Lumește

Orașul cel mic, așa îi spuneau toți, era practic lipit de cel zis mare; unii îl socoteau un cartier mai răsărit al lui. Cea mai frumoasă atracție aici era un ditamai edificiu pătrat ale cărui laturi adăposteau acum tot felul de birouri și magazine. În curtea interioară se intra pe sub două arcade, pe laturi opuse, fiecare decorată cu altoreliefuri de tineri în plin avânt. Nimeni nu avea habar la ce servise cândva clădirea, locuitorii o știau de multă vreme dar, ca un făcut, nici unul nu ar fi putut spune ceva despre vechile ei întrebuințări. Ambulatoriul spitalului de peste drum, o prăvălie de bomboane și lichioruri, un magazin de echipament sportiv, o farmacie, un magazin de marochinărie, un centru de fizio și kinetoterapie, o agenție de turism, un serviciu de taxe de tot felul către stat... În jurul prânzului, din fiecare loc de muncă ieșeau ai fi zis cu rândul angajați cu cana de cafea, să mai stea de vorbă. Toți îi ziceau parc curții ăsteia.

Lui Petruș îi plăcuse din prima zi farmacia; una din încăperile din spate unde, pe lângă medicamente, se depozitau și dispozitive medicale avea în mijloc o canapea pe care te puteai chiar întinde câteva clipe, iar sala era luminoasă și dădea spre pâlcul de mesteceni de lângă una din aleile curții. Manole, șeful lui, îl chemă să coboare pe băncile unde se adunau cei din prăvăliile vecine. Voia să-l prezinte Magdalenei.
- Petruș. Magdalena. O găsești la agenția de turism. Vinde numai vacanțe frumoase.

Magdalena îi întinse mâna zâmbind. Purta blugi cu centură lată, un tricou în culori vii și sandale din două barete. Un caier blond i se revărsa peste umeri. Continuă să le povestească celorlalți, cu vorbe leneșe, cum fusese în concediu.
- Ai avut zile bune, trase concluzia potrivită bruneta de la sala de kineto. O să avem cu toții și de acum încolo, la radio tocmai au anunțat săptămâni însorite.
- Și o să bem cafea în parc, zâmbi Magdalena, oprindu-și privirea la Petruș după ce și-o mutase moale pe toți cei de față.

După câteva zile intră în farmacie la sfârșitul programului. Raluca punea la locurile lor tot felul de cutii și hârțoage, grăbită de plecare. Manole se ținea în urma ei.
- Încă n-ai venit să mă vezi la agenție. Au sosit câteva pachete care o să-ți placă, îi șopti Magda celui tânăr.

Raluca îl zori pe bărbatu-său. Petruș îi conduse până la ușă ascultând ce trebuia să pregătească la prima oră și rămase lângă geamurile mari să privească mestecenii printre cele două dreptunghiuri semitransparente care atârnau din galerie. Se amuza să citească de-a-ndoaselea, șoptindu-le, cuvintele de pe posterele care invitau oamenii să asculte foșnetul prețurilor mici ale medicamentelor. Foșneau ca frunzele copacilor, nu-i așa?

O simți pe Magdalena lângă el și când se răsuci femeia îl sărută. El dădu să ridice mâna să-și țină echilibrul, căci ar fi vrut să se retragă, dar era deja prea aproape de dreptunghiurile care coborau din tavan. Magda se feri ca să prevină ce luase drept încercare de-a o îmbrățișa.
- Mă duc să închid. Ne vedem în stație?

Când luau autobuzul spre orașul cel mare, nu găseau întotdeauna loc, oricum nu imediat. Dar dimineața erau multe scaune libere, și după ce se așezau Petruș vorbea fără încetare pentru că tăcerea aceea netulburată de ceilalți călători îl apăsa.

Acasă citea. Și pe drum îi povestea Magdalenei ce citise. Vorbele lui, spunea, veneau dintr-un prea-plin și îl făceau să țină vie lumea de care se despărțise noaptea târziu.
- Când m-am mutat aici, îi mărturisise nu mult după ce începuseră să facă împreună zi de zi drumul la parc, am primit de la ai mei o pendulă; mama se plânge că sunt împrăștiat și crede că o pendulă poate să-mi mai ordoneze viața. Chiar așa e. Sunt cărți în care pun semn când bate pendula, dacă nu m-aș opri atunci aș citi până dimineață. Atâta doar, continuă râzând, că nu îmi mai amintesc aproape niciodată sfârșitul cărților. Dar mi-am găsit o scuză: nu vreau să mă despart de ele, dacă mi-aș aminti cum se termină, lumea lor chiar s-ar închide.

