Tenis cu piciorul

- Salut, băi, Nălucă!
- Noroc, băi, Mațe!

Chiar și dis-de-dimineață, erau deja destui oameni pe străzi, în drum spre slujbă. Se salutau în grabă. La fel și ei, Nălucă, poreclit așa pentru că folosea momeli sclipitoare la pescuit de avat și biban, și Mațe, un pântecos care nu mai contenea din golit sticle de bere. Dacă plecai așa de dimineață la slujbă, nu era mare scofală de capul ei. Făceai mereu același lucru, și dacă nu era nimic de făcut nu mai știai ce să faci. Iar când terminai munca, să o înjuri de la adăpostul pe care ți-l dădea celălalt trotuar sau să te bucuri că ești liber? Ce importanță mai avea, a doua zi o luai de la capăt. De la același. Unul era mecanic auto, altul fochist la o fabrică de vopsea, un al treilea conducea un taxi, unul făcea de toate la o stație de benzină, altul încărca și descărca mobilă într-un depozit... Seara erau cu toții la o bere, pe terasa cu mese lungi și bănci solide. Iar la sfârșit de săptămână jucau fotbal în curtea școlii.

E ceva mai important decât fotbalul? Dacă te pricepi la fotbal e ca și cum te pricepi la toate. Ăi din gașca lor crescuseră pe străzile din jur, se cunoșteau de mici. Se pricepeau la fotbal, era la mintea cocoșului. Și cine se pricepe la fotbal, ba mai și joacă fotbal, trebuie că ține cu o echipă - și treaba asta e la mintea cocoșului. Petrică povestea că, pe când era copil, îi spusese unul că fusese în România o echipă, Steagul Roșu. El cu Steagul Roșu a ținut prima dată, un steag îl umflă vântul și un steag în vânt e de bine, îți sporește sufletul, aduce noroc. Fusese ca o joacă, zicea. De fapt era câine roșu. Dinamo și Steaua, pe-astea le știau ei de când văzuseră o minge. Mațe stivuitoristul și Mihai zis Petrom stăteau pe aceeași scară, dar nu țineau cu aceeași echipă. La poarta stadionului o lua fiecare spre peluza lui, chiar dacă la meci plecau împreună. La întoarcere se vedeau la terasă, când se certau toți ca nebunii golind navete.

Acum bătuse Dinamo. Deja la pauză steliștii clocoteau. Țapul ispășitor era antrenorul. Așa că au început să strige toți steliștii:
- Fane, Fane, lasă-ne!

Mațe înflorea povestind. Cum cânta galeria imnul, cum agita lumea fularele, cum dădeau din șolduri și roteau din mâini fetele alea din tribune când înscriau ai lor, dintr-astea. Petrom nu zicea nimic, se tot uita să vadă cât mai e până la fundul sticlei. E, acum e acum. Galeriile se înjură de mama focului, dar dinamoviștii, deh, băieți fini, au lăsat obiceiul. Stăteau de vorbă direct cu Fane, aveau și ei un mesaj pentru el:
- Fane, Fane, nu-i lăsa!

Adică, le-a explicat Mațe cu fața scăldată ca la discotecă, în toate luminile, voiau să-i mai bată pe Steaua și cu Fane victoriile următoare erau asigurate. Înțeleseseră cu toții, era la mintea cocoșului, dar Mațe ar fi explicat și că ziua vezi să mergi pentru că strălucește soarele, așa era de fericit. Și când Petrom a apelat la istorie, că altceva nu îi mai rămăsese de făcut, arătând câtă prăpastie de palmares se căsca între echipe, era cât pe ce să iasă cu bătaie. Mai ales că din cotonogari și spurcați nu-i scotea pe dinamoviști; câini roșii, deh! Au sărit toți să-i despartă. După asta, Mațe și Petrom s-au mormăit o săptămână întreagă, la fiecare sticlă de bere.

