Personajul din fotografie (e deja un personaj) poate privi un obiect, poate privi un alt personaj (care îi întoarce sau nu îi întoarce privirea, două situații foarte diferite). Poate fi privit de un grup de personaje, poate face parte dintr-un grup care privește alt grup. În toate aceste situații, nu îi este complicat privitorului să stabilească focalizarea; de acum încolo, se poate lansa în căutarea semnificațiilor privirilor.
Dar lucrurile pot fi mai complicate. Un personaj se uită în afara imaginii, dincolo de câmpul vizual. La ce? Obiectul sau ființa la care se uită își capătă importanța de la calitatea privirii și de la intensitatea ei: personajul nostru poate privi încordat și cu multă solidaritate. Privirea lui poate avea o curiozitate amuzată și, de ce nu?, poate fi ușor disprețuitoare. Etc. Necazul e că nu poți ști cu siguranță cine sau ce a inspirat asemenea privire. Semnificația situației surprinse de fotograf e incompletă; în mod obișnuit oamenilor nu le place acest lucru. (Dar există și excepții: personajul pare să privească în obiectiv, la fotograf. Uneori are priviri dulci, chip zâmbitor, ba chiar, destul de des, o față pe care o zgâlțâie entuziasmul, mai ales împărtășit cu alt personaj. Atunci, dacă pariezi că vezi un selfie nu vei pierde.)
Un personaj ține ochii închiși. Poate îl dor și vrea să-i odihnească câteva clipe. Poate refuză să vadă un fragment de lume care îi provoacă suferință. Poate visează la alte tărâmuri. Etc. Ca să precizăm cât de cât o semnificație, trebuie să căutăm urme în expresia chipului, în poziția corpului, în vecinătatea personajului etc.
Numesc rețele privirile pe care mai multe personaje, a căror importanță e adesea greu de ierarhizat, le trimit în direcții diferite. Când treci în revistă aceste priviri ajungi inevitabil să te întrebi după care din ele s-ar lua privirea ta; căci în spatele fiecăreia e un interes, o preocupare în stare să devină ale tale. Dar rețelele de priviri sunt derutante: fărâmițează spațiul și caută să-i distrugă coerența.
În prima fotografie sunt patru bărbați. Cel din dreapta privitorului se uită în subcâmpul stâng, la unul mai tânăr care nu pare să-i întoarcă privirea. Între ei, unul care privește prin spatele celui fără pălărie din stânga. Al patrulea bărbat, cel mai înghesuit în imagine, privește prin spatele celui dintâi. Patru priviri în direcții diferite. E limpede că stau de vorbă, dar cei din planul al doilea sunt atrași și de altceva decât de discuție. Efectul acesta de convorbire ușor de început și ușor de lăsat, greu de amintit, e sporit și de alt procedeu expresiv, pe care fotograful l-a găsit foarte bine. Cadrarea strâmtă aglomerează imaginea și îi creează o tensiune care nu poate dura. Oamenii ăștia trebuie să se despartă, stau prea înghesuiți.
În a doua imagine, doi bărbați privesc în afara câmpului vizual, pare-se la un eveniment care angajează mai multe persoane; cel din față, mai în vârstă, se uită ușor spre stânga, cel din spate, mai tânăr, ușor spre dreapta, dar liniile privirilor lor nu s-ar întâlni decât într-un punct foarte îndepărtat. Toți, dacă e să ne luăm după concentrarea de pe chipurile lor, cercetează ceva ieșit din comun, și nu prea plăcut. Desigur, a doua imagine nu prezintă rețele de priviri, dar ne face să reflectăm la expresivitatea care se naște din combinarea mai multor tipuri de priviri.