Era mereu gata, când avea de-a face cu femei, să amestece în ce spunea și vorbe frumoase pentru ele. Acum o invidie că avea cu ce să-și hrănească visele, cu lumile adică unde le recomanda doritorilor de vacanțe frumoase să meargă. Știa, era sigur, suficiente povești miraculoase de pe acele meleaguri. Fiecare loc are legendele lui, simbolurile lui. Iar Magda le trăia pe toate.
- Am făcut studii economice, îi răspunse ea. M-au ajutat ai mei să deschid o agenție și, să știi, cele mai cerute destinații sunt cele mai banale.

El își aminti, și Magda asculta cu mirare asemenea lucruri de care nu auzise, că școlar fiind primea de la ai lui cărți de călătorii, ba și câte un atlas, și petrecea mult timp să caute locurile pe unde umblaseră autorii și să-și imagineze alte itinerarii. Profesorul de geografie îi luase într-o iarnă într-o tabără în munți unde, după săniuș, cu hainele puse la uscat pe sobă, îi cerceta să afle câte țări știau, ce vecini aveau țările, care le erau orașele cele mai importante și mai frumoase, ce fluvii și râuri le străbăteau și alte asemenea lucruri bune de aprins visele.
- Dar ce vise?... că după atâta sanie dormeam neîntorși, tăiai lemne pe noi.

Conform orarului, Petruș rămânea singur în câte o după-amiază, când Raluca și Manole își încheiau programul și plecau; spuneau că îi încurajează responsabilitatea pentru farmacie, așa cel puțin se lăuda Raluca. Un bărbat, mai ales unul tânăr, trebuie să învețe să poarte și alte griji decât a lui. În așa zile apărea Magda. Femeia îl stârnea în fel și chip și până la urmă, după închidere, se retrăgeau în depozitul cu canapea din spate. Nu mai era chiar tânără, dar îl avea pe vino-ncoace. După Manole, avea chiar ceva mai mult, dar șeful farmaciei se ferea sau nu voia să lămurească ce avea Magda mai mult. Așa că lui Petruș nu-i rămânea decât să afle singur. Și aici putea fi o responsabilitate, nu-i așa?

Avu o primă iluminare într-o zi la întoarcerea acasă. Autobuzul era foarte aglomerat, se întâmpla chiar rar, dar se întâmpla; nu era motiv de mirare. Se urcaseră și stăteau pe scară, Magda pe a doua treaptă, Petruș pe prima. Femeia se întorsese spre el; purta o bluză fără mâneci, cu un en cœur suficient de pronunțat să arate nașterea și despărțirea sânilor. Petruș observase de multă vreme că Magda nu purta sutien și asta îi inspira tot felul de gânduri. Acum se întrebă cum i-ar fi putut săruta, cum ar fi putut să-i înconjoare mijlocul cu brațele, cum s-ar fi putut face una cu ea; toți ceilalți erau cu spatele, încremeniți unii într-alții, nu ar fi putut ști, iar Magda îi vâra tot mai adânc ideea în cap privindu-l încontinuu în ochi și parcă încântată că el se resemnează să-i amâne gândului împlinirea.

Spre capătul liniei de autobuze, coborau amândoi la capăt, găsiră o banchetă liberă. Femeia nu scoase o vorbă, dar privind pe geam apropie piciorul de piciorul lui și nu și-l mai dezlipi decât când șoferul deschise ușile. De la un timp, se mai trezea cu ea la ușă cu destul timp înainte să coboare pentru autobuz. Făceau dragoste și, descoperi el la un moment dat, ieșeau din casă cu firescul treburilor bine înrădăcinate.

