Multă vreme s-a crezut că dimensiunea unei forme este legată de importanța ei în câmpul vizual. Spațiul negativ prizează forme de mici dimensiuni și cheamă privitorul să găsească o justificare pentru dimensiunile reduse ale formei (subiectului): poate fi o justificare filosofică (de pildă, imensitatea lumii, fragilitatea omului...) sau plastică (de pildă, creatorul imaginii vrea să dea lumii o ordonare topologică); apoi, are o textură mai degrabă omogenă, care poate totuși suporta gradiente mai aspre sau mai dulci de saturație, de strălucire... Cu alte cuvinte, spațiului negativ fotograful trebuie să-i construiască un înțeles. Acest înțeles vine dintr-o nouă înțelegere a organizării câmpurilor vizuale.
De multe ori, vai!, acest înțeles este chiar banal, expresia unei dorințe de a surprinde căreia fotograful nu îi găsește o continuare constructivă. Alteori, spațiul zis negativ poate fi foarte dens: mă gândesc la faimoasa reclamă Think small de la Volkswagen: imaginea micșorată a buburuzei este deplasată spre colțul din stânga sus al imaginii, și mi se pare că privitorul, imediat ce are forma cea mică în fața ochilor, o supune unei duble modificări. O face să alunece pe diagonală spre centrul imaginii. Și o mărește, ca să satisfacă nevoia ochiului de a găsi un sprijin în efortul perceptiv. Iată deci că spațiul negativ mă cheamă să remodelez imaginea și, dacă e inspirat, să o accept cum e după ce renunț la ideea de a reface dimensiunile elementelor ei. Să avem în Think small un spațiu negativ? Oricum, sintagma nu mi se pare deloc potrivită, acest spațiu vine dintr-un efort de regândire a imaginilor pentru care termenul negativ nu e potrivit: voi produce o reconstrucție, voi face o acțiune pozitivă.
Cele două imagini pe care le prezint (și a căror comparare poate ajuta la înțelegerea mai nuanțată a spațiului ăstuia) ridică nu neapărat multe, ci serioase, întrebări. În prima, sunt trase pe țărm două bărci; linia orizontului e foarte joasă, și poate că e așa ca să amplifice spațiul neocupat. Dar în aproape centrul imaginii se află o pată circulară albă, soarele, și dedesubtul și deasupra ei cerul este portocaliu și, respectiv, albastru; culori complementare, care arestează ochiul. Să fie soarele un element al spațiului negativ? Are o autonomie formală prea puternică pentru a-l socoti astfel. Și altceva: să refacem imaginea, cu ditamai bărcile în prim plan, o linie a orizontului înălțată, mai scurtă și neclară, cu cerul de o întindere mult redusă. Va trebui regândit locul soarelui în compoziție, semnificația ei va fi cu totul alta.
În cea de-a doua imagine avem trei benzi dispuse diagonal, cu texturi diferite. Ar trebui să identificăm aici o formă pe care spațiul negativ s-o fi redus la microdimensiune; nu putem. Vedem un studiu despre texturi; sintagma spațiu negativ e prea săracă pentru asemenea interes plastic al autorului imaginii.
Îndrăznesc să cred că sintagma, foarte comod de folosit, e departe de a acoperi diversitatea expresivă pe care pretinde că o acoperă.
