Sfiștofca

Ajunseră prea târziu la debarcader. Traversează orașul, lasă mașina în parcarea hotelului, alege bagajele... portul era chiar aproape, dar ce folos! Sirena vaporului tocmai suna a rămas bun. Paul se lăsă pe una din băncile de la casa de bilete.

Parcă era un făcut. Într-o vacanță, te aștepți ca lucrurile pe care le dorești și cele pe care le faci să se lege, dar acum totul era pe dos. Dacă ar fi fost după el, ar fi pornit spre casă. Dar Dragoș se uita deja pe hartă și pe orar și descoperi că mai pleca un vapor în ziua aceea, spre Sfiștofca.
- E lângă Letea. Spuneai că ai vrea să vezi pădurea, haide.

Noroc că am pierdut vaporul, ce ne făceam fără pădure, își mobiliză Paul slabele resurse de sarcasm. Spera să împingă cât mai departe linia orizontului și să nu-și mai ia ochii de la ea. Dar primprejur era o nepăsare cu remorchere, barcazuri, macarale, depozite care i se tot buluceau în ochi. Rămase nemișcat.

Își aduse aminte de ultima discuție de dinaintea plecării.
- Cum rămâne, totuși?, repetase Violeta. După iulie, nu mai pot merge. Cum Dragoș o scosese la lumină de puțină vreme și cum până atunci ea nu-și arătase prea tare nici bucuriile, nici supărările, nu-și făcuseră griji prea mari din ce spunea. Dragoș ridicase din umeri.

Taică-său îl tot amăgea cu mașina, astăzi i-o dădea, mâine amâna iar. Stătea să cumpere una nouă și, dacă asta chiar se întâmpla, lucrurile se limpezeau: puteau porni spre mare chiar înainte să apară noua achiziție. Dar taică-său era veșnic nehotărât... Până la urmă, vestea cea bună venise: contractul fusese semnat și avansul plătit.

Așa că plecaseră. Și la un moment dat ieșiseră din drumul mare; Dragoș lămurise că voia să le arate șoseaua peste un deal pe care îl descoperise cu ai lui cu doi ani înainte. Era într-adevăr un loc frumos; opriseră la poale să vadă drumul care urca șerpuind prin lanurile galbene, cu plopii înalți pe margini mărindu-i unduirile și împingând și mai sus cerul fără nori.
- Ce tablou!, zisese Ema, stricând tăcerea.

Dragoș îi chemase la mașină și urcaseră dealul. Sclipirile scurte din frunzele plopilor făceau un caleidoscop neobosit, umbrele copacilor prin lumină zebrau șoseaua amețindu-i. În vârf se opriseră, se dăduseră jos și trecuseră de liniile plopilor, să privească peste holde; depărtările se mișcau în aerul încins, lumea părea mai largă.

Coborâseră dealul și o luaseră la dreapta, să revină în drumul mare. Peste calea ferată pe lângă care merseseră râzând de marginile năpădite de buruieni ale terasamentului era pusă bariera. Coada nu era mare și în față aveau o buburuză.
- Frumoasă mașină, exclamase.

Se apropiaseră încet, mereu mai încet, ai fi zis că se vor opri de la sine. Se opriseră în Volkswagen. Dragoș dăduse înapoi și coborâseră amândoi. La fel și slovacii, erau doi băieți tineri, blonzi, păreau studenți ca și ei. Se uitaseră la mașini, nu se stricase, nu se spărsese nimic. Formulaseră scuze, ceilalți doi le acceptaseră cu zâmbete de ușurare. După ce trecuseră peste linia ferată, Dragoș lăsase buburuza să se îndepărteze. La un moment dat, chiar intraseră pe drumul mare.
- Acum, la hotel!, se grăbise el să exulte. Râseseră cu toții.