Nu era neapărat motiv de bucurie. Cine nu știe că timpul strică, roade, macină tot? Magdalena trata amorul gospodărește, meșteșugărește, totul ca la carte, fără o vorbă. Făcea exact ceea ce te așteptai să facă; fără să-l privească, iar el renunțase la rându-i s-o mai privească. În pat, dragostea asta nu-i lăsa minții nici un pic de energie, la farmacie sau singur acasă Petruș își vedea de treburi ca un holtei nepăsător. Lucrurile i s-au limpezit la începutul iernii. Se întunecase. A auzit bătăi la ușă, s-a dus să deschidă. În prag, Magdalena, serioasă, tăcută. A poftit-o: purta o haină de blană ale cărei luciri alunecoase erau mărite de lumina lămpii din hol. A trecut în încăpere cu pasul ei lent, fără să-și lase haina, și coama aurie îi strălucea și ea sporită de picăturile de bură sau lapoviță sau ce doamne cobora din cer în seara aceea. Petruș avusese timp să-i observe botinele negre mulate pe gleznele fine și ciorapii închiși, cu dungă, ce-i umbreau pielea.

S-a oprit în mijlocul camerei și el i-a trecut în față s-o ajute să-și scoată haina. Nu purta sub ea decât un furou scurt, negru precum ciorapii, și el i-a coborât mantoul pe brațele îndoite ca să-i pună palmele pe umeri și să i le urce spre obrajii cărora frigul nu le luase căldura și apoi pe părul strălucitor. În drum spre canapea i-a lăsat în sfârșit haina și a îngenuncheat după o lumină în ochi pe care s-o lege de lumina alor lui. Îi săruta corpul întreg și mîinile lui îl căutau umbrindu-i continuu albeața. Petruș îi repeta numele provocând plăcerea din învăluirea însăși a cuvântului. Magdalena era un sfinx care își spusese ghicitoarea. A venit apoi momentul când, întinsă pe spate, femeia respira neauzit iar el, așezat pe covor și sprijinindu-se într-o parte de canapea, asculta cu spatele la Magdalena cum în farmacie foșneau prețurile mici.

Fizic, nu mai aveau ce descoperi, din manualul lor erotic nu lipsise nici o pagină. Petruș încerca de deja destulă vreme să afle ce ar fi trebuit să-i ceară sufletului. După ce, în seara aceea de iarnă, voise ca și Magdalena să hrănească dragostea cu epifanii pline de strălucire gata să le deștepte sufletele, s-a resemnat că, până la urmă, femeia asta avea altă hrană. Singura tulburare o mai aduceau toanele ei: ba venea la el în farmacie după program, ba nu-i arunca nici o privire la cafea, ba găsea câte un motiv să nu urce în același autobuz, ba îi bătea la ușă. Așa parcă mai călca pe cărbuni aprinși, uneori. Altfel, veneau la slujbă în parc, plecau de la slujbă cu autobuzul, făceau dragoste câteodată.

Sosirea primăverii îl înmuie de tot pe Petruș. El, care disprețuia melodramele, începu să țeasă unele în care i se cuvenea rolul principal. Când în farmacie mai conteneau clienții gata să-și povestească bolile și să ceară tratamente despre care auziseră pe te miri unde, se ducea la fereastră să privească mestecenii din parc. Uneori ieșea în ușă, să le aștepte foșnetul frunzelor, ba chiar cobora aleea să fie mai aproape de ei. Așa își amintea de copilăria la bunici. Aveau un cal, care ajuta la diverse treburi și, mai ales, păștea într-un țarc imens unde fuseseră plantați câțiva mesteceni; uneori, mai ales când intrau în el și cei doi ai vecinului, caii alergau împreună. Petruș venea la gard, se urca cu picioarele pe prima stinghie, punea coatele pe cea mai de sus și se uita. Și până la urmă caii își înălțau capul să-l vadă mai bine și veneau după vorbe și după mângâieri. Le simțea răsuflarea, o adiere ca a crengilor subțiri ale copacilor de care se lipea când bunicul îl lua cu el în țarc și când, pe la apus, se ițea vânt.

