca în orice oraş faimos, cu multe obiective "de bifat", şi la Paris un tur pare obligatoriu, mai ales dacă timpul şederii e scurt. Turul este musai să includă şi un loc unde oraşul "se poate vedea de sus", fie că e vorba de Turnul Eiffel, de cel din Montparnasse, de La Grande Arche din La Défense sau chiar de treptele de la Sacré Coeur. Cum puţini turişti se încumetă să facă turul oraşului à pied, din cauza distanţelor mari le sînt recomandate autobuzele speciale, în culori vii, cu etaj, ca acelea de la Londra pe care scrie citeţ City Tour. Avantajul este că te poţi da jos oricînd, ca să te entuziasmezi în faţa "obiectivelor", apoi te poţi urca într-un alt autobuz, cu acelaşi bilet. Încîntaţi de acest tip de serviciu par turiştii americani de vîrsta a treia. Grupurile lor mereu pline de viaţă - sau cel puţin asta e impresia pe care vor să o creeze - sînt cele care tot urcă şi coboară din autobuzele respective. Japonezii, mai tăcuţi, preferă mersul de jos.

"Turul" cu vaporaşul pe Sena e îndrăgit în general de familiile cu copii. Adevărul este că e greu să-i refuzi plodului, plimbat pînă la Paris, o asemenea distracţie, destul de ieftină de altfel. O familie uşor supraponderală, cu uitături suspicioase binecunoscute de undeva, sprijinea de ceva timp balustrada podului Alexandre III. Puştiul (şapcă întoarsă, iPod, borsetă, adidaşi, sticlă de cola) începe să se impacienteze cînd pe sub pod trece un vapor. "Mamă, am pierdut vaporaşul!" Mama încearcă să-l liniştească cu o voce răguşită, în timp ce-şi aprinde o ţigară din pachetul adus de acasă, "Protejaţi copiii: nu-i lăsaţi să respire fumul dumneavoastră!": "Lasă, puiu', că vine altul!"

Puţini turişti aleg să facă turul Parisului cu metroul. E de înţeles, căci nu pot vedea mare lucru, iar pentru marea lor majoritate metroul parizian nu reprezintă un spectacol în sine, e doar murdar şi plin de figuri dubioase. Absenţa lor din underground devine, la un moment dat, reconfortantă. Am văzut un grup de americani rătăciţi şi buimaci. "Liderul" grupului, care nu era ghid, ci avea doar un plus de autoritate, studia cu atenţie o hartă cu staţiile subterane şi le explica în detaliu celorlalţi de ce trebuie să o ia în dreapta, şi nu în stînga. Membrii grupului păreau posaci şi puţin convinşi de vorbele "liderului", dar nu îndrăzneau să-l contrazică. Şi am mai văzut o familie de englezi, un pic sub middleclass, probabil în prima zi de şedere la Paris, căci băieţelul, slăbuţ şi destul de modest îmbrăcat, a început să se agite fericit în momentul în care trenul a ieşit la suprafaţă între două staţii şi a putut vedea priveliştea de pe geam. "Uitaţi-vă! Turnul!" Părinţii cu chipuri îmbătrînite nu i-au aruncat nici o privire.

Există şi modalităţi neconvenţionale de a face turul Parisului. De exemplu, cu bicicleta. Grupul de biciclişti înaintează cu o viteză de melc, căci se opreşte la fiecare colţ de bulevard, pentru ca ghidul să le vorbească despre "obiective". Look-ul tînărului francez care conduce grupul este o îndrăzneaţă combinaţie între John Lennon şi Jean-Claude van Damme. Sare din mers de pe bicicleta sa şi se caţără nonşalant pe o bancă, pentru a putea fi văzut de toţi. Voilà!, îşi începe el discursul. Toţi bicicliştii frînează brusc, cu ochii pe sus, după "obiectiv", aşa că se petrec mici şi amuzante accidente. O tînără cu un copil de vreo 3 ani în remorca ataşată bicicletei priveşte fascinată, mai mult în direcţia ghidului, decît în cea a catedralei Notre Dame.