Nu rezervaseră nici o cameră, nicăieri. Dragoș avea însă un număr de telefon la care spunea că urma să aranjeze chestiunea cazării. Emei și Violetei le fusese de ajuns, nu puseseră întrebări. De altfel, ar fi fost și nepotrivit; în jur era atâta neastâmpăr, mașini care goneau în toate direcțiile claxonând și răsunând de chiote. Porniseră spre sud.

Intraseră în sat și începuseră să se învârtească după adresă; până la urmă opriseră în fața unei porți și Dragoș le spusese să rămână în mașină, urma să discute singur cu gazda. În curtea mai degrabă mică erau două mașini.
- Alor mei le place la munte, începuse Violeta. Maică-sa se ocupa din timp de vacanțe și găsea locuri frumoase, cu drumeții ușoare și peisaje largi. La mare era altceva, dar ei îi plăcea oricum. Ema tăcea, el îi spusese celei mai noi prințese a lui Dragoș că voia vacanțe active: asta însemna fie drumuri în zone întinse, cu popasuri în orașe pentru lucruri de nișă, fie trasee pe munte cu cortul în spate, prin păduri. Era greu de găsit un adevărat tovarăș pentru asemenea vacanțe, unul care să se oprească atunci când te oprești și tu, care să se trezească o dată cu pădurea și să lase curat în urmă. Își adusese aminte de o zi la munte când se auzea pe frunzele copacilor cum ploua dar picăturile nu îi udau, așa de dese erau coroanele. Se opriseră când pădurea se termina deasupra orășelului și când încă mai pica destul; așezați sub brazii din umbra pădurii, se uitau cum norii se risipeau și soarele privea în urmă. Încet-încet, căldura apusului ridica aburi din curțile caselor.

Se urniseră până la urmă, era târziu și trebuia să găsească un loc de culcare. Întrebaseră într-o brutărie și, vorbindu-și mai degrabă sieși, vânzătoarea spusese că nu-i putea lăsa în stradă. Îi luase la ea și le arătase un pat cu perne uriașe, pe care puteai dormi ca într-un leagăn. A doua zi, văzuseră ce iepuri creștea. Pentru găzduire îi plătiseră ceva, dar pentru ce mâncaseră dimineața nici nu voise să audă de bani. Ea pleca la brutărie, ei porniseră spre gară.

În poartă se ivise Dragoș.
- Haideți, îi chemase.

Își luaseră rucsacurile și intraseră în curte: Dragoș, Violeta, Ema, Paul. La dreapta stătea deschisă o ușă, a camerei lor, erau câte două încăperi pe fiecare parte a coridorului; în capăt, a cincea ușă, cu un mic geam mat: baia. Iar în cameră un pat dublu jos, lipit de peretele opus ferestrei, și două canapele înghesuite sub geam. Și el alunecase pe o canapea, cu privirea ațintită către ce nu exista. Fiecare își stabilise locul într-o tăcere lucie.
- Hai la scaldă, puneți-vă costumele, aproape le poruncise Dragoș.

Malul mării ba se întindea ca-n palmă lăsând nisipul să înainteze mult în uscat, ba, după o fâșie netedă și îngustă, urca și cobora în povârnișuri cu vegetație aspră, și oamenii se grupaseră după jocurile de înălțime ale terenului. Ei se duseseră între apă și versanți. Soarele cobora în spatele unor pâcle moi care îi reflectau lumina. Părea că toată căldura venea din culori.
- Ce faci?, o auzi pe Ema.
- Încerc să nu mă gândesc la orizont și nu reușesc.
- Gândește-te să luăm vaporul, insistă Ema, arătându-i-l cu mâna.
- Vaporul s-a dus, ăsta e un catamaran.
- Gândește-te să luăm catamaranul, îl zori ea.

Se ridică și îi urmă pe ceilalți trei spre ponton. Erau puțini călători. Se așezară la ferestre, să privească malurile.