Cel mai des, în ghemul cu melodrame se dansa tango. Petruș văzuse filme cu diverse perechi campioane, cu stiluri diferite: mai atletic, mai apropiat de baletul clasic, mai unduitor. Pașii adăugați sau cei mici făcuți pe vârfuri în fugă, gambele răsucite în ritm amețitor, schimbările bruște de direcție, toate născute din alunecarea amețitoare a trupurilor unite și toate mereu reîntoarse la ea îl lăsau fără grai. Și până la urmă trebuia să admită - mai ales când flăcările dansului se opreau o clipă pentru ca femeia să ridice un picior și să-i lipească gamba de șoldul bărbatului - că nu există formă de dragoste mai completă și mai mistuitoare decât tangoul. În ghemul lui, femeile își lăsau partenerii pentru a i se alătura și a dansa cu el, în închipuire, cel mai frumos tangou din lume. Se priveau în ochi și lumina acestei priviri era ea însăși cel mai frumos tangou.

Ai fi zis despre viața lui Petruș: o viață liniară. Dar putea fi și mai liniară. Nici nu începuse bine primăvara și vremea se strică: șirul zilelor cu ceruri negre și ploi dese era nesfârșit. Farmacistul nu mai venea la fereastră să privească mestecenii și, chiar dacă intrau acum mai puțini bolnavi, nici să se concentreze pentru citit nu putea. Își număra pașii schimbând direcțiile prin încăperi. Apoi aștepta autobuzul sub umbrelă, cu Magdalena.

Într-o zi, Raluca anunță că își va schimba serviciul. Avea să urmeze o mică petrecere, la sfârșitul programului, cu dulciuri și sucuri. Și o sticlă de șampanie, legământ că o să vin să vă văd, adăuga fiecăruia cu lacrimi în ochi. Veni sorocul petrecerii: parcă nu fusese niciodată atâta lume în farmacie. Cu Raluca și Manole era o tânără, Manole spuse că Ioana va fi noua lor colegă, a lui și a lui Petruș. În atâta bună dispoziție în care fiecare voia să spună ceva, Ioana nu știa cât de bucuroasă trebuie să se arate. Își strânsese părul în vârful capului, dar câteva fire scăpate din legătură îi tot coborau spre frunte; le alunga cu degete grăbite, perdea care lăsa umbre peste ochii verzi, parcă nehotărâți. Părea mai degrabă timidă, și ieși din încurcătură cu o declarație de principiu: Am să vă fac bine pe toți, care stârni hohote de râs. Manole simți că era momentul să desfacă sticla de șampanie.

Așa trecu prima zi cu Ioana în farmacie. Dacă Raluca parcă alerga prin încăperi, trăgea și împingea cu energie sertarele, distribuia rețetele în teancuri cum alții împărțeau cărțile de joc și rupea cu gesturi scurte din casa de marcat bonurile pe care le înmâna clienților, Ioana era mult mai fluidă. Petruș crezu la început că micile ei momente de ezitare de dinaintea operațiilor de executat veneau din nedeprinderea cu ele, dar se dovedi mai încolo că tot ce făcea curgea într-adevăr ca o apă pe patul unei pante line. În rest, Manole i-o lăuda lui Petruș pentru cât de rapid deprindea lucrurile noi.

Era într-o vineri, Manole o ștersese, mai puțină lume decât vineri după-amiază nu putea fi, când se întoarse repede după ce anunțase o vizită cu multe facturi la ambulatoriu. Intră ca un hoț, așa de încet, încât clopoțelul de la ușă nu dădu de veste. Ioana cânta, stătea pe scaunul înalt din fața poliței de lângă chiuvetă și cânta. Petruș o vedea în oglinda cât un stat de om fixată la mica răscruce dintre culoarele farmaciei, se rezemase de perete printre ramurile ficusului celui mare.

Era un cântec ale cărui versuri anunțau viitoare tristeți, dar pentru că erau încă îndepărtate Ioana le zâmbea. De aceea, cântecul îl învăluia pe hoț încetul cu încetul. Iar Ioana îl tot repeta, și la fiecare reluare desfășura altă expresie, a feței, a gesturilor, a vocii, în alt rând al versurilor. Erau momente când aproape șoptea melodia, dar cuvintele se auzeau cu toată limpezimea și tăria. La una din repetări, cântă mai sacadat un pasaj la sfârșitul căruia își strânse buzele; cu ele așa subțiate, bărbia i se umflă ușor și parcă înaintă, o expresie alintată a resemnării. Petruș ieși la fel de tăcut cum intrase, neobservat. Se gândea la vocile femeilor mediteraneene, la șoaptele lor voalate, la izbucnirile lor amare, la frazările lor când entuziaste, când ostenite. Se întoarse apoi să vadă dacă pe chipul fetei se modificaseră contururile și volumele, dacă într-adevăr căpătase și avea încă o simetrie nouă pe care ochii o făceau tulburătoare. O avea.