Orice tur al oraşului, fie el pe jos, cu autobuzul sau cu bicicleta se sfîrşeşte inevitabil la masă. Turiştii fără prea multe pretenţii aleg de fiecare dată străduţele din Cartierul Latin. Aici se plimbă la pas şi apreciază cu un ochi critic oferta expusă "la vedere": de la mîncare franţuzească, la cea turcească sau chinezească. Românii se pozează în faţa restaurantului Fou Thai, afişînd zîmbete pline de subînţeles. Aceasta e poza de la Paris care va circula ulterior pe e-mail-uri, nu cea banală, cu vaporaşul de pe Sena! Comercianţii greci sparg farfurie după farfurie, în faţa localului lor, şi-ţi bagă sub nas o frigăruie imensă, la 10 euro. Cea din farfurie va fi ceva mai mică. Pentru grupuri organizează şi mici spectacole, în timpul cinei. O duzină de americance tinere, rumene, toate la fel, asistă la dansuri tradiţionale, în timp ce în faţa fiecăreia aterizează cîte o jumătate de pui fript cu cartofi prăjiţi. "Antrenul" durează exact pînă cînd termină de mîncat şi sorb ultima picătură de vin. Apoi, "fetele" se înghesuie tot în grup la toaletă. Ies pe rînd, satisfăcute de încă o zi minunată petrecută la Paris.


Turul birturilor

De fiecare dată cînd am avut de-a face cu un grup de străini "profesionişti" în ale turismului, aflaţi "în tranzit" prin Bucureşti spre destinaţii mai ofertante, cum ar fi Sighişoara sau castelul Bran, am întîmpinat aceeaşi problemă. Asumîndu-mi rolul de ghid, trebuia să le fac un "traseu" care să cuprindă "obiectivele" şi, în acelaşi timp, să conţină şi ceva entertainment. Şi de fiecare dată descopeream cît de puţin "turistic" este oraşul în care trăiesc. Casa Poporului, o scurtă excursie prin centrul vechi, o plimbare un pic mai lungă pe cele cîteva bulevarde... şi aşa epuizau "obiectivele" principale într-o jumătate de zi. Apoi, "ghidului" nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să mizeze pe entertainment şi să organizeze un tur al restaurantelor "cu specific", urmat eventual de un tur al cluburilor, în cazul în care turiştii mai aveau încă suficientă energie de consumat.

Turul localurilor debuta de regulă cu Hanul lui Manuc. Aici, turiştii se familiarizau cu mititeii şi cu vinurile româneşti, cu ospătăriţele mămoase care le băgau pe gît "mămăliguţa" şi "ciorbiţa", în aşteptarea bacşişului de final. Bine ghiftuiţi după prînz, turiştii se puteau de-acum relaxa la o cafea pe o terasă din Cişmigiu, singurul spaţiu verde disponibil în zona centrală. Urma un marş forţat spre crama de la Nicoreşti, pentru cină. "Ghidul" avea grijă ca distanţele între cîrciumi, pe care le alegea oarecum aleatoriu, să fie destul de lungi, ca să mai treacă timpul. La Nicoreşti, cina se prelungea cu cîntarea unui lăutar, în cazul în care se nimerea vreunul pe acolo. Apoi încă un drink la Cafeneaua Actorilor sau la Lăptărie unde făceau cunoştinţă cu "lumea boemă" a Capitalei. Pe la zece seara, americanul cu origini mexicane clipea des, iar fetele din Texas căscau prelung. Nu-şi mai doreau decît "un desert, undeva". După papanaşii cu smîntînă de La Dud cedau în sfîrşit, se lăsau urcaţi într-un taxi şi se retrăgeau resemnaţi la hotel. A două zi mai aveau cîteva ore de pierdut pînă la trenul care urma să-i ducă spre tărîmul vrăjit numit Transilvania. Spuneau că se descurcă singuri, ca să nu mai profite de amabilitatea ghidului de ocazie. Le mai dădeam întîlnire doar în Gara de Nord, ca să mă conving că ştiu de unde să-şi cumpere bilete şi că nu vor încurca trenurile. Şi, ce-au făcut de dimineaţă? Băiatul a făcut jogging în jurul hotelului, iar fetele şi-au cumpărat cercei de la Meli Melo. Au recunoscut cu toţii un pic ruşinaţi că au mîncat la McDonald's.


