De mîine, la RRC.
Să începem deci. Pentru că nu știu alții cum sînt, dar eu, la acest început de an, mă simt, la fel ca la începutul anului trecut (am verificat!), sub asediu, și mai sub asediu, într-o lume-asediu. Și, cu puterile și din perspectiva, îngustă dar tocmai de aceea extrem de precisă, de bine țintită, a acestei rubrici (a mea, susținută zilnic, luni-vineri, de peste douăzeci de ani, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii astăzi intitulate Orașul vorbește), vă propun să continuăm să săpăm la baza arhitecturii, mai precis sub ideea de arhitectură și de construcție, în general.
Pentru că ele sînt ca o crimă perfectă: acoperă nu numai ce au distrus, ce au în-locuit, ci însuși faptul că au făcut-o, ascuzînd că faptul, fapta că, acolo unde sînt ele azi, locul nu era, înainte, gol. Din arhitectură, ca îngropare, ca supra-construire, se naște arheologia, necesitatea arheologiei ca dezvelire și decopertare a straturilor de construcție-distrugere.
Să revenim însă, deci, la senzația liminară, aceea a lumii contemporane ca stare de asediu.
Există, în bogata etimologie inevitabil de limbă franceză, neoromanică, a substantivului asediu, un verb care se repetă, care pare a cere cu insistență să fie luat în seamă, cercetat, săpat: asseoir. Fie și doar la o privire rapidă, el se dovedește esențial, ca suită, ca istorie de sub istorie, comandînd, ținînd istoria sub asediu, în sub-asediu (asediu de dedesubt). Asseoir: a așeza, a pune; a întemeia, a sprijini, a stabili, a institui; a fundamenta; a înscăuna.
Așezarea ca asediu.
Cine crede că asediile distrug orașul se înșală. Asediile creează orașul, orașul se produce prin/ca asediu.
Orașul asediază orașul. Orașul se dezvoltă, crește asediindu-se.
Orașul este asediu.
A gîndi tehnic-arhitectural înseamnă a asedia: planificarea ca tehnică de asediu. Tehnica-asediu: tehnica e, în sine, procedează ca asediu, prin asediere, prin instituirea asediului.
Arheologia arhitecturii e militară. Orice oraș, orice construcție are la "temelie" așezarea în contra teritoriului (teritorializarea însăși), adică pe teritoriu: ocuparea militară, militarizată a teritoriului. Orașul-bivuac, orașul-tabără.
Orașul poate fi, prin urmare, asediat pentru că el însuși este asediu, pentru că el însuși asediază. Orașul, construcția, construirea sînt contra: "contra naturii", cum se spunea cîndva.
Legătura dintre arhitectură (oraș, construcție) și asediu pare accidentală, contingent istorică, dar e structurală: cînd construim, asediem; construcțiile, orașele sînt asediabile pentru că sînt, prin ele însele, asedii.
Ceea ce pare a despărți, a ține lăuntric separat sediul de asediu de fapt le unește, le sudează, le ține legate - prin despărțire, față în față, rost interior. Asediul orizontal, lateral, se declară în fața a, față în față cu, față de ceea ce, de fapt, asediază deja "arheologic" pe verticală, prin așezare și construcție, ca temelie și fundație. Orașul e mereu dedesubt.
Sediul și asediul își marchează diferența pentru a-și face remarcată identitatea conflictuală, de conflict înghețat, "arhitecturat": contradicția și paradoxul, "războiul rece" al unei formule precum STARE DE ASEDIU. A sta în/ca asediu. Starea-asediu. Pare, deci, împotriva naturii să stai, se te oprești, să construiești, să-ți înalți sediu-asediu-"scaun", care nu face decît să declanșeze seria fatală, infinită, a a-sediilor, orașul-bătălie infinită.
Nu trebuie să ne așezăm, așezarea (proces mai întîi, substantiv și stare de fapt, în expansiune, după aceea, prin artificiu tehnic), nu avem stare, nu ne e dată așezarea, starea "naturală" e cea de an-arhitectură, și tocmai asta face ca arhitectura să fie asediu.
A sta, a te așeza, a te opri, a avea pretenția (exorbitantă) de a (în-)loc-ui, de a-ți atribui (decupa) un loc fix și de a da, apoi, corp așezării, a transforma așezarea din verb în substantiv, a substanțializa, deci, descălecarea istorică (după ce tot am stat, dar în șa), este o violență, violența primordială, primă, care face ca orice sediu să fie un a(-)sediu, și tocmai așa să se țină, tocmai asediul interior să țină (în picioare) sediul: deconstrucția din construcție. Dărîmarea, distrugerea, distructivitatea conferă, aici, rezistență, stabilitate, virulență construitului.