Acasă începu să întoarcă întâmplarea pe toate fețele. Cânți frumos, ar fi vrut să-i spună, dar vorbele însemnau că o auzise, și cum o auzise dacă nu spionând-o? Dacă la ușă clopoțelul ar fi sunat, Ioana și-ar fi oprit cântecul, dacă el ar fi apărut în pragul depozitului, la fel. Iar dacă ar fi continuat, cântecul nu mai fi fost doar al ei, nu mai cânta doar pentru sine. Pufni la gândul vechilor lui încercări de a stabili cât mai precis semnificația cuvintelor, precum concentrația substanțelor active în medicamente. Nu există intimitate când ești singur-singur, doar singur, trebuie ori să fii cu cineva drag, dar cu adevărat drag, ori să te rupi din tine și să te așezi lângă tine. E tare greu să găsești o altă persoană cu care să-ți construiești intimitatea. Iar în trei nu există. Doi într-unul, ca unele șampoane pentru corp și păr, cele multe din rafturile de cosmetice din farmacie, râse parcă speriat de gând. Mai trebuie și izolare de lume; să stai deoparte de ce-i în jur.

Fusese martor al intimității Ioanei? Colega lui chiar își cânta sieși; cum s-ar fi explicat altfel reluările cu atâtea diferențe ale cântecului? Se simțea vinovat de o vinovăție îmbătătoare. De ce vinovat? Să schimbăm rolurile, își spuse: eu cânt și ea, fără să știu, mă ascultă dintre ramurile ficusului. Dacă n-aș ști, mi-aș trăi starea ca intimitate? Poate, dar izolat de lume nu mai sunt, cineva al lumii mă privește.

Sâmbăta era mai aglomerat în prima parte a zilei. Ioana plecă la prânz, Petruș rămase singur pentru orele după-amiezii. Se gândi să citească. Nu-i era gândul la citit. Nu mai era mult până la închidere și apăru Magda. Se repezi la ea ca pentru o eliberare; o împinse până la canapeaua din depozit și era gata să-și cufunde mâinile în hainele ei când femeia îl anunță că în farmacie intrase cineva. Petruș crezu că vrea să scape de el, dar se ridică, își îndreptă hainele și ieși în sala cea mare. Era o pereche cu două rețete. Le zâmbi și le oferi detalii despre cum trebuia să ia medicamentele; le scrise pe cutii posologia și le oferi alternative. Plătiră și plecară încântați. Magda ieși din depozit și închise farmacia. Apoi îl trase înapoi.
- N-ai fost niciodată așa îndârjit, îi zâmbi apoi luându-și geanta.

Nici nu se încheie bine luna și spre prânz intră în farmacie o doamnă al cărei pas, se gândi Petruș imediat ce o văzu, anunța altceva decât rețete compensate. Urma s-o înlocuiască pe Ioana. Singurul care nu era la curent se dovedi el. Îi ceru socoteală lui Manole.
- Ioana a spus de la petrecerea Ralucăi că vine aici până sosește adevărata înlocuitoare a nevestii-mii, habar n-am cum de nu știi. Ți-o fi trecut pe lângă ureche sau poate ai uitat. Tu ești mereu cu capul în nori. În cărți, în fine, totuna e. Bine că a venit tot o femeie, te gândești ce-ar fi ieșit dacă am fi fost trei bărbați?

Zâmbitoare, Ioana își luă rămas bun. Nu promise că o să mai revină, cum făcuse Raluca. Manole o conduse la ușă. Trecură câteva zile; urma una liberă, era sărbătoare. Petruș își propuse să numere câte sărbători erau; vai!, nu prea multe. Plecă mai devreme și trecu pe la prăvălia cu lichioruri. Nu știa dacă să-și cumpere o sticlă de single malt uscat cu turbă sau una de rom; își amintise că singura pe care o primise avea desenată o scenă din Caraibe în care butoaie se încărcau pe corăbii ca să pornească în lume. Desenul îi plăcuse, ca să facă o fotografie sticlei în care desenul să se vadă bine o clătise și o umpluse cu lapte. Făcuse o fotografie negru pe alb.