Era încă lumină când plecaseră înapoi spre gazdă. Trebuia să mănânce, pe undeva. La masă, Violeta și Ema, obosite, cereau ba una, ba alta și își apărau mofturile hlizindu-se. Tăcerea lui Dragoș părea să-l facă împăciuitor. Iar el, cu capul pe spate, privea cerul încercând să-i numere stelele. Când să plătească, Dragoș le ceruse să aleagă ceva de mâncare pentru dimineață.

A doua zi, Ema se bucurase să găsească pe plajă un loc mai ferit, unde să se întindă cum îi plăcea, pe spate, și să-și îndepărteze brațele de corp. Așa credea că se expune cel mai bine la soare. Și cum nu avea cei mai buni pigmenți, cum se plângea, să stea nemișcată cât mai multă vreme părea a doua condiție pentru un chihlimbar de invidiat. Violeta se instalase într-un șezlong uriaș iar Dragoș îi descânta dimprejur. Pe la mijlocul după-amiezei se retrăseseră însă, și lui îi devenise din ce în ce mai greu să găsească un gând pe care să-l poată păstra măcar un minut. Dăduse să râdă amintindu-și ce-i spusese Cezar Emei, când la ziua lui invitații se hotărâseră să-l încolțească cu tot felul de zeflemeli, pe el care nu rămânea nimănui dator, niciodată. Fuseseră la plajă dimineață și Ema stătuse ore bune pe spate, neclintită; se înroșise pe fluierele picioarelor, pe genunchi, pe brațe, pe față și acum, după ce îl înțepase, Cezar se răsucise spre el să-l certe că o pusese la cuptor și uitase s-o întoarcă. Asta pentru că tocmai se adusese friptura și unii îi ovaționau rumeneala. Ema nu mai scosese un cuvânt, chiar dacă arborase un zâmbet bun la toate. Iar pe plajă îl întrebase de ce râde.
- Ah, prostii. Nimic, răspunsese, și Ema îl privise ridicând dintr-o sprânceană. Uneori merita un sărut pentru așa ceva. Acum însă își pierduse deodată răbdarea și voise să se întoarcă la gazda aceea. Așa că se întorseseră. Urmase un du-te-vino între cameră și banca de sub zarzăr; seara mâncaseră ceva ușor și băuseră bere la cafeneaua din colțul străzii. De primprejur se auzeau voci aprinse, binedispuse.

Ema dormise, dormise și Violeta, el stătuse sub zarzăr mirându-se cu încăpățânare cât de lungi pot fi nopțile scurte de vară. La un moment dat venise și Dragoș și se așezase alături, apoi plecase la fel de tăcut cum venise. Urmase o zi incoloră de plajă, la sfârșitul căreia îl auzise lansând ideea să meargă în deltă. Despre asta nu mai fusese vorba.

Dimineață făcuseră ce făcuseră și ieșiseră din hățișul de ulițe. Porniseră spre nord. Era bucuros că merge în deltă. Mai fusese de câteva ori, nu stătuse niciodată cât ar fi vrut, dar rămăsese de fiecare dată cu o amintire frumoasă. Ah, ba nu. Rita își rupsese piciorul chiar a doua zi după sosire, împiedicându-se în ierburile de pe dâmbul pe care voia să urce, și Radu trebuise s-o ducă în brațe până la gazdă. Luaseră vaporul până la Tulcea și la spital Rita căpătase un ghips. Dar altă dată el și Mihai închiriaseră o lotcă și se plimbaseră în fiecare zi până spre seară. Și Mihai descoperise un golfuleț și coborâse pe mal să facă un diapozitiv în care siluetele crengilor se lăsau peste barcă; el trebuia să miște din vâsle atât cât să facă valuri subțiri, colorate de apus în galben și negru. Durase ceva, pentru că barca se tot îndepărta de locul care permitea unghiul cel mai bun și culorile cele mai limpezi și el o tot aducea înapoi. Dar imaginea se dovedise încântătoare. Altă dată pescuiseră raci cu un ditamai cercul de sârmă, așa citiseră încă de acasă că se poate face, și pescarul care îi însoțea atunci ca să le arate lacul prea puțin adânc făcut de Dunărea revărsată râdea de bucuria lor când scoteau unealta cu racii ținându-se vorace de firul de metal să nu scape ce li se părea o pradă.