Era sâmbătă, zi de fotbal. Școala se vedea dintre plopi, pe la jumătatea străzii care despărțea cvartalul de blocuri pe jumătate coșcovite și țesătura încurcată de străzi dinspre piață. Într-o vreme, jucau chiar pe terenul ei de sport, șapte la șapte sau opt la opt, dar școala ridicase garduri înalte împrejur și instalase camere de supraveghere. Nu se mai putea ajunge la teren. Liber nu rămăsese decât un loc betonat, despărțit de grădina școlii printr-un gard de sârmă și de niște blocuri printr-unul de ciment. Aici jucau tenis cu piciorul.

Sportivii se scurgeau spre școală în admirația puștilor: purtau tricouri și șorturi de diverse culori, cu tot felul de dungi, și sub ele tricouri cu mânecă lungă și colanți; Biță mecanicul, care la lucru se învelea în salopetă să nu se murdărească și pe care chestiunea îl pasiona, ar fi explicat pe loc că tricourile cu mânecă lungă și colanții îi fereau de plăgi și zgârieturi - doar jucau pe bune, ca meseriașii; aveau și jambiere și teniși cu crampoane de cauciuc. Completau echipamentul bluze de trening cu glugă, neapărat ridicată pe cap. Ah, iarna și căciuli și mănuși. Dar încă nu era de căciuli și mănuși.

Răducu scoase o cretă, să tragă terenul. Erau șapte, dar el linie șase pătrate, trei perechi de câte două. Oricum urma să mai apară măcar vreo doi, trei care să vrea să joace, rezervele. Veneau ei mai mulți, dar unii se mulțumeau să chibițeze cu coatele pe gard sau să stea de vorbă între ei.

Jucătorii se așezau fiecare într-un pătrat; mingea trebuia să cadă înainte de a fi lovită, și nu putea fi trimisă în oricare alt pătrat decât printr-o singură atingere. Jucătorul care nu reușea de trei ori să o țină astfel în joc era eliminat. Ultimul care lovise mingea după reguli repornea jocul.

Biță și Răducu se hotărâră să-l elimine pe Oase: taximetristul făcea pe grozavul spunând vorbe auzite la clienți. Își pasau cu blândețe mingea din pătrat în pătrat și deodată o loveau astfel încât Oase să nu o mai poată nici măcar atinge, darămite s-o trimită în pătratul altuia. Răcnete de triumf, din toate părțile.
- Altul, altul, strigă unul și ceilalți începură să scandeze ca pe stadion.
- Sânge!, se trezi și Nălucă de pe gard.
- Capul lui Nălucă vrem!, i se ținu isonul din pătrate. Toți strigau, acumulând capital de bucurie care să aline eliminările viitoare.

Ieșind din joc și sprijinindu-se de gard, Oase ceru chibiților o țigară. Ar fi mâncat-o, nu alta, dar o aprinse fără să-i tremure mâna pe brichetă și răsuci discuția spre creșterile de prețuri. Nu era temă mai potrivită să-ți verși furiile. Altul îi luase imediat locul.

Fiecare era atent să-i facă pe toți ceilalți să greșească, să-i țină în spaima eliminării. Dacă unul din prima pereche de pătrate trimitea mingea spre altul dintr-a treia, jucătorul din perechea din mijoc trebuia să se ferească, să nu-l atingă; dar dacă se dădea spre o latură mai îndepărtată a propriului pătrat, cum s-o mai ajungă dacă de fapt cădea la el și apoi s-o trimită într-alt pătrat? Nu era deloc simplu.