Arhitectura disruptivă a ființei (verb-substantiv, întîmplare-substanță), un abuz, o pretenție, un hybris prin ea însăși: asediu contra ei înseși, așezare contra mișcării, față în față, sediul asediat.
A-SEDIUL, însăși istoria Europei, a Occidentului, cu obsesia lui ocultantă a originilor: de unde venim (la propriu!), cine sîntem? N-am vrea să știm, migratori, barbari care, prin/ca tehnică (asta ne e creativitatea! Acesta ne e - literal, militar - geniul!), am substanțializat și interiorizat asediul permanent ca "structură de rezistență" a sediului. Orașul - stare de asediu, a sta, a te așeza fiind asediul primordial, întemeietor, (de-)structurant.
Orașul - stare de asediu, a sta, a te așeza fiind asediul primordial, întemeietor, (de-)structurant, spuneam cu două zile în urmă.
Construcția ca asediu contra mișcării: tocmai conflictualitatea, poziția față-în-față, de asediu, starea-ca-asediu se face sediu, face posibilă construcția: distrugerea construiește. Iar ceea ce construiește este însăși relația: a te sprijini unul pe altul, unul contra altuia.
(An-)arhitectura istorică a ființei: asediu contra ei înseși prin așezare-instituire.
Istoria militară a limbilor romanice, moștenitoarele și transmițătoarele asediului imperial roman edificator, constructiv și constructor.
Cuvintele se asediază, istoria e militară, arhitectura e luptă, război, asediu.
Unde-i puterea, gata și sediul și asedierea ei, a-sediul ei permanent, starea de asediu, starea, așezarea ca/în asediu. Puterea ca punere, ca așezare, ca descălecare-înscăunare: din șa direct în scaun. Ce "construcție" (făcătură, înjghebare) miraculoasă!
Arhitectura e de putere, numai puterea (pretenția de putere: puterea ca pretenție pură asupra altora (de unde și asuprirea: despre, asupra, asuprire: comentariu, analiză, interpretare), asupra "restului", uman și extra-uman) se construiește: straturi-straturi, arheologic, arhitectura, construirea este "din capul locului" arheologică, peste, deasupra (șa peste scaun, scaun din șa), construcție contra construcție, prin care tocmai asediul ține sediul.
Punem piatră peste piatră, punem asediu, instituim starea de asediu. La infinit, pe loc: migrația devine verticală, zările devin lăuntrice, creînd profunzimea, iluzia profunzimii pline, construit-jefuite.
Mutăm permanent asediul pe verticală și-l facem sediu, asediul devine, plin-abisal, structura de rezistență a sediului, și nu-l mai vedem: asedierea se "încorporează", agresivitate, distructivitate tehnic pozitivate, umanizate. Asta înseamnă a proiecta și a construi.
1 (luni)
Pentru că ele sînt ca o crimă perfectă: acoperă nu numai ce au distrus, ce au în-locuit, ci însuși faptul că au făcut-o, ascuzînd că faptul, fapta că, acolo unde sînt ele azi, locul nu era, înainte, gol. Din arhitectură, ca îngropare, ca supra-construire, se naște arheologia, necesitatea arheologiei ca dezvelire și decopertare a straturilor de construcție-distrugere.
Să revenim însă, deci, la senzația liminară, aceea a lumii contemporane ca stare de asediu.
Există, în bogata etimologie inevitabil de limbă franceză, neoromanică, a substantivului asediu, un verb care se repetă, care pare a cere cu insistență să fie luat în seamă, cercetat, săpat: asseoir. Fie și doar la o privire rapidă, el se dovedește esențial, ca suită, ca istorie de sub istorie, comandînd, ținînd istoria sub asediu, în sub-asediu (asediu de dedesubt). Asseoir: a așeza, a pune; a întemeia, a sprijini, a stabili, a institui; a fundamenta; a înscăuna.
Așezarea ca asediu.
Cine crede că asediile distrug orașul se înșală. Asediile creează orașul, orașul se produce prin/ca asediu.
Orașul asediază orașul. Orașul se dezvoltă, crește asediindu-se.
Orașul este asediu.
A gîndi tehnic-arhitectural înseamnă a asedia: planificarea ca tehnică de asediu. Tehnica-asediu: tehnica e, în sine, procedează ca asediu, prin asediere, prin instituirea asediului.
Arheologia arhitecturii e militară. Orice oraș, orice construcție are la "temelie" așezarea în contra teritoriului (teritorializarea însăși), adică pe teritoriu: ocuparea militară, militarizată a teritoriului. Orașul-bivuac, orașul-tabără.
