Câte ceva despre muzee, astăzi (1)

Recent (2 decembrie 2025), a fost inaugurat cu mare fast un muzeu proiectat de Foster&Partners (architecturalrecord.com/foster-partners-zayed-national-museum-in-abu-dhabi-meets-the-sky-with-a-series-of-splayed-solar-chimneys), care seamănă tulburător cu Centrul Tjibaou (archdaily.com/classics-centre-culturel-jean-marie-tjibaou-renzo-piano), al lui Renzo Piano. Doar că primul e în deșert, iar celălalt - în vegetație luxuriantă. Pe insula unde se află muzeul lui Foster, Saadyiat, se află în construcție și ultima lucrare a lui Frank Gehry. Pare că e nevoie de nenumărate muzee, după cum e nevoie de multe mari biblioteci, dar și de filarmonici. La scara unei generații, s-au construit mai multe astfel de edificii decât, probabil, oricând altcândva. Muzeele s-au tot schimbat, de la camerele de curiozități ale aristocrației occidentale încoace. Acum iarăși se schimbă rapid, în mai puțin de o generație, metabolismul intern al muzeelor, adică raportul între cele trei funcții esențiale ale unui muzeu: tezaurizare, conservare și expunere. Și asta indiferent dacă sunt muzee noi sau muzee cu vârste venerabilă și cu îndelungate tradiții.

Puțin context: totul a pornit, probabil, cel mai vizibil, la Guggenheim New York, unde aripii lui F.L. Wright i s-a adăugat un corp prismatic, secund ca prezență, proiectat de Gwathmey&Siegel, dar care augmentează compozițional ansamblul și cuprinde mai degrabă spații serve în raport cu rampa de expoziție. De altfel, expansiunea internațională a muzeelor a pornit cu Guggenheim: întâi cu Peggy Guggenheim la Venezia, apoi cu Bilbao și ar fi trebuit să continue cu Helsinki și o va face, cu siguranță, în țările Golfului Persic. Sau, alt exemplu de schimbare a proporțiilor interne ale funcțiunii de muzeu: spațiul de stocare însuși devine expoziție, ba chiar tangent cu cel de conservare și restaurare, ca la V&A East Storehouse a firmei Diller Scofidio&Renfro (dsrny.com/v-and-a-east-storehouse).

Consecințe ale acestei schimbări sunt multe: dispariția noțiunii de expoziție permanentă / definitivă, ilustrând canonul (care, și acesta, se schimbă din temelii, devenind volatil și fluctuant), este, probabil, cea mai serioasă. Acest fapt are legătură, desigur, cu presiunea tezaurizării în exces de a aduce la lumină și alte (capod)opere din depozite, dar, mai ales, cu amplificarea funcției sociale a muzeelor și, îndeosebi, accentul pus pe educația tinerei generații, prin schimbarea publicului țintă, către copii și tineri, lubrifiată și de fenomene de tip Școala altfel. Nu poți duce prea des un copil la un muzeu stagnant, ceea ce conduce la schimbarea expozițiilor permanente în expoziții temporare, cu diferiți timpi de expunere: anuală, cel mai târziu. În acest fel, combinația de permanent și temporar va fi în fiecare an inedită pentru cel ce vizitează.

Socializarea spațiului muzeal mai are o consecință. Hibridizarea muzeului cu o altă funcțiune publică, precum e cazul Museumbrary, al SANAA, în Taiwan (aici, cu bibliotecă). Nu o fac doar muzeele, ci chiar și amintitele biblioteci publice: Seattle Public Library a fost definită de autorul ei, Rem Koolhas, drept un mall de informație, nu doar un loc de stocare de cărți și lectură; la fel stau lucrurile la Grande Bibliotheque National du Quebec, în Canada (aici, concursul ar fi de discutat cu studenții, mai cu seamă privitor la proiectele Zaha Hadid și C. Portzamparc) și, la cât spațiu în exces este, s-ar putea face și la a noastră BNR.

Corolarul acestei activități de expunere în plus a colecțiilor e francizarea: 1) francizarea externă (Louvre în Golf, prin Jean Nouvel; Guggenheim prin Frank Gehry la Bilbao, dar de notat aici concursul și eșecul Guggenheim la Helsinki, localnicii opunându-i-se); și 2) francizarea internă (Louvre Lens louvre.fr/en/the-louvre-in-france-and-around-the-world/the-louvre-lens și Centre Pompidou Metz wikiarquitectura.com/Centre-Pompidou-Metz/).