Uneori jocul se întețea, fiecare jucător își apăra pătratul învârtindu-se ca titirezul și mișcându-se astfel încât să-și zăpăcească adversarii. Ideea de a-l scoate din joc pe cel dintr-un teren îndepărtat nu era de ici de colo și nu reușea mereu. Și când jucătorii oboseau să încerce și se întorceau la tăierea mieilor, cum i se zicea eliminării celui din pătratul vecin, mielul nici măcar nu se mai străduia să returneze în vreun fel mingea. Căci orice străduință era sortită eșecului și chema urlete de victorie mereu mai aprinse. Oase, cel puțin, după câteva eliminări, renunță complet la orice efort de opoziție: pasivitatea era forma lui de a-și pedepsi adversarii lăsându-le o victorie fără glorie. Dar complet nu renunță; începu să transmită jocul ca la televizor, dându-le celor care îl eliminau nume complete de jucători celebri și pronunțând cuvintele cu explozie precum comentatorii când vor să sporească dramatismul fazelor.
- Mingea este la Xavier Hernández Creus, piruetă și pasă la Álvaro Alexánder Recoba Rivero, uruguayanul tocmai transferat de la Auxerre continuă cu Pedro Miguel Carreiro Resendes, a cărui cotă, după un an magnific, a urcat la 68 de milioane de euro. Pedro Miguel Carreiro Resendes întoarce la Rubén Salvador Pérez del Mármol pentru un șut la colțul scurt.

Ai fi zis că transmisiunea era de la Direcția de Evidență a Persoanelor. Oase pronunța și el cum putea, cum auzea la televizor. Álvaro ajungea alváro, Auxerre nu se auzea oser, Rubén aluneca în rúben iar Nîmes devenea chiar nîm. Ce conta că nici un francez n-a spus încă vreun î, chiar dacă s-a înecat vorbind cu gura plină?

Jucătorii începeau să-și piardă din chef, dar mai era până să se oprească; unde mai găseau ei succese pe care nimic să nu le amenințe, la slujbă ori acasă ori pe stadion? Se întrerupeau din te miri ce. Acum nea Ticu povestea pe margine ce pățise cu o zi înainte la magazin. Nu era el cel mai inteligent, așa că învăța greu să cumpere cu cardul. Ei, și în prăvălie se pierde printre pachete, nu avea destul loc în sacoșe să le înghesuie; vrea să ia o pungă. Plătise deja. Hai să plătească pentru pungă la cântarul vecin, că pe-al lui nu-l eliberase. Nu era nimeni la cântarul ăla. Un ochelarist cu părul din cap și din barbă perie îl face prost și nesimțit. Nea Ticu se gândește la cele sfinte și își cere scuze.
- Nu primesc scuze de la proști și nesimțiți!, aproape strigă ăla, să-l audă prăvălia că are principii.
- Atunci primește asta!, se grăbește să răspundă Nea Ticu. Și-i arde o palmă zdravănă: Să fie primit! Am rămas, să cheme cineva poliția, că mă găseau pe camere și era mai nasol. Martorii au zis că mi-am cerut scuze și că ăla a continuat să mă insulte... O să plătesc amendă dacă-mi dă și è finita la commedia. Ceru o țigară.

Nu mai era rost de tenis cu piciorul. Dar de o bere era. Pe când se așezau la banca lor apăru Poetul. Îl chema Teofil, taică-său îl botezase așa pentru că ținea cu Rapidul, îi știa echipele pe dinafară și într-una din ele jucase extremă unul Teofil. Lui taică-său i-a plăcut ce însemna numele: iubitor de Dumnezeu, lui care, când se înfuria, nu i se părea niciodată prea scurt pomelnicul de sfinți buni de ocărât. Că de Dumnezeu nu l-a auzit nimeni înjurând. Teofil era sensibil, ca taică-său, se pricepea să potrivească la cuvinte. Nu le spusese el odată, când făcuse cinste de ziua lui și erau toți beți morți: Grea e viața dimineața, iar pe seară te omoară? Beți cui, dar au ținut minte. Când întreceau măsura, cuvintele din poezia asta erau singurele pe care le mai articulau printre bolboroseli.
- Cum a fost, mă, la tenis? V-ați bătut sau nu?