Dar acum întârziaseră. În ziua aceea spre deltă mai rămăsese doar un catamaran.

Mulți călători nu erau. Legară vorbă cu o fată de vârsta lor, învățătoare la Sfiștofca. Dezghețată. Era limpede, după răspunsurile pe care li le dădea, că întrebările nu erau cele mai bune. Pe când se apropiau, le spuse că urmau să coboare pe un ponton improvizat și că satul era la vreo trei kilometri distanță. Dar că de multe ori venea un tractor în a cărui remorcă-vagon erau fixate bănci pentru oameni. Paul se uită zâmbind la Dragoș, dar Ema și Violeta păreau să-și fi păstrat curajul.

Ei, și debarcară. Discutară cu Luminița despre înnoptat. Dragoș spera să nu fie probleme... Apăru tractorul, așa că lăsară discuția; lumea se cățără în remorcă. Coborâră în piața mare, la primărie. Învățătoarea se duse la o mătușă de-ale ei să întrebe de găzduire; femeia primea numai fetele. Luminița se sfătui cu ea pentru băieți, se duse pe la câteva case, nimic.
- Nu mai e decât o soluție, să vă deschid școala, să dormiți acolo, spuse Luminița.
- Să mergem, se resemnă Paul. Dragoș tăcea mâlc.

Era o școală mică. Intrară în câteva încăperi, încercară băncile. De dormit? Se hotărâră să doarmă pe catedre, cu rucsacul drept pernă; dacă te așezai în diagonală, puteai ține pe tăblie și genunchii. Singura grijă adevărată era să nu cazi de sus. Nu aprinseră nici un bec, după rugămintea Luminiței. Și pentru că aveau înainte o noapte întreagă iar afară mai era încă lumină, merseră încă o dată pe holuri și prin încăperi. Marginile, muchiile, contururile, tot ce ajută la recunoașterea vreunui obiect defineau mobilele sărăcăcioase cu o precizie tăioasă; petele de umbră rămâneau separate unele de altele oricât scădea lumina. Băncile, scaunele, dulapurile așteptau într-o nemișcare mută, de o limpezime care contrazicea creșterea întunericului. Nu schimbară nici o vorbă, nu făcură nici un zgomot care să tulbure cenușiul mereu mai rece și mai întunecat. Li se spunea că încurcau, li se spunea să plece. Ieșiră pe banca din spate ca să poată vorbi, dar nu scoaseră nici un cuvânt.

Când se ridicară să intre să se culce, Dragoș își aduse aminte că nici cu două seri înainte nu spuseseră nimic, pe banca de sub zarzăr. Nu avem nimic de băut, explică el atâta tăcere.

Dimineață încuiară școala și porniră spre gazda fetelor. Erau toate trei în curte, în jurul focului, pregăteau masa. Când intrară, Paul observă:
- Nu vă stă rău ca nurori.

Apoi meșteri smotocei pentru pisici din câteva pălămide culese de sub gard; se învârtea în loc cu receptaculii prinși de capete de sfoară și pisicile alergau care mai de care să-i prindă. Gazda râse și îi întrebă ce aveau de gând. Să meargă la pădurea Letea. Râse iar, cu alt râs:
- Chiar departe nu ar fi, dar drumul se cam răsucește și mă tem că vă rătăciți. Și nu are cine să vină după voi, eu-s cu multe treburi. Dar poate nu vă rătăciți, cine știe.