Castelul şi promenada

Turismul "de litoral" diferă faţă de cel "de oraş". Aici, turistul are ocazia să-şi facă de lucru cu nisipul, cu apa şi cu distracţiile aferente. Totuşi, timpul său se împarte în aceleaşi "segmente orare": masă, plajă, plimbare, iar plajă, iar masă şi somn la hotel.

La Balcic, orăşel liniştit de pe coasta Bulgariei, cea mai mare aglomeraţie de turişti pe metru pătrat este la "complexul" reginei Maria. Majoritatea sînt români, veniţi într-o excursie de o zi de la Albena sau Nisipurile de Aur, unde au ales să-şi petreacă, de fapt, "sejurul". Şi din acest motiv, la casele de bilete sînt afişate diverse informaţii în limba română. Turiştii noştri se comportă decent şi vizitează sîrguincioşi atît Grădina Botanică, cît şi castelul, din moment ce au fost obligaţi să cumpere bilete pentru ambele "obiective". Uneori, cînd n-au ce face, mai cîrcotesc: "Ce castel mic! Mă aşteptam să fie mult mai mare!", "Acuma cum o fi, dar gîndeşte-te că era al nostru!". Un grup de francezi ascultă disciplinaţi poveştile ghidului lor despre ce femeie deosebită era regina Maria. Vorbeşte convingător, din suflet. Aproape că-ţi vine să te amesteci printre cei din grup, să te prefaci că nu ştii nimic. În "cafeneaua reginei", mai multe adolescente englezoaice au ocupat canapelele. Fumează narghilea şi se hlizesc.

Ca turist "profesionist" nu prea ai ce face la Balcic. În afară de castel, îţi mai rămîne o promenadă pe faleză, unde poţi asista la progresele pe care le-au făcut bulgarii în ceea ce priveşte serviciile. Îmbrăcaţi în port tradiţional sau în marinari, au învăţat să "te agaţe". Să te conducă la masa cea mai bună "de la apă", adică de pe ponton şi, eventual, să-ţi aducă un meniu în limba română. În jur sînt ruşi, polonezi, cîţiva nordici, americani deloc. Cîntăreţul localului (din păcate, aproape la fiecare terasă se cîntă live) are un repertoriu bogat, "internaţional": de la muzică uşoară bulgărească şi rusească, la hit-uri americane de prin anii '80 şi la manele româneşti, cîntate cu un accent îngrozitor. Şi, neaşteptat, un Gil Dobrică, cu Hai acasă!. La singura discotecă din "staţiune", Arena, petrec ospătarii după ce ies din tură şi puştanii de bani-gata, de prin împrejurimi. Îi aşteaptă, afară, maşinile cu şoferi.


"Nici un om la apă!"

Vama Veche o regăseşti cam aşa cum o ştiai, parcă un pic mai fadă, mai "plictisită". Aceiaşi rockeri îşi "beau minţile" la ora zece dimineaţa, la barul Epava. Bucătăreasa de la Şoni pare atît de mahmură încît te întrebi dacă nu-şi taie şi degetele, în timp ce pregăteşte carnea pentru gulaşul de la prînz. S-a inventat berea bogată în vitamina B: pe fundul halbei sînt firimituri de pîine. Parcă mai puţini "atîrnători" care îţi cer cîte o "cojiţă", parcă mai mulţi "oameni de Neptun" care vin aici cu jeep-ul doar pentru un prînz, în timpul căruia vorbesc despre afacerile lor din Deltă. Reclama la Jidvei de pe plajă te avertizează sec: "Nici un om la apă!".

Aici, turistul "profi" lipseşte cu desăvîrşire. Probabil pentru că nu are nevoie de aparat foto şi de hartă. Sau pentru că apa sa minerală din rucsac îi e de-a dreptul inutilă. Şi parcă ţi se face un pic dor de el... prezenţa lui veşnic curioasă, veşnic energică îţi "organiza" oarecum şi "sejurul" tău leneş, lipsit de repere


(Articol preluat din Dilema Veche, august 2007)