Orașul poate fi, prin urmare, asediat pentru că el însuși este asediu, pentru că el însuși asediază. Orașul, construcția, construirea sînt contra: "contra naturii", cum se spunea cîndva.
2 (marți)
Ceea ce pare a despărți, a ține lăuntric separat sediul de asediu de fapt le unește, le sudează, le ține legate - prin despărțire, față în față, rost interior. Asediul orizontal, lateral, se declară în fața a, față în față cu, față de ceea ce, de fapt, asediază deja "arheologic" pe verticală, prin așezare și construcție, ca temelie și fundație. Orașul e mereu dedesubt.
Sediul și asediul își marchează diferența pentru a-și face remarcată identitatea conflictuală, de conflict înghețat, "arhitecturat": contradicția și paradoxul, "războiul rece" al unei formule precum STARE DE ASEDIU. A sta în/ca asediu. Starea-asediu. Pare, deci, împotriva naturii să stai, se te oprești, să construiești, să-ți înalți sediu-asediu-"scaun", care nu face decît să declanșeze seria fatală, infinită, a a-sediilor, orașul-bătălie infinită.
Nu trebuie să ne așezăm, așezarea (proces mai întîi, substantiv și stare de fapt, în expansiune, după aceea, prin artificiu tehnic), nu avem stare, nu ne e dată așezarea, starea "naturală" e cea de an-arhitectură, și tocmai asta face ca arhitectura să fie asediu.
A sta, a te așeza, a te opri, a avea pretenția (exorbitantă) de a (în-)loc-ui, de a-ți atribui (decupa) un loc fix și de a da, apoi, corp așezării, a transforma așezarea din verb în substantiv, a substanțializa, deci, descălecarea istorică (după ce tot am stat, dar în șa), este o violență, violența primordială, primă, care face ca orice sediu să fie un a(-)sediu, și tocmai așa să se țină, tocmai asediul interior să țină (în picioare) sediul: deconstrucția din construcție. Dărîmarea, distrugerea, distructivitatea conferă, aici, rezistență, stabilitate, virulență construitului.
Arhitectura disruptivă a ființei (verb-substantiv, întîmplare-substanță), un abuz, o pretenție, un hybris prin ea însăși: asediu contra ei înseși, așezare contra mișcării, față în față, sediul asediat.
A-SEDIUL, însăși istoria Europei, a Occidentului, cu obsesia lui ocultantă a originilor: de unde venim (la propriu!), cine sîntem? N-am vrea să știm, migratori, barbari care, prin/ca tehnică (asta ne e creativitatea! Acesta ne e - literal, militar - geniul!), am substanțializat și interiorizat asediul permanent ca "structură de rezistență" a sediului. Orașul - stare de asediu, a sta, a te așeza fiind asediul primordial, întemeietor, (de-)structurant.
3 (miercuri)
Construcția ca asediu contra mișcării: tocmai conflictualitatea, poziția față-în-față, de asediu, starea-ca-asediu se face sediu, face posibilă construcția: distrugerea construiește. Iar ceea ce construiește este însăși relația: a te sprijini unul pe altul, unul contra altuia.
(An-)arhitectura istorică a ființei: asediu contra ei înseși prin așezare-instituire.
Istoria militară a limbilor romanice, moștenitoarele și transmițătoarele asediului imperial roman edificator, constructiv și constructor.
Cuvintele se asediază, istoria e militară, arhitectura e luptă, război, asediu.
Unde-i puterea, gata și sediul și asedierea ei, a-sediul ei permanent, starea de asediu, starea, așezarea ca/în asediu. Puterea ca punere, ca așezare, ca descălecare-înscăunare: din șa direct în scaun. Ce "construcție" (făcătură, înjghebare) miraculoasă!
Arhitectura e de putere, numai puterea (pretenția de putere: puterea ca pretenție pură asupra altora (de unde și asuprirea: despre, asupra, asuprire: comentariu, analiză, interpretare), asupra "restului", uman și extra-uman) se construiește: straturi-straturi, arheologic, arhitectura, construirea este "din capul locului" arheologică, peste, deasupra (șa peste scaun, scaun din șa), construcție contra construcție, prin care tocmai asediul ține sediul.
Punem piatră peste piatră, punem asediu, instituim starea de asediu. La infinit, pe loc: migrația devine verticală, zările devin lăuntrice, creînd profunzimea, iluzia profunzimii pline, construit-jefuite.
Mutăm permanent asediul pe verticală și-l facem sediu, asediul devine, plin-abisal, structura de rezistență a sediului, și nu-l mai vedem: asedierea se "încorporează", agresivitate, distructivitate tehnic pozitivate, umanizate. Asta înseamnă a proiecta și a construi.