Ar fi fost așadar o zi lungă, mult de mers. Luminița, care apăruse între timp și se așezase la masă, îi sfătui să meargă pe drumul din dreapta, până la un canal unde puteau să stea la umbră admirând păsările. Porniră; un ocol brusc le puse în față un zid de stuf. O spărtură exista, a drumului, dar bucata din el care traversa zidul, să fi fost douăzeci și cinci, treizeci de metri, era acoperită de apă.
- Mă dusei, păi, mă dusei să trec la Olt cu a mea, cu a mea, cu a mea mândră cu tot, începu Paul să cânte. Spune, dragule, le trecem în brațe, le trecem în spinare, sau ne întoarcem?

Dragoș era în defensivă, tăcea.
- Nu te mai gândi, că n-ai la ce!, hohoti Paul.

Își dădu jos încălțările și îi făcu semn Emei și i se urce în spinare; intră apoi în apa care în unele locuri ajungea până spre genunchi și înaintă fără să se uite înapoi, cântându-și trecerea la Olt. Dragoș, care îi explica foarte tehnic Violetei cum se inundase partea de drum, ridică deodată vocea ca să anunțe că în băltoacă erau pești: călcase pe unul. Începură așadar să discute amândoi despre ce era de făcut: să pescuiască cu mâna în deltă nu era puțin, și se gândiră că vor avea succes dacă vor tulbura apa. Iar de pus îi puteau pune într-un rucsac. Violeta îi anunță că al ei ieșea din discuție. Altul nu mai aveau, dar scotocind Violeta dădu de un maiou de plastic. Până la urmă se opriră la canal, sub umbră.

Era cald, se făcuse foarte cald. Ema și Violeta vrură să se întoarcă. Se întoarseră. Băieții umplură maioul cu ce pescuiră cu mâinile.
- Ați trecut stuful?, îi întrebă gazda văzându-i cu pantalonii suflecați și încălțările legate în șireturi după gât. Le arătă unde să se spele și îi chemă la masă. Râse când îi spuseră cum călcaseră pe pești și-i prinseseră.
- O să-i dau de mâncare la porci, acușica.
- Sper să nu se înece cu vreun os, șopti Paul când femeia se îndepărtă cu punga.

Veni Luminița să discute plecarea de a doua zi. Catamaranul oprea la ponton la șase fără un sfert și nu mai era tractor. Trebuia să te ții după oamenii care plecau de cu noapte la Tulcea, altfel te puteai rătăci pe câmpurile întinse. Ea rămânea în sat; mama Vuța, gazda, le va trezi pe Ema și Violeta și va bate în geamul școlii să-i deștepte. Cheile i le vor da ei. Drum bun să aveți, încheie; se pierdură în mulțumiri îngrijorate.

Se duse fiecare în clasa lui și se urcă pe catedră. Ziua următoare se treziră în beznă și agitație. Își înhățară lucrurile și se îmbrățișară cu mama Vuța, care nu își mai isprăvea binecuvântările. Se luară după primul grup care trecu pe lângă ei. Oamenii se strângeau din direcții diferite și mergeau tăcuți, cu o hotărâre venită din furia nesomnului. Parcă ne ducem la răscoală, îndrăzni Paul un gând. Văzură ceața care se colora treptat și înțeleseră că anunța brațul Dunării. Unul dintre sătenii care îi prinseră din urmă îi liniști: catamaranul stătea destul, vor urca toți. Fură printre ultimii.

La Tulcea coborâră. Dimineața anunța deja o zi călduroasă; paznicul parcării avea chef de vorbă, îi sfătui să-și cumpere o cafea de la automatul de lângă intrarea în hotel. V-ați trezit cu noaptea în cap, o să vă facă bine, le spuse cu vocea unuia care le știe pe toate. Ei intrară în restaurant să mănânce, Dragoș dormise pe drum și acum îi era foame. Când Ema și Violeta merseră să-și refacă machiajul, îi spuse lui Paul:
- Mai ții minte ce mi-ai spus când a fost să dormim pe catedre? Cum pot fi vacanțele. Ai avut dreptate.
- Mă jignești, râse Paul. Se poate înțelege că sunt și momente în care n-am.

Băiatul ăsta era incorigibil.