Râseră cu toții. Politețea cere să întorci amabilitățile: el ce mai făcuse în ultima vreme? Poetul fusese la un botez. O verișoară de-ale nevesti-sii născuse și acum își boteza fata; avea fată. Pe verișoara asta și pe bărbatu-său el nu îi prea știa, nu se văzuseră de prea multe ori și atunci nu stătuseră prea mult de vorbă. Tatăl fetei era strungar, dar pasiunea lui era gătitul.
- Nu cumva i-a cultivat nevastă-sa pasiunea asta?, că de-o vreme bărbații fac treburi de femei și femeile treburi de bărbați.
- Mă, Mituș, mă, tu nu ești așa de prost cum pari, mă!, continuă Poetul.

Mituș zâmbi.
- Ești mai rău!

Era limpede, Poetul avea chef de vorbă. Nu admitea să fie întrerupt.

Bucătarul tot explica ce făcuse și cum făcuse, pe când musafirii se întreceau în laude. Erau vreo zece cu toții, printre ei nașa cu unul, omul ei. Teofil îi vedea prima dată, ceilalți, a aflat mai încolo de la nevastă-sa, o cunoșteau doar pe nașă.

Doi din invitați aveau o casă la țară, pe malul unui lac. Îi chemau pe toți, să pescuiască, să stea la soare. Era și o barcă, se puteau duce pe malul celălalt, pădurea ajungea aproape. Te puteai plimba prin luminișuri, tocmai bine pentru copii așa mici ca ai lor. Dintr-astea. Iar în curte puteai sta la soare; tocmai aranjaseră o perdea de plante agățătoare, când aveau să înflorească era un rai.
- Fetelor, pregătiți-vă costumele de baie, a zis bucătarul amator.
- Frunza, frunza, în rai nu e voie decât cu frunza!, corectă greșeala Poetul.

Nașa îi luase niște țoale finei; costumașe, botoșei, rochițe, nu le știa Poetul pe toate. Iar nașa, așa a explicat verișoara nevesti-sii că e obiceiul la ei, primea cadou o cămasă de noapte, pe care trebuia să o poarte, s-o vadă lumea îmbrăcată în ea ca de culcare.

Nășica se cam codea, dar unul din bărbați îi mai dădu curaj:
- Hai, nașă, gândește-te că ieși deja la plajă, în costum de baie.

Fina a desfăcut cadoul și l-a ținut întins, să-l vadă toată lumea. Apoi s-a dus cu nașa în altă cameră, s-o ajute să se schimbe. Iar strungarul a adus din bucătărie un scaun, pe care l-a așezat mai spre ușă. Pâș-pâș nașul a ieșit în curte, îi venise să fumeze.

Nu mai mânca nimeni, nu mai bea nimeni, toți așteptau. Femeile își făceau ordine pe bucata lor de masă și bărbații pândeau ca motanii. Și uite-o pe nașă urcată pe scaun, ajutată de fină-sa. Își făceau toți curaj: ce bine îți vine, ce culoare potrivită... Poetul era singurul care nu scotea un cuvânt.
- Mutule, zi și tu ceva, i-a tras un ghiont nevastă-sa.

Și atunci Poetul le-a spus un distih, că așa spunea el poeziilor cu două versuri: Să o folosești cu spor Când dai foc la dormitor.
- Cămașa îi venea ceva mai jos de șolduri. Avea niște sandale cu tocuri înalte, care o făceau și mai faină. Și niște craci... craci adevărați, mă băieți!
- Cum erau, adică, Poetule?
- Buni, mă, buni. Zeiță, nu alta!

Șampanie, a cerut o femeie, și finul a dat fuga după sticlă. Nevastă-sa a condus-o pe nașă să se schimbe. Când finul turna în pahare, a intrat nașul. Auzise cum pocnește dopul și cum strigă toată lumea. A mai stat puțin și a plecat.

Discuția s-a întors la fotbal, Mațe încerca să-și reîncălzească succesul cu Lasă-ne și Nu-i lăsa. Dar ceilalți erau ocupați să-și deseneze în minte o zeiță. Băuseră destul. Pe când se ridicau să plece, omul de la bar și-a înălțat ochii spre cer:
- Doamne, sunt ai tăi. Nu-i lăsa, Doamne!